Iuri Gagarin
(fragment din carte)
Gagarin și „frăția stelelor”
Deja a doua zi după zborul încununat cu succes al maiorului Gagarin URSS a lăsat să se înțeleagă că următorul obiectiv al ei este cucerirea Lunii. Niciunul dintre conducătorii statului nu a trebuit să anunțe asta cu voce tare, precum Kennedy, — din fericire, publicul era deja suficient de îngrozit pentru a reacționa adecvat chiar și la aluziile cele mai indirecte. Astfel, pe 13 aprilie 1961 la Paris, la Palais des Sports, „80 de dansatori din Ural” au interpretat în fața a trei mii de spectatori „dansul satelitului artificial”, un grup de artiști ce reprezentau o rachetă cosmică se învârtea în jurul solistei pe al cărei cap fusese pus — atenție, alarmă! — un glob galben uriaș. Deodată — transmite corespondentul de la „L´Aurore” cu un ton neliniștit — dinspre grupul rachetei s-a separat un om, s-a dus repede spre Lună și a înfipt acolo steagul sovietic”. În acest moment credința în caracterul atotputernic al tainicului Constructor Principal era așa de mare, că până și un acest fel de dansuri — pur și simplu dansuri — erau interpretate ca o bilă neagră la adresa Americii. „Când, în zorii erei cosmice, corespondenții l-au întrebat pe celebrul fizician american Taylor: „Ce vor vedea americanii când vor vizita Luna?”, acela a răspuns fără să stea pe gânduri nicio clipă: „Un rus!” „Nu vreau să adorm la lumina unei luni comuniste!”, a răspuns Lindon Johnson „la acuzațiile unor oameni de afaceri care spuneau că costurile noilor programe „Gemini” și „Apollo” sunt prea mari. Și Tom Wolf prezice compătimitor: „Doamne Dumnezeule, asta este mult mai rău decât sateliții; în fiecare noapte deasupra capului apare luna argintie ocupată de ruși”.
Și mai sincer credeau în zborul lor spre Lună chiar rușii:
Primiți felicitări.
Fiți extrem de siguri
Că una dintre aniversări
Pe Lună o s-o faceți!
Poezia aceasta a fost oferită, din partea jurnaliștilor din „tabăra lui Gagarin” Valentinei Gagarina care-și serba ziua de naștere în Afghanistan, într-un alt turneu al soțului său. Nu de mult zburase câteva zile Titov, în curând o să zboare Andrian Nikolaev; decembrie 1961 era o bună perioadă de timp pentru cei care nu se îndoiau: încă puțin și pe Lună o să poată fi duși în excursie toți doritorii, ca, de exemplu, la Suzdal.
Pentru oamenii din secolul al XXI-lea Luna este o constantă. Un simbol a ceva invariabil, care se repetă, ciclic; „tot plutește în cosmos”. Oamenii anilor 1960 interpretau Luna în cu totul alt fel: ca obiect care impunea o acțiune imediată.
Luna era nu „separat”, „acolo”, ci „aici”, în câmpul vizual; un cadran pe care alerga o limbă ce marca orele până în viitor. Fiecare zi care nu ducea la Lună era interpretată ca o pierdere de timp.
La drept vorbind, „alergia” aceasta legată de Lună începuse încă din a doua jumătate a anilor 1950: nu era ceva în ordine cu ea și ar fi timpul, cum spunea Lenin, „s-o pipăim cu baioneta”; Luna era o analogie a Poloniei care separa Uniunea Sovietică de Germania, al doilea — și cel mai important — focar al revoluției mondiale; cam departe și complicat, dar trebuia să riscăm. Pentru a ajunge în comunism în anul 1980 trebuia să „trecem” prin Lună.
Oamenii anilor 1960 erau așa de „montați” — de science fiction, media, de demografie chiar (foarte mulți adolescenți baby-boomer), că se simțeau parcă izolați; Pământul, da, este leagănul, dar nu se poate să trăim mereu în leagăn; cum spuneau comentatorii de fotbal înaintea campionatului mondial, problema era cum „să ieși din grupe”, lucrul acesta trebuia făcut neapărat.
Propabil că tot acest interes agitat se mai explică și prin faptul că și URSS era în felul ei o „Lună” — un corp care se rupsese de planeta principală, nu prea favorabil supraviețuirii, dar frumos în felul său, exotic și, lucrul cel mai important, îndeplinea o funcție deosebită: de a fi „prima insulă pe drumul omenirii în oceanele nemărginite ale cosmosului” (P. Klușanțev).
Dacă ne uităm în urmă este clar că a fost o autoamăgire, dar, conform formulei precise a lui Viktor Pelevin, era cea mai emoționantă dintre toate autoamăgirile naționale.
Întrecerea cu SUA — care să fie prima — chiar de la început a căpătat o nuanță politică, acum era „privită” ca un fel de revenire la ceva ce aparținuse inițial Uniunii Sovietice conform dreptului moral. Luna nu trebuia doar pur și simplu „cucerită”, ci „luată înapoi”; cu Luna trebuia să ne „reunim” — precum cu Crimeea în anul 2014; este o bază, o ieșire la alte mări; „o fereastră”; acolo este istoria noastră, sunt stegulețele noastre; noi am fost primii care am fotografiat „partea întunecată”. Complicațiile tehnice ale cuceririi Lunii (să o facem să se învârtă mai repede cu ajutorul exploziilor, ca ziua și noaptea să se schimbe mai repede, crearea unei atmosfere artificiale ș. a. m. d.), nu prea ușor de înțeles pentru mase și intenționat retușate de către experții care își dădeau seama că optimismul se vinde mai bine decât scepticismul, în anii 1960 erau „regândite” astfel încât era înlocuită în conștiința colectivă cu o altă cultură, ostilă ce punea mâna pe Lună, iar ciocnirea cu aceasta va duce la necesitatea schimbării ei, înfăptuirea unui terraforming politic. Luna era prezentată ca un fel de viitoare a șaisprezecea republică a URSS și ea trebuia să fie „cucerită” de la capitaliști, la drept vorbind, ca în Neznaika pe Lună, carte scrisă și publicată tocmai în acești ani.
Și care sunt oamenii cei mai potriviți să se descurce cu acest lucru, nu „în general”, ci personal?
Ei, este extrem de clar cine.
Cel care deja a cucerit Luna, cel puțin în reprezentarea pop-culturii.
Cel care, timp de câțiva ani, a fost „imaginea” blufului lunar sovietic care a durat aproape până în anul 1965.
Cel care la rândul lui era posedat de Lună.
Luna era un Sfânt Graal, ideea obsedantă a lui Gagarin.
