O zi pierdută
Dimineața aceasta nu seamănă cu nimic, nu este deloc dimineață, ci un fragment scurt al primei zile: o probă, un model fără plată, avantitlu. N-am ce face. N-am unde să mă duc. Nu are rost să încep ceva nou, doar încă nu am strâns lucrurile vechi: vasele, fețele de masă, ambalajele de la cadouri, acele de brad care au căzut pe parchet.
Te culci în zori, te scol în amurg, umfli fără rost prin casă, te uiți pe fereastră. Soarele de 1 ianuarie de la Moscova sau de la Piter apune la ora 4 după-amiaza, așa că pentru noi ne mai rămâne o bucățică de lumină cenușie, presărată cu fulgi mici de zăpadă imaturi, sau un amurg roșu, dureros, care nu prezice nimic în afară de întunericul care va năvăli repede.
Ce sentimente ciudate! Uite, tocmai ne-am agitat pe aici, am turnat repede șampania, am încercat sârguincioși să ciocnim cât timp ține bătaia imperială, alene, a orologiului, am încercat să prindem și să conștientizăm momentul trecerii tainice, când timpul vechi parcă se face praf, iar cel noi încă nu este. Ne-am bucurat așa cum se bucură toți mereu în acest moment, ne-am emoționat de parcă ne era teamă că nu ne vom descurca, că nu vom putea să trecem pe această ușă nevăzută. Dar, ca de obicei, ne-am descurcat, am sărit. Și uite acum, după ce am deschis ochii adormiți în amurgul înserării, intrăm în această stare ciudată — nici entuziasm, nici întristare, nici grabă, nici părere de rău, nici vioiciune, nici oboseală, nici cherchelire.
Ziua aceasta este de prisos, așa cum se întâmplă cu un dar în plus: este plăcut să-l primești, dar nu știi ce să faci cu el. Ziua aceasta este mai scurtă decât celelalte din an. În această zi nu se face de mâncare — ai din belșug din toate și se mănâncă o singură dată, și doar mâncăruri de seară, de-a valma: o varietate de salate care și-au schimbat gustul, plăcinte uscate pe care am uitat să le acoperim cu un șervețel, ouă umplute, dacă au rămas. Sau este un mic-dejun — dar cu vodcă și hering; sau masa de prânz, dar fără supă. Ziua aceasta este liniștită: ieri am râs până nu am mai putut, ne-am veselit la fel, am rămas fără putere.
Este bine să fii în ziua aceasta în afara orașului, la casa de vacanță, în sat. E bine să vezi haine vechi cu mâneci rupte, o haină de blană cheală pe care ți-e rușine s-o arăți oamenilor, cizmele de pâslă. Este bine să ieși și să stai așa tâmp, să privești fără rost cerul, iar, dacă ai noroc, și stelele. E bine să te simți tu însuși: nimic, de neînțeles chiar pentru tine, plăcut și domestic, de șase ani, veșnic. E bine să iubești și să nu aștepți să fii tras în piept. E bine să te sprijini de ceva: de stâlpul pridvorului sau de un om.
Ziua aceasta nu va fi ținută minte, așa de goală este. Ce-ați făcut? Nimic. Unde ați fost? Nicăieri. Despre ce ați vorbit? Păi se pare că despre nimic. Se țin minte numai pustiirea și scurtimea, și lumina atenuată, și trândăveala prețioasă, și apatia drăguță, și căscatul dulce, și gândurile încurcate, și somnul profund devreme.
Cum am trăi dacă nu ar fi ziua aceasta? Cum ne-am descurca cu viața, cu urletul ei asurzitor și dur, cu acest val de sens pe care noi oricum nu apucăm să-l înțelegem, cu valul zilelor care înfășoară, înfășoară pe ghem și iulie, și septembrie, și noiembrie!
