O pasiune tainică
(fragment de roman)
1968, noiembrie
Caruso
În luna noiembrie din același an „catastrofal” Kukuș și Vakson se aflau la Rostov-pe-Don. Pe la ceasul înserării se plimbau acolo pe bulevardul central. În arhitectură mai rămăseseră câteva urme, chiar dacă jalnice, din bogăția burgheză. Ei, modern timpuriu, desigur, cu toate floricelele lui. Din utopia comsomolistă a constructivismului rămăseseră de asemenea două, trei monumente; mda, de exemplu, hotelul de culoarea fisticului, unde se opriseră, care semăna cu butoaiele de la elevatorul de cereale.
Când se plimbau așa, musafirii din capitală nu remarcaseră o prea marea deosebire de capitală. Cam aceleași cozi la alimente se formau pe la această oră lângă magazinele alimentare. În cafenele și restaurante oamenii erau admiși în doze mici, în conformitate cu numărul celor ce ieșeau din ele. O singură instituție se deosebea de celelalte, fapt ce-i făcu pe scriitori să se oprească în fața firmei ei: „Cocktailuri”. Aceste invariabile „Cocktailuri” mereu îi tulbură pe tinerii sovietici! Așa era și aici. Oamenii noștri, după ce și-au numărat metalul și hârtiile, s-au strecurat pe ușa înaltă, larg deschisă, și au pătruns cu curaj în mulțimea din interior. Dincolo de mulțime, după toate probabilitățile, se aflau tejghele de marmură deschise, unde erau amestecate băuturi ademenitoare.
De acolo se auzeau voci grosolane de femei: „Dați înapoi paharele, băieți! Aveți conștiință, nu avem în ce să vă punem!”
Băieții aceștia, cu cloșuri largi, deja de la doi, trei metri de tejghea începeau să-și strige comenzile: „Un Caruso! Două Caruso! Trei Caruso!”
Pe perete, sub portretele lui Brejnev și al lui Podgornîi, se afla „Lista de prețuri a băuturilor”. Acolo, printre tot felul de cocktailuri „Sud” și „Crimeea”, se evidenția tocmai acest „Caruso”, cu precizarea „băutură de tărie medie”. Uite, tocmai spre el se îndreptau, din niște motive cumva serioase, intențiile tinerilor.
— Uite, vezi, Kukuș, ce mai clocotește viața aici? Peste tot este numai Caruso!, rosti gânditor Vakson.
— Probabil au impresia că este un fel de cerc rotitor cu focuri de artificii. Roata Caruso, sună foarte bine, răspunse Kukuș.
— O să vină o vreme când și Kukuș o să apară în meniu, își dădu cu presupusul Vakson. Îți imaginezi cum o să comande? Un Kukukș, două Kukuș, trei Kukuș!
Kukuș, drăguț, cu mustăcioara lui subțire și o frunte à la Lermontov, hohoti vesel, dar, ca de obicei, puțin cam trist, trist-vesel:
— Dar uite, la un cocktail „Vaks”, garantez, nu poți să te aștepți!
Veniseră aici la invitația universității locale. O seară împreună: Vakson recită, Kukuș cântă. O mulțime de studenți i-au întâmpinat la gară. Chiar acolo li s-a transmis o invitație suplimentară — să apară în seara aceasta la sărbătoarea orașului, în cinstea celei de-a 50-a aniversări a Comsomolului leninist. Vakson era gata să refuze, dar Kukuș îi șopti:
— Acceptă, ciudatule, doar comsomolul este partidul nostru alternativ.
Aici trebuie remarcat faptul că, pe atunci, scriitorii primeau pentru prestație, de la Biroul de Propagandă a Literaturii Artistice, 14 ruble și 50 de copeici: timpurile nu erau mercantile.
Au fost duși la Palatul Sportului. Sala de zece mii de locuri era arhiplină. Pe scenă se juca un concert teatralizat despre istoria Comsomolului. Pe niște cai adevărați de pe Don defila Armata 1 de cavalerie. Apăru o mitralieră adevărată trasă de cai, în cinstea căreia începu să răsune corul:
„Ei, mitralieră de la Rostov, mândria și frumusețea noastră, mitralieră trasă de cai, cu cele patru roți ale tale!”