El fusese tare necăjit că, în timpul zborului său, nu a văzut-o; se plânsese de asta, deși adăuga: „dar nu este nicio problemă, o s-o văd data viitoare”. Ea acționa asupra lui ca un magnet din tinerețe — vorbea de ea când se cuvenea și când nu se cuvenea și visa la ea ca niște oameni care toată viața s-au tot mutat prin cămine și visează la apartamentul lor. La Saratov, când abia se înscrisese în aeroclub și începeau să glumească pe seama lui prietenii — nu uita, cică, când o să înveți, să ne plimbi și pe noi, îi amenința: „Așteptați, o să vă duc și pe Lună!” Când apărea de undeva pe neașteptate, la întrebarea de unde vine neapărat răspundea: „De pe Lună”.
Acest lucru apare ca o născocire a unor biografi incompetenți, totuși, judecând după multe semne indirecte, chiar i se părea că este ales, destinat acestei misiuni. Multe lucruri îl convingeau — nu numai propriile presimțiri. Încă în anul 1954 a primit numărul din noiembrie al revistei „Znanie — sila”, în care era o anexă „fantastică” — „Nr. 11 din 1974” — și acolo era o povestire a regizorului V. Juravliov, Cum a fost făcut filmul „Cursa cosmică” — despre consultarea lui Țiolkovski la filmări (acela făcuse treizeci de schițe pentru un rachetoplan destinat să ajungă pe Lună), „comunicatul Academiei de Științe a URSS și reportaje de la bordul navei, intervenții ale oamenilor de știință și ale echipajului despre cum se pregătea zborul, fotografii cu datele biografice scurte ale cosmonauților respectivi, descrierea traiectoriei zborului, desene cu imaginea navei”. Este ironic faptul că principalul constructor și inginer de bord al navei „Luna-1” se chema Iu.N. Tamarin, se născuse în anul 1934 și era din regiunea Smolensk. Mai departe, este adevărat, redacția punea în aer ghilimele: „Recunoaștem că... persoanele numite de noi nu există în realitate, le-am inventat în redacție, pentru că nu știm încă numele viitorilor călători interplanetari, dar nu ne îndoim că deja s-au născut și că unii dintre ei probabil vor ține în mână această revistă. Fără îndoială, mulți dintre cititorii noștri vor lua parte la construcția viitoarei nave interplanetare, vor trimite pe Lună produse ale muncii lor. Vă dorim succes în muncă, fruntași ai viitoarelor decenii, sperăm că veți depune toate eforturile pentru ca o corabie adevărată, nu una fantastică să pornească cât se poate de repede spre Lună, iar noi, la rândul nostru, vom putea transmite o cronică nu fantastică, ci adevărată a primului zbor interplanetar”.
Tocmai Luna și nu șeful Centrului de Pregătire a Cosmonauților și nu codul moral al constructorului comunismului îi cerea lui Gagarin o viață cuviincioasă și sacrificiu; Luna era acea poliță de asigurare care l-ar fi pus pentru totdeauna la adăpost de acuzațiile că în cele 108 de minute el „pur și simplu stătuse culcat” în cosmos. Luna era principalul stimulent care-l păstra în formă. Un stimulent și o ilustrație grăitoare a înțelepciunilor folclorice din seria „acrii sunt strugurii”.
Nu e vorba de faptul că ar fi stat în fiecare seară, ca un lup, în patru labe, și ar fi urlat la lună —, dar totuși făcea tot posibilul, tot ce-i stătea în putință să ia parte la proiectul „Luna”; dându-și foarte bine seama, desigur, că șansele lui de a ajunge pe Lună în viitorul deceniu, în vârful formei, sunt minime: coada cosmonauților, statutul de propagandist de stat, lipsa pregătirii de inginer, un mod de viață nu prea sănătos legat de muncă — totul era împotriva lui.
Gagarin era posedat de Lună și știa să-i molipsească de asta și pe cei din jur.
Convingerea de faptul că „viitorul selenar” este aproape și palpabil schimba psihologia oamenilor, făcându-i să se comporte irațional. Dacă ne uităm în urmă, apare senzația că oamenii nu erau interesați să răspundă la o întrebare simplă, dacă este adevărat că investițiile în Lună vor merita? Poate că este mai bine să se construiască o uzină de producere de maioneză sau de semiconductori? Sigur că nu!
Uite, Coreea de Sud investea în anii 1970 nu în cosmos, ci în semiconductori, și acum acolo este „Samsung”; și probabilitatea faptului că, la un moment dat, coreenii vor zbura și ei în cosmos mai bine decât cei care caută cu anii cine a făcut gaura în învelișul Stației Cosmice Internaționale, destul de sus. Poate că pentru toți ar fi fost mai bine dacă Gagarin, în loc să se pregătească pentru zborurile cu „Soiuz”, s-ar fi apucat de reclamă la semiconductori și să caute investitori? Nu.
În anul 1965 apare un film semidocumentar — semificțional al lui Pavel Klușaneț, „Luna”, un compendiu și o chintesență a iluziilor „generației lui Gagarin” din care este clar de ce fusese așa de ușor să se mobilizeze entuziasmul maselor și de ce era complicat să asculți argumentele raționale. În film, în mod foarte grăitor și molipsitor, se explică ce înseamnă Luna pentru omenire („prima insulă pe calea spre întinderile cosmosului”) și cum tocmai omul o va amenaja în anii cei mai apropiați. Pentru că pe Lună omul este amenințat de radiații periculoase, va trebui să se facă explozii de adâncime, să se creeze niște cavități și în ele să se construiască locuințe subterane. „Omul se va înfige în adâncul Lunii precum o sămânță în sol. Apoi se va ridica, așa cum se ridică un vlăstar zvelt, și va începe ofensiva cuceririi Lunii”. „Magazia comorilor”, Luna probabil va asigura omului zăcăminte folositoare: petrol, poate aur, semiprețioase, zăcăminte de gheață. Luna va da cosmonauticii noi posibilități: rachetele pot decola orizontal, doar nu există atmosferă, „orașele selenare trebuie să fie minunate. Omul se va instala cu putere pe Lună. Și mi se pare că va veni o vreme când pe Lună vor alerga piciorușe de copil... Primul om care se va naște pe Lună... Cu el va începe o nouă generație de oameni — locuitori ai Sistemului Solar. Câte lucruri minunate nu vom vedea! Oare vor fi toate astea? Vor fi. Vor fi! Cum spune Țiolkovski — mai întâi sfios, apoi va fi cucerit tot spațiul din jurul Soarelui... Drum bun, omule!”
În principiu, Luna este accesibilă: după ce pe 12 aprilie 1961 a fost clar că omul poate ajunge în cosmos, de-acum nu mai avea niciun fel de obstacol de netrecut. Era doar o problemă pur inginerească — de a construi un aparat de zbor care să poată face o aterizare lină și apoi să se ridice din nou de pe suprafața Lunii. Problemă care cerea totuși miliarde de ruble destul de scumpe.