O zi de prisos, goală, mimnunată, un bețișor scurt printre trei sute și cincizeci de bețișoare lungi care ne-a fost strecurată nouă pe neobservate, cheltuitorilor, nouă care căutăm sens, explicații, justificări. O zi fără număr, în afara calculului omenesc, o zi pur și simplu așa. Beatitudine.
Te culci în zori, te scol în amurg, umfli fără rost prin casă, te uiți pe fereastră. Soarele de 1 ianuarie de la Moscova sau de la Piter apune la ora 4 după-amiaza, așa că pentru noi ne mai rămâne o bucățică de lumină cenușie, presărată cu fulgi mici de zăpadă imaturi, sau un amurg roșu, dureros, care nu prezice nimic în afară de întunericul care va năvăli repede.
Ce sentimente ciudate! Uite, tocmai ne-am agitat pe aici, am turnat repede șampania, am încercat sârguincioși să ciocnim cât timp ține bătaia imperială, alene, a orologiului, am încercat să prindem și să conștientizăm momentul trecerii tainice, când timpul vechi parcă se face praf, iar cel noi încă nu este. Ne-am bucurat așa cum se bucură toți mereu în acest moment, ne-am emoționat de parcă ne era teamă că nu ne vom descurca, că nu vom putea să trecem pe această ușă nevăzută. Dar, ca de obicei, ne-am descurcat, am sărit. Și uite acum, după ce am deschis ochii adormiți în amurgul înserării, intrăm în această stare ciudată — nici entuziasm, nici întristare, nici grabă, nici părere de rău, nici vioiciune, nici oboseală, nici cherchelire.
Ziua aceasta este de prisos, așa cum se întâmplă cu un dar în plus: este plăcut să-l primești, dar nu știi ce să faci cu el. Ziua aceasta este mai scurtă decât celelalte din an. În această zi nu se face de mâncare — ai din belșug din toate și se mănâncă o singură dată, și doar mâncăruri de seară, de-a valma: o varietate de salate care și-au schimbat gustul, plăcinte uscate pe care am uitat să le acoperim cu un șervețel, ouă umplute, dacă au rămas. Sau este un mic-dejun — dar cu vodcă și hering; sau masa de prânz, dar fără supă. Ziua aceasta este liniștită: ieri am râs până nu am mai putut, ne-am veselit la fel, am rămas fără putere.
Este bine să fii în ziua aceasta în afara orașului, la casa de vacanță, în sat. E bine să vezi haine vechi cu mâneci rupte, o haină de blană cheală pe care ți-e rușine s-o arăți oamenilor, cizmele de pâslă. Este bine să ieși și să stai așa tâmp, să privești fără rost cerul, iar, dacă ai noroc, și stelele. E bine să te simți tu însuși: nimic, de neînțeles chiar pentru tine, plăcut și domestic, de șase ani, veșnic. E bine să iubești și să nu aștepți să fii tras în piept. E bine să te sprijini de ceva: de stâlpul pridvorului sau de un om.
Ziua aceasta nu va fi ținută minte, așa de goală este. Ce-ați făcut? Nimic. Unde ați fost? Nicăieri. Despre ce ați vorbit? Păi se pare că despre nimic. Se țin minte numai pustiirea și scurtimea, și lumina atenuată, și trândăveala prețioasă, și apatia drăguță, și căscatul dulce, și gândurile încurcate, și somnul profund devreme.
Cum am trăi dacă nu ar fi ziua aceasta? Cum ne-am descurca cu viața, cu urletul ei asurzitor și dur, cu acest val de sens pe care noi oricum nu apucăm să-l înțelegem, cu valul zilelor care înfășoară, înfășoară pe ghem și iulie, și septembrie, și noiembrie!
O zi de prisos, goală, mimnunată, un bețișor scurt printre trei sute și cincizeci de bețișoare lungi care ne-a fost strecurată nouă pe neobservate, cheltuitorilor, nouă care căutăm sens, explicații, justificări. O zi fără număr, în afara calculului omenesc, o zi pur și simplu așa. Beatitudine.
