Arborele genealogic

„Faceți arborele generalogic”, poruncește însemnarea din carnetul copilului. Pentru luni. Format A4”. Fiica mea de 8 ani rupe din blocul de desen o foaie de dimensiunea necesară și se uită întrebător la mine și la soțul meu. Eu caut în computer documentul cu însemnările răposatei mele mătuși. Soțul — în dosarele de arhivă. Până acum nu ne trecuse prin minte să ne punem la un loc materialele. Găsim: scheme, tabele în Excel, scanuri ale unor însemnări și schițe de mână, fotografii, scrisori-răspunsuri de la arhive. — Trebuie să facem numai arborele genealogic și să să scriem numele, precizează fata. Se poate și fără datele nașterii și a morții. Și chiar fără patronimic. — De ce fără patronimic?, se miră soțul neperspicace. — Ca să intre în pagină. Începem să conturăm ciorna. La rândul ei mătușa, după ce a pierdut mulți ani în corespondență cu rude îndepărtate din America și Noua Zeelandă, a reușit să ne urmărească genealogia până în anul 1804 — tocmai atunci a venit pe lume omul pe care îl considerăm întemeitorul neamului: un negustor din Kazan a cărui față severă, oacheșă, sub un turban alb, abia se distinge în fotografia mică și ștearsă. Despre viața strămoșului se știu puține lucruri — numai că fusese un hogea adevărat, făcând pelerinaj la Mecca. Nu am fost nevoită să fac căutări: am primit toate materialele de istorie a familiei cadou, mai bine zis, prin moștenire. Soțul, dimpotrivă, a obținut singur toate informațiile: a scormonit în arhive, ziare vechi, a căutat pe siteuri speciale, a mers prin Rusia și a întrebat rudele — întreprinderea lui a durat ani de zile. Destinele unora au fost restabilite în totalitate, despre alții a descoperit numai frânturi de legende de familie (de exemplu, despre o străbunică urmașii nu aveau nicio fotografie, niciun document, doar o singură amintire: caracterul femeii era așa de periculos, că în prezența oamenilor arunca în soțul cizmar cu un șan de încălțăminte). Și totuși a ajuns și el până la începutul secolului al XIX-lea. Și uite, încercăm să înghesium pe foaia scurtă de hârtie numele — tot secolul al XIX-lea și al XX-lea. Nu încap. — Este nevoie de un format mai mare, spune soțul. Să trecem și patronimicele. Și, mai bine, și fotografiile. Fata dă din cap gânditoare: abundența neașteptată a rudelor a surprins-o de tot. Mergem la papetărie și cumpărăm cea mai mare foaie de desen. Trasăm pe ea cu creionul un copac: este unul cu crengi mari, cu crenguțe bogate. Lipim fața fetiței, portretele noastre, al meu și al soțului. Și după aceea? Părinții noștri au niște albume de fotografii impresionante; de la bunici ne-au rămas albume mai subțiri, dar și ele destul de mari. Ce fotografii să alegem? Decidem imediat: o să luăm chipurile tinere, cu trăsături moi și neatinse de riduri. Uite-o pe una dintre bunicile mele: studentă într-un an superior la Universitatea din Kazan, aproape ihtiolog — o tunsoare modernă, o pălăriuță brodată cu mărgeluțe; în afară de tătară și rusă vorbește și araba; îi place la nemurire opera și patinajul artistic; locuiește cu părinții într-o cămăruță pe colț al unui apartament comunal uriaș (înainte de revoluție al lor era tot etajul casei, după aceea familia a fost „restrânsă”, slavă Domnului că nu i-au dat afară de tot). Și cealaltă: o tânără profesoară care abia se întorsese din deportarea în care fuserseră trimiși chiaburii — slăbuță, îmbrăcată cu un sacou bărbătesc mai mare ca ea, cu un ruj închis la culoare, aiurea, pe buzele bine strânse; în șaisprezece ani de deportare în Siberia aproape uitase limba maternă tătară și de aceea toată viața îi va învăța pe copii limba rusă, iar în vorba ei, până în ultimele zile, se va simți graiul siberian puteric, cu accentul pe o. Uite un bunic: un tânăr cu o față osoasă și ochi speriați — până nu demult copil al străzii care făcuse față cu greu foametei din regiunea Volgăi și peregrinărilor prin Turkestan în căutarea hranei. Și iată-l și pe celălalt: acum două săptămâni era locotenent ce venise din război. În curând va renunța la uniforma militară și se va duce să lucreze la școală — în conformitate cu diploma primită încă din 1941: „profesor de limba germană”. Toată viața nu va povesti niciun cuvânt despre ce s-a întâmplat cu el în cei patru ani de front: va păstra tăcerea la toate întrebările puse. Și-i va învăța pe copii limba germană, iar iubirea pentru ea în mod uimitor va fi păstrată în toți anii războiului... — Și doar în fotografii toți sunt mai tineri decât suntem noi azi, remarcă soțul. Așa este. Pe hârtie sunt la un loc fețe de tineri, adolescenți și aproape de copii: părinții noștri și părinții lor păreau a avea aceeași vârstă. Deocamdată arborele genealogic