Ministerul apărării, care trebuia să se înfrunte cu taurii americani pe Pământ, nu înțelegea în ce constă semnificația de apărare — adică militară — a Lunii. Unii militari sovietici presupuneau că Luna este un punct de comandă ideal, intangibil de pe Pământ și în fața loviturilor nucleare; nu are atmosferă, deci nici o explozie a unei bombe atomice nu va fi eficientă, va fi doar o explozie puternică și radiații. Totuși toate erau numai niște supoziții și a cheltui bugetele apărării pe călătorii interplanetare părea o șarlatanie și o tentativă de a se ocupa de lucruri irealizabile. Gagarin își dădea seama că sunt perspective, dar nu putea demonstra nimic. Luna era foarte, foarte aproape și foarte, foarte departe. Vulpea și strugurii.
Între timp oficial nimeni nu renunța la ideea cuceririi Lunii, așa că între anii 1961 și 1966 URSS, spunând lucrurilor pe nume, a blufat. Erau dansuri, cântece despre „hărțile cosmice băgate în portharturi”, erau și ele, chiar și un glob al Lunii se afla în cabinetul lui Gagarin, dar uite, niciun fel de program de pilotare lunar concret nu exista, lucru ce a permis astronomului spion Lowell să facă declarația că, de fapt, SUA poartă singură cursa spre Lună, URSS nu ia parte la ea.
Când euforia s-a terminat și a devenit clar că americanii la toți parametrii vor ajunge în față în cursa pentru cosmos (ministerul de război al SUA, sub pretextul amenințării selenare mitice storcea bani de la plătitorii de impozite și-i băga în investițiile sale), „de Lună” s-au apucat chiar cu o seriozitate comică. Proiectul cuceririi Lunii în linii generale (adică, de fapt, în conștiința lui Koroliov) exista deja de la sfârșitul anilor 1950; totuși acum fusese elaborat un plan cum, necum mai concret, cu buget și programe desemnate de pregătiri ale piloților. Pentru potențialii participanți ai expedițiilor selenare au fost organizate cursuri la planetariul de la Moscova care era vizitat nu numai de către cosmonauți, dar și de gradele superioare de la Ministerul apărării (comandantul suprem al trupelor sovietice Verșinin, mareșalul Rudenko), care doreau să înțeleagă la drept vorbind în ce li se propune să pompeze fonduri de poveste. Specialiștii în Lună prezentau ce se știa la momentul respectiv despre acest corp celest. „Foarte interesantă, remarcă Kamanin, a fost informația lui Kozîrev că suprafața selenară s-a format sub impactul proceselor vulcanice și a unor fenomene de maree din cauza influenței Pământului. Și meteoriții și-au lăsat amprenta pe fața Lunii. Mie suprafața Lunii îmi apare ca un fel de mușchi ușor întărit”.
Cel mai chibzuit plan de pregătire a expediției pe Lună — cu echipaje concrete, cu program de antrenamente — a fost adoptat abia la începutul anului 1966 și era făcut pe doi ani și jumătate. Luna trebuia să fie cucerită în trei etape. Mai întâi — ocolirea ei în zbor (șase — opt nave; desigur, nu în același timp). Apoi aterizarea Lunohodului care trebuia să cerceteze locurile unde să aselenizeze nava cu cosmonauții. În fine, adevărata pătrundere: nava cu oamenii. Componența grupului de cosmonauți care trebuia fie pregătit în cadrul programului de ocolire a Lunii se schimba mereu; ea trebuia neapărat să includă oameni de la Biroul Special de Construcții. Gagarin trebuia să fie comandantul unuia dintre echipaje.
În anul 1968, cu două săptămâni înainte de moartea lui Gagarin, a fost aprobat un alt program, nou, „pe doi ani și jumătate, de pregătire a cosmonauților pentru expediția pe Lună. De fapt deja din luna ianuarie a acestui an am început să pregătim conform acestui program 18 cosmonauți”. „În programul de ocolire în zbor a Lunii echipaje concrete făceau o pregătire intensă. Se duceau chiar și în Somalia pentru a studia vizual constelația Crucea Sudului și alte particularități ale boltei cerești din emisfera sudică, care nu puteau fi studiate de la Moscova”. Totuși, chiar și așa, asta însemna de fapt că „primele zboruri ale navei selenare pe orbită în jurul Pământului puteau avea loc în a doua jumătate” a anului 1969, „iar expediția pe Lună nu mai devreme de anii 1970–1971”.
Cea mai răspândită este opinia — sprijinită cu plăcere de urmașii lui Koroliov, Mișin și mai apoi și Glușko — că în ultimii ani ai vieții Koroliov se abătuse de la drum, se blocase și continua să experimenteze crearea unei rachete lunare uriașe N1 numai de încăpățânat ce era, deși de fapt își dădea seama că proiectul este condamnat la eșec. În cartea extrem de interesantă Proiectul Marte al lui Koroliov se afirmă totuși că Koroliov nu era deloc posedat de Lună și că de fapt nu fusese atins de „goana pentru Lună”: visul lui era Marte, Luna îl interesa numai ca stadiu intermediar; și tocmai de aceea el nu forțase programul lunar între 1961 și 1965.
Este greu de spus dacă Gagarin își dădea seama de asta și cât de liniștitoare era pentru el speranța că în anul 1974 cineva — poate chiar el — va zbura pe Marte (în anul 1966 deja făcuseră și modelul stegulețelor, băgaseră deja patru marinari într-un container subteran la o adâncime de 200 de metri, pentru ca ei să stea acolo patru luni și și-au dat seama cât de importantă este problema compatibilității psihologice în cazul unei călătorii în nave ermetice pe distanțe lungi). Din punct de vedere teoretic el avea șansa de a lua parte la manifestare care promitea mult — zborul în jurul Soarelui: Koroliov îl planificase în calitate de etapă intermediară importantă, între Lună și Marte. Se înțelege, oricum o să zburăm în jurul Soarelui, dar Koroliov voia să zboare pe orbita heliocentrică, care se deosebește de cea terestră, cel mai probabil în cealaltă direcție. Totul era foarte interesant, dar cel mai probabil Gagarin totuși se baza tocmai pe Lună și era gata să meargă acolo cu orice, chiar și pe mătură, în orice condiții, chiar și fără întoarcere.
Deși cel mai important punct în lucrarea de diplomă „Cucerirea Lunii” trebuia să fie „Valoarea de apărare a cuceririi Lunii”, și anume din acest punct de vedere să fie privite dispozitivele automate, navele locuibile pentru acest ocol, navele și mijloacele de aselenizare și întoarcere pe Pământ, temă pe care nu o susținea mareșalul Rudenko, care avea mari îndoieli că proiectul „Luna” va fi realizat. Lui Gagarin i s-au propus la alegere trei teme de diplomă: „Avionul orbital de recunoaștere”, „Avionul orbital de interceptare” și „Nava cosmică prin intermediul căreia pot fi lovite obiecte pe Pământ”.
