Vreme multă ai stat culcat în pământ, inutil...

Vreme multă ai stat culcat în pământ, fără să faci nimic, inutil, și în urmă bătu ceasul, te-ai trezit din somn, ți-ai ridicat sus capul greu, ți-ai îndreptat coama lâncezită, au pârâit, scrâșnind, vertebrele — ca niște fulgere diverse, tunet de spaimă pentru muritori a bubuit, ceruri mândre au tresărit, grindină mare căzu în pietre rotunde care vara devin picături tăioase, lunguiețe ca niște semințe care doresc oricum ieșirea la lumină, să ajungă o iarbă de smarald, o pădure cafenie sau ori altă deasă vegetație. Ai stat mult în pământ inutil, degeaba, dar iată, vremea ce ai așteptat-o mult, onestă, căci mai bine-i să dormi, deșertăciunea urând, să dormi tun, nemișcat, sorocul tău scurt, decât să rătăcești cu pași mici în neant, pipăind suprafața vălurită, împiedicându-te rareori, râzând vesel, propovăduind: „Totul e bine, minunat!”, de aceea ți se și spune așa, neștiind numele tău adevărat, de râu-vorbire.