arată cu o pagină dintr-un album de școală cu fotografiile absolvenților. Numai după niște semne indirecte — croiala tunicii militare, insigna de comsomolist pe rever, forma coafurii — putem stabili că fotografiile respective sunt din perioade diferite, uneori la o distanță de jumătate de secol. Fetița de 8 ani nu vede această diferență: ea îi privește cu atenție pe cei pe care se obișnuise să-i creadă bătrâni. — Seamănă cu Marylin Monroe, spune ea despre una dintre fotografii. De fapt, mai târziu situația se schimbă: de la generațiile mai vechi rămăseseră multe fotografii și arborele genealogic se extinde treptat cu portrete de toate felurile și de toate vârstele. Iată străbunicele noastre. O bătrână tătăroaică severă cu o batic alb ca zăpada legat jos, de sub care abia se văd ochii aproape miopi de bătrânețe (conform legendei familiei, ea și-a iubit așa de pătimaș singurul fiu, că nu i-a putut ierta mutarea din satul natal în oraș și la scurt timp după aceea a murit). O țărancă de dincolo de Baikal, cu ochi de vițel, sprijinită languros de o măsuță sculptată și cu un trandafir într-o mână (odată, când încerca să se salveze de hunhuzi — tâlhari chinezi ce acționau în Manciuria și în teritoriile ruse din apropiere, în Orientul Îndepărtat, la sfârșitul secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX-lea —, a mers sute bune de kilometri prin taiga, fără însoțitor, cu o fetiță de un an în brațe)... Și uite străbunicii. Un uriadnik sălbatic cu mustăți bogate, ținând cu mândrie mâna pe efesul unui săbii lungi. Un cazac în vârstă din gubernia Cernigov, pe a cărei față ridată, arsă de soare, strălucesc numai ochii. Un burghez din Kazan în haină din blan de castor, cu o bărbuță elegantă unsă cu ulei... Geografia fotografiilor este impresionantă — sunt făcute în toată Rusia: de la Kazan și până la Habarovsk, de la Voronej la Severomorsk, în Peninsula Kola. Strămoșii noștri s-au deplasat mereu prin țară: până în anul 1917 din proprie voință, apoi din voia statului. Se făceau edecari și apoi erau trimiși în război; mergeau în orașe mari în căutarea unei soarte mai bune pentru copiii lor și ajungeau pe malurile fluviului Angara, ca deportați chiaburi; se duceau în capitală să învețe, după care ajungeau dincolo de Cercul Polar, să lucreze conform repartiției. Aceste deplasări permanente — ca niște zig-zag-uri pe hartă — se suprapun una peste alta, cos țara într-un spațiu unic: la Petersburg și la Astrahan, la Krasnodar și la Barnaul, Novosibirsk, Iaroslav, Cita, Petropavlovsk-Kamceatski — peste tot sunt străzi și case în care pentru o vreme se simțeau acasă, în familie. Aceste itinerarii ale deplasărilor au fost refăcute recent de noi — cunoașterea trecutului nu a fost mereu o valoare. Cândva pentru mulți era o povară sau chiar devenea periculoasă. Astfel, bunicul soțului toată viața a ascuns adevărul despre tatăl său (asesor de colegiu, plecat odată cu Garda Albă în China și înecat acolo): a fost argat, cioban, marinar angajat liber, luptător al CION (Unitate cu destinație specială, în anii 1917–1925, formațiune pe lângă comitetele de partid și celulele de partid din producție, creată pentru a sprijini puterea sovietică în lupta cu contrarevoluția), numai pentru a justifica nota necesară din coloana „origine socială”. Singurul lucru care îl putea trăda era scrisul exemplar de fost elev eminent de gimnaziu. Din fericire, nimeni nu a remarcat asta: nu era așa de mare raritate pe atunci — un cioban cu scris caligrafic... — Și chiar a fost cioban?, întreabă fata trecându-și degetul pe fotografia lucioasă. Seamănă cu Richard Gere când era tânăr. Dar de unde să știi că în chestionar este trecut adevărul? Soțul tace: chiar că nu are ce să comenteze. Refacerea trecutului este ca și cum faci arheologie: prefiri printre degete tone de nisip, căutând oase prețioase și cioburi. Sau cum ai smulge din pământ un copac mare, rădăcină cu rădăcină, încercând să nu-i faci rău. Dar uneori chiar și cea mai migăloasă muncă nu dă nimic, dacă aceste rădăcini sunt rupte de mâna hotărâtă a cuiva. Și lucrul cel mai trist este că era mâna unui om din familia ta. Una dintre mătușile noastre de rangul al treilea a păstrat mult timp sub pat o cutie cu scrisori, vederi și fotografii: acolo, în dosare groase, sortate după ani și legate cu o sfoară severă, era păstrat tot trecutul ei. Iar cu două săptămâni înainte de a muri, deja distrusă de boală și legată la pat, a poruncit să se distrugă conținutul cutiei, până la ultima pagină. Nu au îndrăznit să se opună voinței bolnavei: hârtiile au fost arse chiar acolo, în cameră, într-un lighean de metal, sub ochii posesoarei. La scurt timp după aceea ea a murit, liniștită la