* * *
Legătura dintre Gagarin și Lună ni se pare acum, ca să spunem așa, nu prea clară:
Gagarin are povestea sa care se reduce la 12 aprilie 1961.
Luna are povestea sa, care se reduce la 20 iulie 1969.
De fapt, extrapolăm în trecut reprezentările de azi, în timp ce în realitate în anii 1960, până la moartea lui Gagarin, aceste două linii erau strâns legate în conștiința colectivă. Gagarin, în a doua jumătate a anilor 1960 era privit nu numai ca primul „om la bord”, cât în calitate de viitor — și foarte apropiat — „om pe Lună”.
Supoziția autorului acestei cărți constă în faptul că tocmai moartea lui Gagarin a predestinat ieșirea, nu foarte explicabilă, a URSS din cursa pentru Lună. Argumentul larg răspândit și intenționat făcut public că „nu are niciun rost să mai zbori pe Lună după americani” nu arată convingător: și atunci de ce, spre exemplu, americanii au început să-și lanseze satelitul după cel al sovieticilor? De fapt, de ce, ne întrebăm, mai jucăm fotbal după primul gol?
Este clar că URSS pe o perioadă mare de timp nu a avut fonduri suplimentare pentru participarea deplină în această cursă: țara oricum juca în fața Vestului pe mai multe fronturi concomitent; este o plăcere mult prea scumpă. Și să mai și declari, după ce ai realizat cu succes programele de zboruri pilotate în cosmos, că „renunți la Lună” era imposibil de gândit. Timp de câțiva ani răspunsul URSS pentru orgoliul rănit, solicitarea greu de îndeplinit a opiniei publice „de a duce trupe pe Lună” era nu adoptarea programului lunar, ci folosirea dură a capacităților de comunicare ale lui Gagarin căruia i s-a ordonat să-și asume riscurile reputației legate de răspândirea unei informații clar false. Pentru că organele competente nu voiau și nu puteau să spună nimic clar în acest sens, tocmai Gagarin — persoana publică numărul unu a cosmosului sovietic — și-a asumat bluful (și în felul acesta a fost supus unei „amortizări planificate”).
Una dintre cele mai frecvente întrebări — dacă nu cea mai frecventă — care i se puneau public lui Gagarin era când o să zburăm pe Lună? Când o să zboare EL pe Lună? Pentru că nimeni nu voia să se gândească că pe 12 aprilie „evenimentele principale” din viața lui sunt terminate; cum să fie terminate, când Luna era următoarea etapă.
Uite, acum, acum o să zburăm în orice moment, oamenii de știință întârzie lucrurile puțin, dar în curând, nu a mai rămas mult, cam asta a început să spună el începând cu ianuarie 1961.
A fost adevărat acest lucru sau, dar în „conștiința populară” Gagarin nu era receptat ca un cosmonaut de unică folosință — dimpotrivă, judecând după întrebările care i se puneau mereu tocmai el era receptat ca principalul pretendent la Lună; ei, cine ar fi fost mai bun ca el? Tocmai el „a început treaba asta” și trebuie s-o continue, să cucerească și să ia în stăpânire; este „proiectul lui”.
Probabil că tocmai conștientizarea faptului că speranțele maselor în această direcție au fost proiectate tocmai asupra lui Gagarin i-a și făcut pe șefii lui Gagarin să-i ofere totuși un loc în programul selenar, să-l atragă în pregătire, alături de alți cosmonauți. (Deși, se înțelege, în primul rând chiar Gagarin făcuse orice ca dorința lui de a participa să fie remarcată).
Moartea lui Gagarin a fost distrugătoare chiar pentru proiectul lunar. Nu e vorba numai de faptul că „atacantul a ieșit din formație”, ci banca noastră de rezerve la noi este foarte lungă. Lungă, da; dar Gagarin „nu este totul”, se dovedise a fi imposibil să fie înlocuit mecanic cu altcineva.
Gagarin, cu „fața lui omenească”, garanta că Luna va fi cucerită nu de un automat, ci de un om.
Nu era pur și simplu radioasă, ci umană, „umanizată”.
Gagarin a fost veriga cheie a podului dintre Pământ și Lună; pod care, din punct de vedere tehnic, se presupunea a fi aproape gata, dar uite, „din punct de vedere psihologic” încă nu era. Pentru a ajunge pe Lună cu adevărat trebuia să te schimbi, să devii un om nou mai bun (probabil, „din rasa comunistă superioară”; nu este deloc evident), să te autodepășești.
Gagarin era receptat ca modelul unei făpturi care se depășise. Ca o Minune. El era o Minune vie (să ne amintim din nou de conotațiile larg religioase ale zborului din aprilie: un om care s-a ridicat în sfera divinului, a murit simbolic, iar după aceea a înviat, a depășit moartea). Luna putea fi cucerită numai dacă te lăsai pradă unui sentiment irațional, dacă credeai în asta ca într-o Minune.
Luna trebuia să fie cucerită de om, dar nu de unul abstract, ci tocmai de Gagarin.
Acum Gagarin a murit, a dispărut cel care trebuia să facă asta; măcar simbolic.
De dragul lui Gagarin puteau face eforturi și „să cucerească Luna”. Pur și simplu de dragul Lunii, nu. Luna încetase să mai radieze farmec și atracție; este o piatră mare în cosmos, asta este tot.
În momentul morții lui Gagarin „cursa pentru Lună” ca întrecere, care dintre cosmonauți va reuși să facă minunea, s-a transformat într-o întrecere între cel care are mai mulți bani, care s-a și încheiat în modul cel mai previzibil.
Moartea aceasta a însemnat trecerea la o nouă strategie — strategia refuzului URSS la zborurile pilotate spre Lună și schimbarea atitudinii oamenilor față de cosmos.
Cât de puternică a fost nevroza produsă de trauma înăbușită a înfrângerii în bătălia pentru Lună rămâne numai să ghicim.
Acum nu mai vedem Luna ca „Piața lui Gagarin”; așa cum nu am avut, nici nu vom avea motive raționale deosebite de a zbura acum acolo.
S-a pierdut și semnificația politică: despre ce „reunire cu Luna” să mai fie vorba, când noi nu am putut să-i explicăm nici Ucrainei de ce am stat așa de mult împreună.
Cosmosul este văzut deja nu ca un articol de mândrie națională, cât de marfă în plus, un impozit pe care să-l plătească populația și pe care ea nu prea voia s-o facă. Puterea sovietică a folosit prost, deloc artistic creditul de încredere pe care îl primise la cucerirea cosmosului. Entuziasmul, sincer la început, se transformă într-unul mult prea organizat.