Mărșăluiau cu baroase uriașe constructori de la DneproGHES. Luptători din Marele Război pentru Apărarea Patriei ridicau steagul pe clădirea Reichstagului. În constume de scafandru coborau, pe niște scări de onoare, cosmonauții care reveniseră de pe orbită. Steagurile roșii fluturau. Trâmbițele răsunau. Apoi totul amuți și scena se curăță. Kukuș îi șopti lui Vakson: „Nu se știe de ce, cam păstrează tăcerea despre ultima faptă de eroism”.
După pauză prezentatorul anunță: „Au venit să ne felicite cu ocazia minunatei sărbători scriitorii de la Moscova, poetul Oktava și prozatorul Vakson”. În aplauzele puternice cei doi prieteni au urcat pe scenă; niciunul nu era în haine de sărbătoare, fără cravată, unul (Kukuș) cu o scurtă de piele, celălalt (Vaks) cu un costumaș boțit de catifea. Toți cei din primul rând, plin de „părinții orașului”, deși băteau din palme, au schimbat totuși priviri nedumerite. Kukuș a primit cuvântul pentru mesajul de salut. Într-un discurs scurt acest tovarăș moscovit s-a concentrat pe rolul intellighenției, cu alte cuvinte, despre clasele principale ale societății nu a vorbit deloc, doar a pomenit stratificarea. Sala, ca răspuns la asta, s-a relaxat de tot. În centru cineva a zis ceva încetișor și șoapte au început să alerge spre margini. Vakson, când a ieșit la microfon, a continuat tema lui Kukuș și chiar a aprofundat-o. Acum, spunea el, nu avem nevoie de puterea de a mări, cât de a dezvolta intelectul. Altfel o să semănăm cu niște dinozauri. Dezvoltarea acestor predecesori ai noștri în rolul de lideri ai Pământului s-a blocat când s-a dovedit că li se dezvoltă incredibil numai mușchii, în timp ce creierul rămâne disproporționat de mic. Ca răspuns la această declarație lipsită de tact în sală au început să crescă sunetele haotice, iar în centrul primului rând s-a format o spărtură.
Dimineață la hotel au dat năvală, cu ochi rotunzi, entuziaștii universitari ai noii arte. Kukuș și Vakson, vă rugăm, aveți grijă. Conducerea este de părere că scriitorii moscoviți s-au comportat nepotrivit și au stricat sărbătoarea sfântă a tineretului. Mai mult, s-a aflat că primul secretar a recomandat universității să-i respingă pe acești tovarăși neadecvați.
La universitate era o alergătură speriată, de parcă de hotarele orașului se apropiase Armata de Voluntari. Amfiteatrul era plin sau, mai bine zis, plin ochi. Musafirii moscoviți au început să discute despre teme strict literare. Au urmat câteva întrebări filologice. Apoi cineva l-a rugat pe Kukuș să cânte „ceva nou”. Bardul, ca de obicei, a început să cocheteze puțin. Păi acum aproape că nu mai cânt, nici nu am chitara la mine, și așa mai departe. O chitară pregătită de studenți a aterizat imediat aproape pe genunchii lui. A cântat „Mozart”, „Rugăciunea lui François Villon”, „Să ne luăm de mână, prieteni”. În sală, ca de obicei printre tineri, au apărut câteva chipuri minunate de fete cu ochii lăcrimoși. Deodată prin sală parcă au dat cu mătura; se vedea un rând de trăsături schimonosite în capătul căruia se ridica un cazac solid din grupul profesoral. El puse o întrebare cardinală: „Dar ia spuneți dumneavoastră, scriitori de la Moscova, ce părere aveți de intrarea trupelor noastre în Cehoslovacia?” Și din nou, ca ieri, apare un fenomen specific Rostovului — freamătul haotic al mulțimii.
Rectorul își ridică și coborî repede mâinile, parcă spunea: liniște, tovarăși! Nu trebuie să reacționați așa la o întrebare strict academică. Sala se liniștește și în liniștea lăsată Kukuș Oktava răspunde: „Personal eu consider intrarea trupelor noastre în Cehoslovacia o mare greșeală politică”. După aceste cuvinte urmează o explozie, deja nu pur și simplu haotică, mai degrabă un cutremur. Din toate părțile amfiteatrului bubuie și șuieră cuvântul „Rușine!” Este greu de înțeles cui i se adresa: armatei sovietice sau lui Kukuș Oktava, liberal și defetist rușinos? Kukuș stă jos, cu palma acoperindu-și ochii. Vakson stă în picioare, cu mâna ridicată, și strigă: „Încetați cu provocarea! Nu vă atingeți de Kukuș!” Sala se liniștește abia după câteva minute. Întâlnirea s-a încheiat. La plecare, Vakson spune la microfon: „Voiam să știu cine a ordonat și regizat toate acestea”.
