Cerul plin de diamante
Povestire literară (1) cu P. S. constând
din treizeci și trei de note
We would like to commission a short story from you to be inspired by
the quotes from Checkhov that are attached to this letter. We do not
expect you to write in the style of Сhekhov, just to use these ideas
as inspiration for your own. / / Am vrea să primim de la dumneavostră o povestire
inspirată de citatele din Cehov care sunt atașate acestei
scrisori. Nu așteptăm de la dumneavoastră o scriere în stilul lui Cehov, pur și simplu
folosiți aceste idei ca inspirație pentru propria dumneavoastră creație.
Fragment din scrisoarea primită de scriitorul Gdov din străinătate.
Traducere cu dicționarul pentru elevii mai mari ai autorului.
Ce porunciți să faceți cu un om care a făcut o mulțime de ticăloșii,
iar mai apoi plânge în hohote?
Anton Pavlovici Cehov (2)
M-me R. O. Aromat, strângându-și șalul dantelat spre colțul umed din stânga al ochiului drept, îmi reproșa sincron că am părăsit-o fix acum treizeci și trei de ani, când amândoi locuiam în orașul K., amplasat pe marele râu siberian E., care se varsă în Oceanul Înghețat.
— Cum de nu te-am citit eu atunci că ești un porc?, spuse ea. Numai un porc putea să-mi trimită o asemenea scrisoare obraznică de rămas bun, fără adresa expeditorului. Și în scrisoarea de dragoste: „atașez timbrul pentru răspuns”.
— Ei... asta, știi și tu, sunt hormoni de fată. Aveai chef să te fuți cu cineva și eu la fel, de ce nu? De fapt, și tu ești bună, de ce mi-ai băgat în cameră un cocoș viu?, protestai eu pașnic, așteptând răbdător când nota de minor de o clipă a acestei dame rusești noi va trece și ea va deveni din nou veselă, dezghețată și energică.
Chestiunea era că deja băuserăm puțină vodcă scumpă (3) „Ruskii standart” din barul Rozei Osipovna. Ea amestecase vodca cu suc de portocale, adăugând în cupa de cristal exact câte două cuburi de gheață, așa se pare că au învățat-o în America. Iar eu pur și simplu am dat pe gât (4) jumătate de pahar cu un castravete murat. În acești ani Rozalia Osipovna Aromat totuși învățase arta de a pune la murat castraveții, înainte nu știa să facă nimic, numai să se fută și să se scufunde pe bani prin lacurile subterane siberiene în peșterile carstice. Rozalia Osipovna era atunci o comsomolistă autentică, sportivă și înotătoare. Îi spuneau, ca și acum, Roza, dar numele era cu totul altul, însă care, nu pot acum să mi-l amintesc. Kukușkina sau Hristaniuk (5). Acum memoria nu mai este deloc bună: scleroză, depuneri de săruri, podagră, tensiune arterială mare, gastrită, prostatită, koneț (6).
— Este un drum prăfuit, dincolo de el sunt tufe,
Așteaptă puțin, o să te odihnești și tu, —
începui eu să cânt hodoronc, tronc.
— Ce?, se miră Rozalia Osipovna.
— Este ideea poetului Mihail Lermontov (7) pe care și el, la rândul său, a împrumutat-o de la Goethe sau de la Heine. Heinrich Heine (8). Poetul rus Lermontov era de origine scoțian, iar Heine german — evreu, Pușkin etiopian, Turgheniev tătar, Leskov englez, Dostoievski polonez, Cehov, evident, ceh. Proletari din toate țările, uniți-vă, explicai eu.
— Uite, până în ziua de azi nu pot să-mi dai seama ce-i cu tine, se uită ea cu atenție la mine.
— Eu? Sunt un tânăr intelectual rus, capabil de fapte mari. În particular, știu să conduc secția de cultură a unei revistei noi lucioase. Fără politică, cu o cantitate moderată de reclamă și erotism la limita pornografiei. Cu un salariu de 2500 de dolari pe lună.
— Și n-ai văzut asta?, ea făcu un gest necuviincios, dar frumos și puțin excitant.
Trebuie să spun că, odată cu trecerea timpului, ea se schimbase puțin. Iată ce înseamnă să faci sport din tinerețe, în continuare duci un mod de viață corect, mănânci corect, de exemplu. Este la fel de slăbuță, zveltă, felină (9). Într-un cuvânt, o pisică.
Tatăl ei, Osip Pinhasovici Aromat, se născuse la Vitebsk în familia săracă a unui cofetar. Analfabet, a obținut totul cu mintea sa. Scoțând din sine robul, picătură cu picătură, s-a făcut revoluționar, îl știa pe Marc Chagall, a lucrat la CeKa, unde a făcut o carieră sigură și neapărat ar fi fost îngropat în cimitirul Novodevicie din orașul Moscova, alături de, de exemplu, Hrușciov sau Kaganovici, dacă nu ar fi fost împușcat în anul 1950 în toiul luptei cu cosmopolitismul de către propriii săi colegi.
Mama ei, Nadejda, pe nume Kukușkina sau Hristaniuk, era și ea din rândul mic-burghezilor, fusese și ea revoluționară. Dar pe ea iubirea a adus-o la revoluție.