Gagarin și „frăția stelelor”
Deja a doua zi după zborul încununat cu succes al maiorului Gagarin URSS a lăsat să se înțeleagă că următorul obiectiv al ei este cucerirea Lunii. Niciunul dintre conducătorii statului nu a trebuit să anunțe asta cu voce tare, precum Kennedy, — din fericire, publicul era deja suficient de îngrozit pentru a reacționa adecvat chiar și la aluziile cele mai indirecte. Astfel, pe 13 aprilie 1961 la Paris, la Palais des Sports, „80 de dansatori din Ural” au interpretat în fața a trei mii de spectatori „dansul satelitului artificial”, un grup de artiști ce reprezentau o rachetă cosmică se învârtea în jurul solistei pe al cărei cap fusese pus — atenție, alarmă! — un glob galben uriaș. Deodată — transmite corespondentul de la „L´Aurore” cu un ton neliniștit — dinspre grupul rachetei s-a separat un om, s-a dus repede spre Lună și a înfipt acolo steagul sovietic”. În acest moment credința în caracterul atotputernic al tainicului Constructor Principal era așa de mare, că până și un acest fel de dansuri — pur și simplu dansuri — erau interpretate ca o bilă neagră la adresa Americii. „Când, în zorii erei cosmice, corespondenții l-au întrebat pe celebrul fizician american Taylor: „Ce vor vedea americanii când vor vizita Luna?”, acela a răspuns fără să stea pe gânduri nicio clipă: „Un rus!” „Nu vreau să adorm la lumina unei luni comuniste!”, a răspuns Lindon Johnson „la acuzațiile unor oameni de afaceri care spuneau că costurile noilor programe „Gemini” și „Apollo” sunt prea mari. Și Tom Wolf prezice compătimitor: „Doamne Dumnezeule, asta este mult mai rău decât sateliții; în fiecare noapte deasupra capului apare luna argintie ocupată de ruși”.
Și mai sincer credeau în zborul lor spre Lună chiar rușii:
Primiți felicitări.
Fiți extrem de siguri
Că una dintre aniversări
Pe Lună o s-o faceți!
Poezia aceasta a fost oferită, din partea jurnaliștilor din „tabăra lui Gagarin” Valentinei Gagarina care-și serba ziua de naștere în Afghanistan, într-un alt turneu al soțului său. Nu de mult zburase câteva zile Titov, în curând o să zboare Andrian Nikolaev; decembrie 1961 era o bună perioadă de timp pentru cei care nu se îndoiau: încă puțin și pe Lună o să poată fi duși în excursie toți doritorii, ca, de exemplu, la Suzdal.
Pentru oamenii din secolul al XXI-lea Luna este o constantă. Un simbol a ceva invariabil, care se repetă, ciclic; „tot plutește în cosmos”. Oamenii anilor 1960 interpretau Luna în cu totul alt fel: ca obiect care impunea o acțiune imediată.
Luna era nu „separat”, „acolo”, ci „aici”, în câmpul vizual; un cadran pe care alerga o limbă ce marca orele până în viitor. Fiecare zi care nu ducea la Lună era interpretată ca o pierdere de timp.
La drept vorbind, „alergia” aceasta legată de Lună începuse încă din a doua jumătate a anilor 1950: nu era ceva în ordine cu ea și ar fi timpul, cum spunea Lenin, „s-o pipăim cu baioneta”; Luna era o analogie a Poloniei care separa Uniunea Sovietică de Germania, al doilea — și cel mai important — focar al revoluției mondiale; cam departe și complicat, dar trebuia să riscăm. Pentru a ajunge în comunism în anul 1980 trebuia să „trecem” prin Lună.
Oamenii anilor 1960 erau așa de „montați” — de science fiction, media, de demografie chiar (foarte mulți adolescenți baby-boomer), că se simțeau parcă izolați; Pământul, da, este leagănul, dar nu se poate să trăim mereu în leagăn; cum spuneau comentatorii de fotbal înaintea campionatului mondial, problema era cum „să ieși din grupe”, lucrul acesta trebuia făcut neapărat.
Propabil că tot acest interes agitat se mai explică și prin faptul că și URSS era în felul ei o „Lună” — un corp care se rupsese de planeta principală, nu prea favorabil supraviețuirii, dar frumos în felul său, exotic și, lucrul cel mai important, îndeplinea o funcție deosebită: de a fi „prima insulă pe drumul omenirii în oceanele nemărginite ale cosmosului” (P. Klușanțev).
Dacă ne uităm în urmă este clar că a fost o autoamăgire, dar, conform formulei precise a lui Viktor Pelevin, era cea mai emoționantă dintre toate autoamăgirile naționale.
Întrecerea cu SUA — care să fie prima — chiar de la început a căpătat o nuanță politică, acum era „privită” ca un fel de revenire la ceva ce aparținuse inițial Uniunii Sovietice conform dreptului moral. Luna nu trebuia doar pur și simplu „cucerită”, ci „luată înapoi”; cu Luna trebuia să ne „reunim” — precum cu Crimeea în anul 2014; este o bază, o ieșire la alte mări; „o fereastră”; acolo este istoria noastră, sunt stegulețele noastre; noi am fost primii care am fotografiat „partea întunecată”. Complicațiile tehnice ale cuceririi Lunii (să o facem să se învârtă mai repede cu ajutorul exploziilor, ca ziua și noaptea să se schimbe mai repede, crearea unei atmosfere artificiale ș. a. m. d.), nu prea ușor de înțeles pentru mase și intenționat retușate de către experții care își dădeau seama că optimismul se vinde mai bine decât scepticismul, în anii 1960 erau „regândite” astfel încât era înlocuită în conștiința colectivă cu o altă cultură, ostilă ce punea mâna pe Lună, iar ciocnirea cu aceasta va duce la necesitatea schimbării ei, înfăptuirea unui terraforming politic. Luna era prezentată ca un fel de viitoare a șaisprezecea republică a URSS și ea trebuia să fie „cucerită” de la capitaliști, la drept vorbind, ca în Neznaika pe Lună, carte scrisă și publicată tocmai în acești ani.
Și care sunt oamenii cei mai potriviți să se descurce cu acest lucru, nu „în general”, ci personal?
Ei, este extrem de clar cine.
Cel care deja a cucerit Luna, cel puțin în reprezentarea pop-culturii.
Cel care, timp de câțiva ani, a fost „imaginea” blufului lunar sovietic care a durat aproape până în anul 1965.
Cel care la rândul lui era posedat de Lună.
Luna era un Sfânt Graal, ideea obsedantă a lui Gagarin.