Nimeni nu a ieșit să-i conducă. În mulțime, pe peron tot timpul li se părea că după ei plutesc ochii agenților. În tren s-au dus imediat în vagonul-restaurant. Au comandat coniac și au băut în picioare jumătate de pahar. Apoi s-au îmbrățișat. Vaksa, dragul meu! Kukuș, scumpul meu!
Acești oamenii se îngrijeau de prieten frățesc
Și nu doar de la jocurile boeme comune,
Și nu unde măturase ca un viscol tigrul evreiesc.
Doar de la rădăcilor lor buriate comune,
Părinții lor aprinseseră focul comunismului,
Conduseseră din Ural orașe ,
Muriseră din cauza adepților lacomi ai sadismului
În acea țară unde o hoardă nebună de cap își face.
Mamele nu aveau cum să fugă de-ale troțkismului ispite
și Kolîma pentru tot le va primi ca o răsplată.
Tânărul „comsomol” deveni o masă de pomenire tristă
De unchiul de fier, somnul, supravegheată.
Adunați ciorchii cuvintelor, copii de victime,
Înainte de a ajunge toți bețivi cronici,
Cuprinși de a versificației tainici patimi
Și de a ajunge surzi, ca niște buturugi mucede.
Peste o oră se relaxaseră de tot. Stăteau într-un colț al restaurantului ce se zguduia, terminaseră a doua sticlă și discutau încetișor despre ceea ce prietenul lor comun Gladiolus Podgurski numea „viață familială și personală”.
— Ei, ia povestește-mi de iubita ta, spuse Vakson. Cum este în intimitate?
— Este divină în delicatețea ei și delicată în caracterul ei divin, răspunse Kukuș. Este genială în firea ei copilăroasă și copilăroasă în genialitatea sa.
— Tare mișto spus, dădu din cap Vakson. Deci o vezi cu totul.
— Acum spune-mi tu de a ta, îi propuse binevoitor Kukuș.
— Despre ce?
— Despre pasiunea ta.
— De unde până unde să-ți spun despre ea?
— Păi eu ți-am spus despre a mea.
— Pe a ta o știu, tu n-o știi pe a mea.
— Ei, cu atât mai mult spune patru vorbe despre ea.
— Patru vorbe?
— Da, patru.
— Jigodie iubită, minune insuportabilă.
— Bine zis, Nas Cenușiu, mai ales că o știu.
Între timp,în vagonul plin îi observau doi tineri ce semănau foarte mult unul cu altul: păr lung, favoriți bogați, mustăți ce atârnau. După ce l-au chemat pe chelner, le-au trimis a treia sticlă de coniac însoțită de un bilet: „De la masa noastră pentru masa dumneavoastră. Fiodor și Serghei Borisov, admiratori ai talentelor”. Din fericire, sticla cu biletul nu a mai ajuns la ei. A fost interceptată de un tânăr cu înfățișare de heruvim, cu o scurtă specifică unui batalion de construcții studențesc. După ce o băgă în buzunar, el începu să recite o improvizație: „Ăștia doi cu favoriți / să fie trimiși la dracu. / Leoparzii măsluiți / nu sunt demni de antilope”. Și dispăru imediat în aerul plin de fum.
La Moscova îi așteptau pe peron ambele iubite. Au fumat și au trăncănit sub cerul nopții, înseninat deja. Au râs în hohote când din vagon au ieșit cei doi gentlemani doriți: „Ei, ce ți-am spus? La mare și înapoi!”
O „Volga” neagră-gălbuie a ieșit pe Sadovoe kolțo. La volan se afla Ralissa. La zece metri în urma lor venea o „Volga” neagră de tot, cu cei doi tineri ce semănau, dar deja fără mustăți și favoriți. „Uite, jigodiile, iar se țin de noi”, îi spuse ea prietenului său. Pe bancheta din spate se aflau Kukuș și prietena lui. Ei nu vedeau și nu auzeau nimic, doar unul pe altul. Recitau pe întrecute versuri.
