Vreme multă ai stat culcat în pământ, inutil...
Vreme multă ai stat culcat în pământ, fără să faci nimic,
inutil, și în urmă bătu ceasul,
te-ai trezit din somn, ți-ai ridicat sus capul
greu, ți-ai îndreptat coama lâncezită,
au pârâit, scrâșnind, vertebrele — ca niște
fulgere diverse, tunet de spaimă
pentru muritori a bubuit, ceruri mândre au tresărit,
grindină mare căzu în pietre rotunde
care vara devin picături tăioase,
lunguiețe ca niște semințe
care doresc oricum ieșirea la lumină,
să ajungă o iarbă de smarald,
o pădure cafenie sau ori altă deasă
vegetație. Ai stat mult în pământ
inutil, degeaba, dar iată, vremea
ce ai așteptat-o mult, onestă,
căci mai bine-i să dormi, deșertăciunea urând,
să dormi tun, nemișcat, sorocul tău scurt,
decât să rătăcești cu pași mici în neant,
pipăind suprafața vălurită,
împiedicându-te rareori, râzând vesel,
propovăduind: „Totul e bine, minunat!”,
de aceea ți se și spune așa, neștiind
numele tău adevărat, de râu-vorbire.