El fusese tare necăjit că, în timpul zborului său, nu a văzut-o; se plânsese de asta, deși adăuga: „dar nu este nicio problemă, o s-o văd data viitoare”. Ea acționa asupra lui ca un magnet din tinerețe — vorbea de ea când se cuvenea și când nu se cuvenea și visa la ea ca niște oameni care toată viața s-au tot mutat prin cămine și visează la apartamentul lor. La Saratov, când abia se înscrisese în aeroclub și începeau să glumească pe seama lui prietenii — nu uita, cică, când o să înveți, să ne plimbi și pe noi, îi amenința: „Așteptați, o să vă duc și pe Lună!” Când apărea de undeva pe neașteptate, la întrebarea de unde vine neapărat răspundea: „De pe Lună”.
Acest lucru apare ca o născocire a unor biografi incompetenți, totuși, judecând după multe semne indirecte, chiar i se părea că este ales, destinat acestei misiuni. Multe lucruri îl convingeau — nu numai propriile presimțiri. Încă în anul 1954 a primit numărul din noiembrie al revistei „Znanie — sila”, în care era o anexă „fantastică” — „Nr. 11 din 1974” — și acolo era o povestire a regizorului V. Juravliov, Cum a fost făcut filmul „Cursa cosmică” — despre consultarea lui Țiolkovski la filmări (acela făcuse treizeci de schițe pentru un rachetoplan destinat să ajungă pe Lună), „comunicatul Academiei de Științe a URSS și reportaje de la bordul navei, intervenții ale oamenilor de știință și ale echipajului despre cum se pregătea zborul, fotografii cu datele biografice scurte ale cosmonauților respectivi, descrierea traiectoriei zborului, desene cu imaginea navei”. Este ironic faptul că principalul constructor și inginer de bord al navei „Luna-1” se chema Iu.N. Tamarin, se născuse în anul 1934 și era din regiunea Smolensk. Mai departe, este adevărat, redacția punea în aer ghilimele: „Recunoaștem că... persoanele numite de noi nu există în realitate, le-am inventat în redacție, pentru că nu știm încă numele viitorilor călători interplanetari, dar nu ne îndoim că deja s-au născut și că unii dintre ei probabil vor ține în mână această revistă. Fără îndoială, mulți dintre cititorii noștri vor lua parte la construcția viitoarei nave interplanetare, vor trimite pe Lună produse ale muncii lor. Vă dorim succes în muncă, fruntași ai viitoarelor decenii, sperăm că veți depune toate eforturile pentru ca o corabie adevărată, nu una fantastică să pornească cât se poate de repede spre Lună, iar noi, la rândul nostru, vom putea transmite o cronică nu fantastică, ci adevărată a primului zbor interplanetar”.
Tocmai Luna și nu șeful Centrului de Pregătire a Cosmonauților și nu codul moral al constructorului comunismului îi cerea lui Gagarin o viață cuviincioasă și sacrificiu; Luna era acea poliță de asigurare care l-ar fi pus pentru totdeauna la adăpost de acuzațiile că în cele 108 de minute el „pur și simplu stătuse culcat” în cosmos. Luna era principalul stimulent care-l păstra în formă. Un stimulent și o ilustrație grăitoare a înțelepciunilor folclorice din seria „acrii sunt strugurii”.
Nu e vorba de faptul că ar fi stat în fiecare seară, ca un lup, în patru labe, și ar fi urlat la lună —, dar totuși făcea tot posibilul, tot ce-i stătea în putință să ia parte la proiectul „Luna”; dându-și foarte bine seama, desigur, că șansele lui de a ajunge pe Lună în viitorul deceniu, în vârful formei, sunt minime: coada cosmonauților, statutul de propagandist de stat, lipsa pregătirii de inginer, un mod de viață nu prea sănătos legat de muncă — totul era împotriva lui.
Gagarin era posedat de Lună și știa să-i molipsească de asta și pe cei din jur.
Convingerea de faptul că „viitorul selenar” este aproape și palpabil schimba psihologia oamenilor, făcându-i să se comporte irațional. Dacă ne uităm în urmă, apare senzația că oamenii nu erau interesați să răspundă la o întrebare simplă, dacă este adevărat că investițiile în Lună vor merita? Poate că este mai bine să se construiască o uzină de producere de maioneză sau de semiconductori? Sigur că nu!
Uite, Coreea de Sud investea în anii 1970 nu în cosmos, ci în semiconductori, și acum acolo este „Samsung”; și probabilitatea faptului că, la un moment dat, coreenii vor zbura și ei în cosmos mai bine decât cei care caută cu anii cine a făcut gaura în învelișul Stației Cosmice Internaționale, destul de sus. Poate că pentru toți ar fi fost mai bine dacă Gagarin, în loc să se pregătească pentru zborurile cu „Soiuz”, s-ar fi apucat de reclamă la semiconductori și să caute investitori? Nu.
În anul 1965 apare un film semidocumentar — semificțional al lui Pavel Klușaneț, „Luna”, un compendiu și o chintesență a iluziilor „generației lui Gagarin” din care este clar de ce fusese așa de ușor să se mobilizeze entuziasmul maselor și de ce era complicat să asculți argumentele raționale. În film, în mod foarte grăitor și molipsitor, se explică ce înseamnă Luna pentru omenire („prima insulă pe calea spre întinderile cosmosului”) și cum tocmai omul o va amenaja în anii cei mai apropiați. Pentru că pe Lună omul este amenințat de radiații periculoase, va trebui să se facă explozii de adâncime, să se creeze niște cavități și în ele să se construiască locuințe subterane. „Omul se va înfige în adâncul Lunii precum o sămânță în sol. Apoi se va ridica, așa cum se ridică un vlăstar zvelt, și va începe ofensiva cuceririi Lunii”. „Magazia comorilor”, Luna probabil va asigura omului zăcăminte folositoare: petrol, poate aur, semiprețioase, zăcăminte de gheață. Luna va da cosmonauticii noi posibilități: rachetele pot decola orizontal, doar nu există atmosferă, „orașele selenare trebuie să fie minunate. Omul se va instala cu putere pe Lună. Și mi se pare că va veni o vreme când pe Lună vor alerga piciorușe de copil... Primul om care se va naște pe Lună... Cu el va începe o nouă generație de oameni — locuitori ai Sistemului Solar. Câte lucruri minunate nu vom vedea! Oare vor fi toate astea? Vor fi. Vor fi! Cum spune Țiolkovski — mai întâi sfios, apoi va fi cucerit tot spațiul din jurul Soarelui... Drum bun, omule!”
În principiu, Luna este accesibilă: după ce pe 12 aprilie 1961 a fost clar că omul poate ajunge în cosmos, de-acum nu mai avea niciun fel de obstacol de netrecut. Era doar o problemă pur inginerească — de a construi un aparat de zbor care să poată face o aterizare lină și apoi să se ridice din nou de pe suprafața Lunii. Problemă care cerea totuși miliarde de ruble destul de scumpe.