1968, noiembrie
Caruso
În luna noiembrie din același an „catastrofal” Kukuș și Vakson se aflau la Rostov-pe-Don. Pe la ceasul înserării se plimbau acolo pe bulevardul central. În arhitectură mai rămăseseră câteva urme, chiar dacă jalnice, din bogăția burgheză. Ei, modern timpuriu, desigur, cu toate floricelele lui. Din utopia comsomolistă a constructivismului rămăseseră de asemenea două, trei monumente; mda, de exemplu, hotelul de culoarea fisticului, unde se opriseră, care semăna cu butoaiele de la elevatorul de cereale.
Când se plimbau așa, musafirii din capitală nu remarcaseră o prea marea deosebire de capitală. Cam aceleași cozi la alimente se formau pe la această oră lângă magazinele alimentare. În cafenele și restaurante oamenii erau admiși în doze mici, în conformitate cu numărul celor ce ieșeau din ele. O singură instituție se deosebea de celelalte, fapt ce-i făcu pe scriitori să se oprească în fața firmei ei: „Cocktailuri”. Aceste invariabile „Cocktailuri” mereu îi tulbură pe tinerii sovietici! Așa era și aici. Oamenii noștri, după ce și-au numărat metalul și hârtiile, s-au strecurat pe ușa înaltă, larg deschisă, și au pătruns cu curaj în mulțimea din interior. Dincolo de mulțime, după toate probabilitățile, se aflau tejghele de marmură deschise, unde erau amestecate băuturi ademenitoare.
De acolo se auzeau voci grosolane de femei: „Dați înapoi paharele, băieți! Aveți conștiință, nu avem în ce să vă punem!”
Băieții aceștia, cu cloșuri largi, deja de la doi, trei metri de tejghea începeau să-și strige comenzile: „Un Caruso! Două Caruso! Trei Caruso!”
Pe perete, sub portretele lui Brejnev și al lui Podgornîi, se afla „Lista de prețuri a băuturilor”. Acolo, printre tot felul de cocktailuri „Sud” și „Crimeea”, se evidenția tocmai acest „Caruso”, cu precizarea „băutură de tărie medie”. Uite, tocmai spre el se îndreptau, din niște motive cumva serioase, intențiile tinerilor.
— Uite, vezi, Kukuș, ce mai clocotește viața aici? Peste tot este numai Caruso!, rosti gânditor Vakson.
— Probabil au impresia că este un fel de cerc rotitor cu focuri de artificii. Roata Caruso, sună foarte bine, răspunse Kukuș.
— O să vină o vreme când și Kukuș o să apară în meniu, își dădu cu presupusul Vakson. Îți imaginezi cum o să comande? Un Kukukș, două Kukuș, trei Kukuș!
Kukuș, drăguț, cu mustăcioara lui subțire și o frunte à la Lermontov, hohoti vesel, dar, ca de obicei, puțin cam trist, trist-vesel:
— Dar uite, la un cocktail „Vaks”, garantez, nu poți să te aștepți!
Veniseră aici la invitația universității locale. O seară împreună: Vakson recită, Kukuș cântă. O mulțime de studenți i-au întâmpinat la gară. Chiar acolo li s-a transmis o invitație suplimentară — să apară în seara aceasta la sărbătoarea orașului, în cinstea celei de-a 50-a aniversări a Comsomolului leninist. Vakson era gata să refuze, dar Kukuș îi șopti:
— Acceptă, ciudatule, doar comsomolul este partidul nostru alternativ.
Aici trebuie remarcat faptul că, pe atunci, scriitorii primeau pentru prestație, de la Biroul de Propagandă a Literaturii Artistice, 14 ruble și 50 de copeici: timpurile nu erau mercantile.
Au fost duși la Palatul Sportului. Sala de zece mii de locuri era arhiplină. Pe scenă se juca un concert teatralizat despre istoria Comsomolului. Pe niște cai adevărați de pe Don defila Armata 1 de cavalerie. Apăru o mitralieră adevărată trasă de cai, în cinstea căreia începu să răsune corul:
„Ei, mitralieră de la Rostov, mândria și frumusețea noastră, mitralieră trasă de cai, cu cele patru roți ale tale!”
