În natură

Folosul, desigur. Aerul, de exemplu — toți oamenii din oraș fac referire la acest aer și mereu cu aceeași intonație exclamativă sau în expresii poetice groaznice. „Beat” acolo de ceva. „De aromele ierburilor”. „De tinctura tămăduitoare a pinului” — ce părere aveți? „De spiritul cu miros de miere al câmpiilor” — pentru asta de fapt trebuie să fie legat cu cătușele de calorifer și bătut, bătut cu un volumaș de versuri ale unui membru al Uniunii Scriitorilor Ruși, de dorit de la filiala din Vologda. Totule este minciună și parfumerie, așa cum sunt și toate aceste șezlonguri scoase la soare, cafelele pe verandă cu ferestrele larg deschise, înțelegi, și liliacul, cu picnicuri pe iarba încrețită, bine dotată cu mangale, spirale și țânțari. Toate acestea sunt o tentativă a convinge și de a vorbi despre ceva de neînțeles, înfricoșător, gălăgios sau tăcut; care suflă în față sau care se apropie și duce în spatele tău. Faptul că îl alungi, dar și cel că neapărat o să vină înapoi. Cerul înstelat o să vină și o să se întindă; sufletul se simte îngrozitor din cauza cerului înstelat. Dar la început lumea se întunecă, se face mai umedă, se trage înapoi, amuțește și se retrage în sine. Acolo sunt niște piciorul-cocoșului — ziua sunt piciorul-cocoșului, în cântecele copiilor sunt piciorul-cocoșului, dar noaptea, de fapt, ce sunt ele? Și care este semnificația lor propriu-zisă, mută, pentru ei înșiși? Doar nu este aceea de a poza pentru un portret de pus pe un ceainic emailat? Și iarba? Și trandafirii? Doar nu ne iubesc trandafirii; nici măcar nu putem spune că puțin le pasă de noi, nu ne bagă în seamă, le suntem indiferenți, noi doar facem hore în jurul lor — dăm de două ori din picior, bate, de trei ori din palme — noi, debilii naturii, cei care am uitat limba ei, care nu știm scopurile ei, care nu înțelegem de ce se desfășoară ca o spirală alb-rozalie impetuoasă fetița fermecată a grădinii și de ce ea, care nu a auzit nimic despre geometria fractală, despre mulțimea lui Mandelbrot, își tot învârte mereu matematica frumos mirositoare, și deja se lasă seara, deja este umed, deja dinspre iarba proaspăt cosită vine miros puternic de permanganat de potasiu. Să tunzi gazonul. Să aprinzi felinarele mate din grădină. Să închizi poarta, să dai drumul câinelui, să scapi de toți oamenii dubioși, să aduni bani pentru un gard înalt de cărămidă și pază. Nu te ajută: nu poți să te ascunzi de iarbă, de urletul fără sunet al stelelor, de trandafirii care-și fac treaba de neînțeles. Păi doar pentru ei am cumpărat casa de vacanță, eram emoționați, ne-am târguit, ne-am întristat, ne-am explicat și am triumfat. O să respirăm aer curat! Aer proaspăt! Să fim mai aproape de natură, de insecte! Fugim din orașe, fugim departe de chin, de plictiseală, de zilele obișnuite pline de sudoare, de părul care cade, de petele negre de sub ochi. Fugim departe, în câmpuri fără contact, în pajiști fără răspuns, ajungem în fugă la casa albă de lângă marea albastră: uite unde vrem să trăim! Să fie și poezia cu cocosul, și plaja cu prosopul! și seara vin alb... și din nou vin alb, și mai apoi încă și încă... pentru a îneca cu el toată această groază care ne cuprinde, ca să nu ne uităm la lucrurile înfricoșătoare, ca să uităm de biserica vuindă a stelelor, de foșnetul sinistru al mărilor, despre înțepenirea munților, să uităm că atârnăm de un fir de păr, într-o singurătate imposibil de corectat, în naturi pustii, și că nici gândacul nu ți-e prieten, nici calamarul tovarăș. Dumnezeu îl cheamă pe om, creatura sa jalnică și iubită, la discuții în pustie. Dumnezeu iese din amurg și stă în spatele nostru. Dumnezeu ne stabilește o întâlnire cu piciorul-cocoșului — o întâlnire asurzitoare fără cuvinte, ochi în ochi. Dumnezeu se întinde ca iarba sub picioare, bate sub pânză de vânt, latră ca un câine, se lovește ca un val de mal, aleargă sub forma unui nor, îl visezi ca pe un vis, curge ca un vin. Restul este taina negocierilor.