Ministerul apărării, care trebuia să se înfrunte cu taurii americani pe Pământ, nu înțelegea în ce constă semnificația de apărare — adică militară — a Lunii. Unii militari sovietici presupuneau că Luna este un punct de comandă ideal, intangibil de pe Pământ și în fața loviturilor nucleare; nu are atmosferă, deci nici o explozie a unei bombe atomice nu va fi eficientă, va fi doar o explozie puternică și radiații. Totuși toate erau numai niște supoziții și a cheltui bugetele apărării pe călătorii interplanetare părea o șarlatanie și o tentativă de a se ocupa de lucruri irealizabile. Gagarin își dădea seama că sunt perspective, dar nu putea demonstra nimic. Luna era foarte, foarte aproape și foarte, foarte departe. Vulpea și strugurii.
Între timp oficial nimeni nu renunța la ideea cuceririi Lunii, așa că între anii 1961 și 1966 URSS, spunând lucrurilor pe nume, a blufat. Erau dansuri, cântece despre „hărțile cosmice băgate în portharturi”, erau și ele, chiar și un glob al Lunii se afla în cabinetul lui Gagarin, dar uite, niciun fel de program de pilotare lunar concret nu exista, lucru ce a permis astronomului spion Lowell să facă declarația că, de fapt, SUA poartă singură cursa spre Lună, URSS nu ia parte la ea.
Când euforia s-a terminat și a devenit clar că americanii la toți parametrii vor ajunge în față în cursa pentru cosmos (ministerul de război al SUA, sub pretextul amenințării selenare mitice storcea bani de la plătitorii de impozite și-i băga în investițiile sale), „de Lună” s-au apucat chiar cu o seriozitate comică. Proiectul cuceririi Lunii în linii generale (adică, de fapt, în conștiința lui Koroliov) exista deja de la sfârșitul anilor 1950; totuși acum fusese elaborat un plan cum, necum mai concret, cu buget și programe desemnate de pregătiri ale piloților. Pentru potențialii participanți ai expedițiilor selenare au fost organizate cursuri la planetariul de la Moscova care era vizitat nu numai de către cosmonauți, dar și de gradele superioare de la Ministerul apărării (comandantul suprem al trupelor sovietice Verșinin, mareșalul Rudenko), care doreau să înțeleagă la drept vorbind în ce li se propune să pompeze fonduri de poveste. Specialiștii în Lună prezentau ce se știa la momentul respectiv despre acest corp celest. „Foarte interesantă, remarcă Kamanin, a fost informația lui Kozîrev că suprafața selenară s-a format sub impactul proceselor vulcanice și a unor fenomene de maree din cauza influenței Pământului. Și meteoriții și-au lăsat amprenta pe fața Lunii. Mie suprafața Lunii îmi apare ca un fel de mușchi ușor întărit”.
Cel mai chibzuit plan de pregătire a expediției pe Lună — cu echipaje concrete, cu program de antrenamente — a fost adoptat abia la începutul anului 1966 și era făcut pe doi ani și jumătate. Luna trebuia să fie cucerită în trei etape. Mai întâi — ocolirea ei în zbor (șase — opt nave; desigur, nu în același timp). Apoi aterizarea Lunohodului care trebuia să cerceteze locurile unde să aselenizeze nava cu cosmonauții. În fine, adevărata pătrundere: nava cu oamenii. Componența grupului de cosmonauți care trebuia fie pregătit în cadrul programului de ocolire a Lunii se schimba mereu; ea trebuia neapărat să includă oameni de la Biroul Special de Construcții. Gagarin trebuia să fie comandantul unuia dintre echipaje.
În anul 1968, cu două săptămâni înainte de moartea lui Gagarin, a fost aprobat un alt program, nou, „pe doi ani și jumătate, de pregătire a cosmonauților pentru expediția pe Lună. De fapt deja din luna ianuarie a acestui an am început să pregătim conform acestui program 18 cosmonauți”. „În programul de ocolire în zbor a Lunii echipaje concrete făceau o pregătire intensă. Se duceau chiar și în Somalia pentru a studia vizual constelația Crucea Sudului și alte particularități ale boltei cerești din emisfera sudică, care nu puteau fi studiate de la Moscova”. Totuși, chiar și așa, asta însemna de fapt că „primele zboruri ale navei selenare pe orbită în jurul Pământului puteau avea loc în a doua jumătate” a anului 1969, „iar expediția pe Lună nu mai devreme de anii 1970–1971”.
Cea mai răspândită este opinia — sprijinită cu plăcere de urmașii lui Koroliov, Mișin și mai apoi și Glușko — că în ultimii ani ai vieții Koroliov se abătuse de la drum, se blocase și continua să experimenteze crearea unei rachete lunare uriașe N1 numai de încăpățânat ce era, deși de fapt își dădea seama că proiectul este condamnat la eșec. În cartea extrem de interesantă Proiectul Marte al lui Koroliov se afirmă totuși că Koroliov nu era deloc posedat de Lună și că de fapt nu fusese atins de „goana pentru Lună”: visul lui era Marte, Luna îl interesa numai ca stadiu intermediar; și tocmai de aceea el nu forțase programul lunar între 1961 și 1965.
Este greu de spus dacă Gagarin își dădea seama de asta și cât de liniștitoare era pentru el speranța că în anul 1974 cineva — poate chiar el — va zbura pe Marte (în anul 1966 deja făcuseră și modelul stegulețelor, băgaseră deja patru marinari într-un container subteran la o adâncime de 200 de metri, pentru ca ei să stea acolo patru luni și și-au dat seama cât de importantă este problema compatibilității psihologice în cazul unei călătorii în nave ermetice pe distanțe lungi). Din punct de vedere teoretic el avea șansa de a lua parte la manifestare care promitea mult — zborul în jurul Soarelui: Koroliov îl planificase în calitate de etapă intermediară importantă, între Lună și Marte. Se înțelege, oricum o să zburăm în jurul Soarelui, dar Koroliov voia să zboare pe orbita heliocentrică, care se deosebește de cea terestră, cel mai probabil în cealaltă direcție. Totul era foarte interesant, dar cel mai probabil Gagarin totuși se baza tocmai pe Lună și era gata să meargă acolo cu orice, chiar și pe mătură, în orice condiții, chiar și fără întoarcere.
Deși cel mai important punct în lucrarea de diplomă „Cucerirea Lunii” trebuia să fie „Valoarea de apărare a cuceririi Lunii”, și anume din acest punct de vedere să fie privite dispozitivele automate, navele locuibile pentru acest ocol, navele și mijloacele de aselenizare și întoarcere pe Pământ, temă pe care nu o susținea mareșalul Rudenko, care avea mari îndoieli că proiectul „Luna” va fi realizat. Lui Gagarin i s-au propus la alegere trei teme de diplomă: „Avionul orbital de recunoaștere”, „Avionul orbital de interceptare” și „Nava cosmică prin intermediul căreia pot fi lovite obiecte pe Pământ”.