Mărșăluiau cu baroase uriașe constructori de la DneproGHES. Luptători din Marele Război pentru Apărarea Patriei ridicau steagul pe clădirea Reichstagului. În constume de scafandru coborau, pe niște scări de onoare, cosmonauții care reveniseră de pe orbită. Steagurile roșii fluturau. Trâmbițele răsunau. Apoi totul amuți și scena se curăță. Kukuș îi șopti lui Vakson: „Nu se știe de ce, cam păstrează tăcerea despre ultima faptă de eroism”.
După pauză prezentatorul anunță: „Au venit să ne felicite cu ocazia minunatei sărbători scriitorii de la Moscova, poetul Oktava și prozatorul Vakson”. În aplauzele puternice cei doi prieteni au urcat pe scenă; niciunul nu era în haine de sărbătoare, fără cravată, unul (Kukuș) cu o scurtă de piele, celălalt (Vaks) cu un costumaș boțit de catifea. Toți cei din primul rând, plin de „părinții orașului”, deși băteau din palme, au schimbat totuși priviri nedumerite. Kukuș a primit cuvântul pentru mesajul de salut. Într-un discurs scurt acest tovarăș moscovit s-a concentrat pe rolul intellighenției, cu alte cuvinte, despre clasele principale ale societății nu a vorbit deloc, doar a pomenit stratificarea. Sala, ca răspuns la asta, s-a relaxat de tot. În centru cineva a zis ceva încetișor și șoapte au început să alerge spre margini. Vakson, când a ieșit la microfon, a continuat tema lui Kukuș și chiar a aprofundat-o. Acum, spunea el, nu avem nevoie de puterea de a mări, cât de a dezvolta intelectul. Altfel o să semănăm cu niște dinozauri. Dezvoltarea acestor predecesori ai noștri în rolul de lideri ai Pământului s-a blocat când s-a dovedit că li se dezvoltă incredibil numai mușchii, în timp ce creierul rămâne disproporționat de mic. Ca răspuns la această declarație lipsită de tact în sală au început să crescă sunetele haotice, iar în centrul primului rând s-a format o spărtură.
Dimineață la hotel au dat năvală, cu ochi rotunzi, entuziaștii universitari ai noii arte. Kukuș și Vakson, vă rugăm, aveți grijă. Conducerea este de părere că scriitorii moscoviți s-au comportat nepotrivit și au stricat sărbătoarea sfântă a tineretului. Mai mult, s-a aflat că primul secretar a recomandat universității să-i respingă pe acești tovarăși neadecvați.
La universitate era o alergătură speriată, de parcă de hotarele orașului se apropiase Armata de Voluntari. Amfiteatrul era plin sau, mai bine zis, plin ochi. Musafirii moscoviți au început să discute despre teme strict literare. Au urmat câteva întrebări filologice. Apoi cineva l-a rugat pe Kukuș să cânte „ceva nou”. Bardul, ca de obicei, a început să cocheteze puțin. Păi acum aproape că nu mai cânt, nici nu am chitara la mine, și așa mai departe. O chitară pregătită de studenți a aterizat imediat aproape pe genunchii lui. A cântat „Mozart”, „Rugăciunea lui François Villon”, „Să ne luăm de mână, prieteni”. În sală, ca de obicei printre tineri, au apărut câteva chipuri minunate de fete cu ochii lăcrimoși. Deodată prin sală parcă au dat cu mătura; se vedea un rând de trăsături schimonosite în capătul căruia se ridica un cazac solid din grupul profesoral. El puse o întrebare cardinală: „Dar ia spuneți dumneavoastră, scriitori de la Moscova, ce părere aveți de intrarea trupelor noastre în Cehoslovacia?” Și din nou, ca ieri, apare un fenomen specific Rostovului — freamătul haotic al mulțimii.
Rectorul își ridică și coborî repede mâinile, parcă spunea: liniște, tovarăși! Nu trebuie să reacționați așa la o întrebare strict academică. Sala se liniștește și în liniștea lăsată Kukuș Oktava răspunde: „Personal eu consider intrarea trupelor noastre în Cehoslovacia o mare greșeală politică”. După aceste cuvinte urmează o explozie, deja nu pur și simplu haotică, mai degrabă un cutremur. Din toate părțile amfiteatrului bubuie și șuieră cuvântul „Rușine!” Este greu de înțeles cui i se adresa: armatei sovietice sau lui Kukuș Oktava, liberal și defetist rușinos? Kukuș stă jos, cu palma acoperindu-și ochii. Vakson stă în picioare, cu mâna ridicată, și strigă: „Încetați cu provocarea! Nu vă atingeți de Kukuș!” Sala se liniștește abia după câteva minute. Întâlnirea s-a încheiat. La plecare, Vakson spune la microfon: „Voiam să știu cine a ordonat și regizat toate acestea”.