vederea vieții sale prefăcute în fum. Și copiii ei până azi nu-și pot ierta că nu au păstrat arhiva prețioasă... — Când a fost inventată fotografia?, întreabă fata, desenând cu grijă lângă crengile arborelui genealogic floricele și frunzulițe. — La începutul secolului al XIX-lea, undeva în prima treime. Ei, dar ateliere foto pentru toți doritorii au început să se deschidă abia mai spre finalul secolului. — Cam târziu, dă din cap ea tristă. Fotografiile se așează pe hârtie — una lipită de alta, uneori atingându-și marginile și imediat devine evidentă diversitatea chipurilor. Pomeții — lați, kalmîci și înguști, polonezi; ochii — pieziși, mongoli, cu pleoape umflate, și alții deschiși, luminoși; bucle negre și de culoarea grâului; nasuri în mod clar cârne și cu o cocoașă mică clar gruzină. Mă uit pe furiș la fată: toate aceste trăsături sunt așa de diferite, dar sunt ascunse în ea, s-au împletit în spiralele genetice și au făcut pachete. Dacă peste câțiva ani nasul ei ușor ridicat se va îndrepta, iar părul, din blond deschis, se va face castaniu, nu trebuie să ne mirăm. Uite adevărul: problemele sângelui sunt cele mai complicate din lume. Dar cele legate de caracter și alegere personală? Dacă deodată fata va dori să se facă profesoară de limbi străine, va fi oare asta o decizie independentă a sa sau un salut din trecut, de la strămoșii profesori? Și dacă va dori, la mânie, să arunce cu cizma după cineva, va fi oare asta o manifestare a temperamentului ei sau numai o moștenire din partea strămoașei așa de rele? De fapt, unde se află granița care ne desparte pe noi, oamenii secolului al XXI-lea, individualiști și egocentrici, adepți ai internetului și tehnologiilor computeristice, de oamenii din generațiile anterioare? Oare există o asemnea graniță? Și oare este așa de important ca ea să fie trasată? Poate că lucrul cel mai important este că nu simțim vidul din spatele nostru. Să știm că acolo, în spate, a fost cineva. Să avem posibilitatea de a ne uita peste umăr sau chiar de a întinde o mână... Când a fost lipită ultima fotografie și a fost scris ultimul nume, punem hârtia pe perete, să apreciem roadele efortului. Câteva zeci de chipuri — mature, bătrâne, dar în cea mai mare parte tinere și chiar adolescentine — ne privesc. Și le privim și noi. Și ne dăm seama că aici, alături de patul fetiței, creația noastră o să rămână multă vreme. Și ce va rămâne de la noi, așa, peste vreo sută de ani? În linii mari, cam tot așa: un portret, o singură frază („este bunicul acela care...” sau „este bunica aceea care...”). Și chiar dacă azi numărul fotografiilor noastre este de ordinul miilor, iar rețelele sociale ne documentează fiecare pas — pe hârtia cu arborele genealogic va fi lipit un singur portret al nostru. Și, arătând spre el, strănepotul nostru își va aminti un singur lucru, cel mai important. Fata a primit „excelent” pentru munca făcută (profesoara s-a întristat că formatul lucrării nu corespunde celui indicat în temă, dar nu i-a scăzut nota). Soțul — poate inspirat de efortul nostru sau dintr-un alt motiv — a început să se pasioneze serios de istoria cuceririi zonei de dincolo de Baikal, iar în scurt timp l-au găsit prin intermediul internetului rude îndepărtate — au aflat că se ocupă de genealogia familiei și voiau să-și unească eforturile. Am scris câteva povestiri despre satul tătăresc. De atunci au trecut cinci ani. Arborele genealogic continuă să se afle la căpătâiul patului fiicei. Din când în când unele fotografii se strâng, își ridică colțurile și zboară din copac — le repunem regulat la locurile cuvenite. Probabil că în curând va trebui să înlocuim unele fotografii: la lumină imaginile pălesc și-și pierd contururile precise (deși mie îmi place mai mult nu prospețimea lucioasă a noilor fotografii, ci moliciunea liniilor și nuanțele atenuate ale celor decolorate). Recent am mai cumpărat două foi mari, le-am lipit pe lung și am desenat graficul timpului pentru familia noastă, unde alături de evenimente istorice am marcat și datele strămoșilor noștri, precum și anii noștri de naștere. Le-am pus-o pe peretele opus. În primele zile, când treceam pe lângă ea, nu mă puteam abține — mă opream de fiecare dată câteva minute și alergam cu privirile deasupra secolului al XX-lea și a începutului secolului al XXI-lea: într-un punct în grafic, în același an, s-a terminat Al Doilea Război Mondial și s-a născut tatăl meu; în alt punct a murit Stalin și s-a născut mama mea; în al treilea — s-a terminat războiul din Vietnam și s-a născut soțul... Toate evenimentele sunt scrise cu același marker, cu aceleași stil, cu litere de aceeași dimensiune. De fapt, asta este deja o altă istorie. Sau este aceeași?