* * *
Legătura dintre Gagarin și Lună ni se pare acum, ca să spunem așa, nu prea clară:
Gagarin are povestea sa care se reduce la 12 aprilie 1961.
Luna are povestea sa, care se reduce la 20 iulie 1969.
De fapt, extrapolăm în trecut reprezentările de azi, în timp ce în realitate în anii 1960, până la moartea lui Gagarin, aceste două linii erau strâns legate în conștiința colectivă. Gagarin, în a doua jumătate a anilor 1960 era privit nu numai ca primul „om la bord”, cât în calitate de viitor — și foarte apropiat — „om pe Lună”.
Supoziția autorului acestei cărți constă în faptul că tocmai moartea lui Gagarin a predestinat ieșirea, nu foarte explicabilă, a URSS din cursa pentru Lună. Argumentul larg răspândit și intenționat făcut public că „nu are niciun rost să mai zbori pe Lună după americani” nu arată convingător: și atunci de ce, spre exemplu, americanii au început să-și lanseze satelitul după cel al sovieticilor? De fapt, de ce, ne întrebăm, mai jucăm fotbal după primul gol?
Este clar că URSS pe o perioadă mare de timp nu a avut fonduri suplimentare pentru participarea deplină în această cursă: țara oricum juca în fața Vestului pe mai multe fronturi concomitent; este o plăcere mult prea scumpă. Și să mai și declari, după ce ai realizat cu succes programele de zboruri pilotate în cosmos, că „renunți la Lună” era imposibil de gândit. Timp de câțiva ani răspunsul URSS pentru orgoliul rănit, solicitarea greu de îndeplinit a opiniei publice „de a duce trupe pe Lună” era nu adoptarea programului lunar, ci folosirea dură a capacităților de comunicare ale lui Gagarin căruia i s-a ordonat să-și asume riscurile reputației legate de răspândirea unei informații clar false. Pentru că organele competente nu voiau și nu puteau să spună nimic clar în acest sens, tocmai Gagarin — persoana publică numărul unu a cosmosului sovietic — și-a asumat bluful (și în felul acesta a fost supus unei „amortizări planificate”).
Una dintre cele mai frecvente întrebări — dacă nu cea mai frecventă — care i se puneau public lui Gagarin era când o să zburăm pe Lună? Când o să zboare EL pe Lună? Pentru că nimeni nu voia să se gândească că pe 12 aprilie „evenimentele principale” din viața lui sunt terminate; cum să fie terminate, când Luna era următoarea etapă.
Uite, acum, acum o să zburăm în orice moment, oamenii de știință întârzie lucrurile puțin, dar în curând, nu a mai rămas mult, cam asta a început să spună el începând cu ianuarie 1961.
A fost adevărat acest lucru sau, dar în „conștiința populară” Gagarin nu era receptat ca un cosmonaut de unică folosință — dimpotrivă, judecând după întrebările care i se puneau mereu tocmai el era receptat ca principalul pretendent la Lună; ei, cine ar fi fost mai bun ca el? Tocmai el „a început treaba asta” și trebuie s-o continue, să cucerească și să ia în stăpânire; este „proiectul lui”.
Probabil că tocmai conștientizarea faptului că speranțele maselor în această direcție au fost proiectate tocmai asupra lui Gagarin i-a și făcut pe șefii lui Gagarin să-i ofere totuși un loc în programul selenar, să-l atragă în pregătire, alături de alți cosmonauți. (Deși, se înțelege, în primul rând chiar Gagarin făcuse orice ca dorința lui de a participa să fie remarcată).
Moartea lui Gagarin a fost distrugătoare chiar pentru proiectul lunar. Nu e vorba numai de faptul că „atacantul a ieșit din formație”, ci banca noastră de rezerve la noi este foarte lungă. Lungă, da; dar Gagarin „nu este totul”, se dovedise a fi imposibil să fie înlocuit mecanic cu altcineva.
Gagarin, cu „fața lui omenească”, garanta că Luna va fi cucerită nu de un automat, ci de un om.
Nu era pur și simplu radioasă, ci umană, „umanizată”.
Gagarin a fost veriga cheie a podului dintre Pământ și Lună; pod care, din punct de vedere tehnic, se presupunea a fi aproape gata, dar uite, „din punct de vedere psihologic” încă nu era. Pentru a ajunge pe Lună cu adevărat trebuia să te schimbi, să devii un om nou mai bun (probabil, „din rasa comunistă superioară”; nu este deloc evident), să te autodepășești.
Gagarin era receptat ca modelul unei făpturi care se depășise. Ca o Minune. El era o Minune vie (să ne amintim din nou de conotațiile larg religioase ale zborului din aprilie: un om care s-a ridicat în sfera divinului, a murit simbolic, iar după aceea a înviat, a depășit moartea). Luna putea fi cucerită numai dacă te lăsai pradă unui sentiment irațional, dacă credeai în asta ca într-o Minune.
Luna trebuia să fie cucerită de om, dar nu de unul abstract, ci tocmai de Gagarin.
Acum Gagarin a murit, a dispărut cel care trebuia să facă asta; măcar simbolic.
De dragul lui Gagarin puteau face eforturi și „să cucerească Luna”. Pur și simplu de dragul Lunii, nu. Luna încetase să mai radieze farmec și atracție; este o piatră mare în cosmos, asta este tot.
În momentul morții lui Gagarin „cursa pentru Lună” ca întrecere, care dintre cosmonauți va reuși să facă minunea, s-a transformat într-o întrecere între cel care are mai mulți bani, care s-a și încheiat în modul cel mai previzibil.
Moartea aceasta a însemnat trecerea la o nouă strategie — strategia refuzului URSS la zborurile pilotate spre Lună și schimbarea atitudinii oamenilor față de cosmos.
Cât de puternică a fost nevroza produsă de trauma înăbușită a înfrângerii în bătălia pentru Lună rămâne numai să ghicim.
Acum nu mai vedem Luna ca „Piața lui Gagarin”; așa cum nu am avut, nici nu vom avea motive raționale deosebite de a zbura acum acolo.
S-a pierdut și semnificația politică: despre ce „reunire cu Luna” să mai fie vorba, când noi nu am putut să-i explicăm nici Ucrainei de ce am stat așa de mult împreună.
Cosmosul este văzut deja nu ca un articol de mândrie națională, cât de marfă în plus, un impozit pe care să-l plătească populația și pe care ea nu prea voia s-o facă. Puterea sovietică a folosit prost, deloc artistic creditul de încredere pe care îl primise la cucerirea cosmosului. Entuziasmul, sincer la început, se transformă într-unul mult prea organizat.