Nimeni nu a ieșit să-i conducă. În mulțime, pe peron tot timpul li se părea că după ei plutesc ochii agenților. În tren s-au dus imediat în vagonul-restaurant. Au comandat coniac și au băut în picioare jumătate de pahar. Apoi s-au îmbrățișat. Vaksa, dragul meu! Kukuș, scumpul meu!
Acești oamenii se îngrijeau de prieten frățesc
Și nu doar de la jocurile boeme comune,
Și nu unde măturase ca un viscol tigrul evreiesc.
Doar de la rădăcilor lor buriate comune,
Părinții lor aprinseseră focul comunismului,
Conduseseră din Ural orașe ,
Muriseră din cauza adepților lacomi ai sadismului
În acea țară unde o hoardă nebună de cap își face.
Mamele nu aveau cum să fugă de-ale troțkismului ispite
și Kolîma pentru tot le va primi ca o răsplată.
Tânărul „comsomol” deveni o masă de pomenire tristă
De unchiul de fier, somnul, supravegheată.
Adunați ciorchii cuvintelor, copii de victime,
Înainte de a ajunge toți bețivi cronici,
Cuprinși de a versificației tainici patimi
Și de a ajunge surzi, ca niște buturugi mucede.
Peste o oră se relaxaseră de tot. Stăteau într-un colț al restaurantului ce se zguduia, terminaseră a doua sticlă și discutau încetișor despre ceea ce prietenul lor comun Gladiolus Podgurski numea „viață familială și personală”.
— Ei, ia povestește-mi de iubita ta, spuse Vakson. Cum este în intimitate?
— Este divină în delicatețea ei și delicată în caracterul ei divin, răspunse Kukuș. Este genială în firea ei copilăroasă și copilăroasă în genialitatea sa.
— Tare mișto spus, dădu din cap Vakson. Deci o vezi cu totul.
— Acum spune-mi tu de a ta, îi propuse binevoitor Kukuș.
— Despre ce?
— Despre pasiunea ta.
— De unde până unde să-ți spun despre ea?
— Păi eu ți-am spus despre a mea.
— Pe a ta o știu, tu n-o știi pe a mea.
— Ei, cu atât mai mult spune patru vorbe despre ea.
— Patru vorbe?
— Da, patru.
— Jigodie iubită, minune insuportabilă.
— Bine zis, Nas Cenușiu, mai ales că o știu.
Între timp,în vagonul plin îi observau doi tineri ce semănau foarte mult unul cu altul: păr lung, favoriți bogați, mustăți ce atârnau. După ce l-au chemat pe chelner, le-au trimis a treia sticlă de coniac însoțită de un bilet: „De la masa noastră pentru masa dumneavoastră. Fiodor și Serghei Borisov, admiratori ai talentelor”. Din fericire, sticla cu biletul nu a mai ajuns la ei. A fost interceptată de un tânăr cu înfățișare de heruvim, cu o scurtă specifică unui batalion de construcții studențesc. După ce o băgă în buzunar, el începu să recite o improvizație: „Ăștia doi cu favoriți / să fie trimiși la dracu. / Leoparzii măsluiți / nu sunt demni de antilope”. Și dispăru imediat în aerul plin de fum.
La Moscova îi așteptau pe peron ambele iubite. Au fumat și au trăncănit sub cerul nopții, înseninat deja. Au râs în hohote când din vagon au ieșit cei doi gentlemani doriți: „Ei, ce ți-am spus? La mare și înapoi!”
O „Volga” neagră-gălbuie a ieșit pe Sadovoe kolțo. La volan se afla Ralissa. La zece metri în urma lor venea o „Volga” neagră de tot, cu cei doi tineri ce semănau, dar deja fără mustăți și favoriți. „Uite, jigodiile, iar se țin de noi”, îi spuse ea prietenului său. Pe bancheta din spate se aflau Kukuș și prietena lui. Ei nu vedeau și nu auzeau nimic, doar unul pe altul. Recitau pe întrecute versuri.