Problema este că era cameristă la un negustor decadent din Moscova, pervers, prieten cu Maksim Gorki, uneori, la beție, dădea bani pentru revoluție, era sponsorul marelui artist Stanislavski, dar locuia într-un palat uriaș amplasat pe strada moscovită Malaia Dmitrovka, extrem de neîngrijit, și din punct de vedere moral, și fizic. Nelăsând să intre nicio fustă, concomitent se mândrea cu faptul că tocmai în această casă se oprise Cehov înaintea celebrei sale călătorii în Sahalin pentru a cânta soarta grea a populației criminale și muncitoare din Rusia de atunci. Se ducea și la cameristă, trăgea cu ochiul la ea și în baie, în mod clar neînțelegând de ce ea nu-i cedează, deși îi oferise pentru acest act simplu de copulație bani frumoși. Burjui (10) amețit de bani și vodcă, el nu înțelegea că în lume sunt nu numai pofte, ci și dragoste adevărată. El doar ar fi râs disprețuitor în hohote dacă ar fi aflat cum camerista lui Nadia se îndrăgostise de un distrugător de gândaci și ploșnițe care se înmulțiseră în cantități mari în casa lui murdară, drept pentru care terminatorul (11) era chemat aici regulat, drept pentru care a apărut și iubirea. Timpul trecea, în casa negustorului cânta mereu o pianină mecanică, era larmă, veselie, dar nu era fericire adevărată, și el s-a spânzurat în orașul Nisa (sau fusese spânzurat de bolșevici, există și această versiune). S-a spânzurat lăsând în cele din urmă un bilet ciudat, un citat dintr-o poezie din tinerețea grafomană a prietenului Maksim — „Rămâi cu bine, am ridicat pânzele și m-am pus oftând la cârmă”. Dar atunci încă era viu, când camerista Nadia, după ce se odihnea o dată după sex, fusese deodată pătrunsă de nerăbdare proletară, drept pentru care îi propuse micului gândăcar Osia: „Ia hai să-l otrăvim dracului (12) cu zoocumarină (13) o dată pentru totdeauna, pe porcul ăsta gras, azi o să i se facă piftie și o să pot să pun acolo otravă câtă trebuie”. Ilegalistul și viitorul cekist Osip Aromat dădu sever din cap: „Nu, Nadiușa, revoluția trebuie să se facă cu mâinile curate. Cred că jigodia asta o să crape singur în curând. Și dacă n-o să crape imediat, o să fie condamnat la distrugere, ca orice membru al clasei exploatatoare”. La drept vorbind, așa s-a și întâmplat.
— Ia te uită, tu ai rămas total protejată în mijlocul neliniștii și a grijilor lumii. Comunismul s-a prăbușit, URSS s-a destrămat, teroriștii ne aruncă zilnic în aer cu compasiunea deplină a intelectualilor căcăcioși (14) de stânga. Dar tu te-ai făcut și mai frumoasă. Înainte, trebuie să recunosc, erai puțin cam înfricoșătoare, cu ochelari. Acum ai lentile de contact, nu?, întrebai.
— Lentile, răspunse ea scurt, gândindu-se la ceva.
Rozalia Osipovna îm perioada de după Perestroika (15) apucase să locuiască o vreme în Israel, Italia, Anglia, Franța, America, dar nu-i plăcuse nicăieri și acum s-a întors în patria ei iubită, ca văduvă a unui avangardist ruso-francez celebru care, la un moment dat, o scosese din URSS și-o dusese în Occident, după ce i-a redat mai întâi numele adevărat și demonstrând bolșevicilor cu capete pătrate că ea, fostă Kukușina (sau Hristaniuk), nu sionista Aromat, are dreptul de a emigra în patria sa istorică. Ea a participat la demonstrații, pichete, a cântat cu curaj autorităților în față „Zi și noapte nu voi obosi să repet, dă drumul poporului meu!” (16). Pictorul, evident, nu era recunoscut a fi „sovok” (17), de două ori fusese internat la nebuni, deși unele guri rele spuneau că nu fără temei. Era tare excentric. În prima noapte a nunții i-a spus să pună pe pat, în loc de cearșaf, fețele de masă murdare de la banchet, iar mult timp înainte de a muri, în vila lor luxoasă din vechiul orășel Berre-les-Alpes, în fiecare zi, după masa de prânz, o speria pe soție că se duce la mănăstire, soția plângea, temându-se și de faptul că nebunul va lăsa moștenire mănăstirii și toți banii lui serioși. Uneori Rozalia Osipovna își spunea că el, cel mai probabil, este un homosexual latent și atunci plângea și mai tare. Totul se termină în lumea asta. Acum lucrările lui valorează milioane și ea este din nou acasă. Bună ziua din nou (18), patrie! Bună ziua, dragă capitală Moscova!
— Și de ce totuși nu te-ai căsătorit cu mine atunci?, întrebă Rozalia Osipovna direct și furioasă.
— Ei, imaginează-ți, doar acum deja ești bine înfiptă în pământ. Ei, ar fi fost o căsătorie poetică, după aceea ce proști, ce copii!, încercai eu să glumesc.
— Ce copii?, nu înțelese Rozalia Osipovna.
— Ei, figurativ vorbind, de noi este vorba.
— Și proștii care sunt?
— Tot noi.
Rozalia Osipovna zâmbi și începu să fumeze încet o țigară „Vogue” cu mentă.
— Nu, doar tu ești dintre cei despre care un proverb rusesc spune: „Prost, prost, dar nu mănâncă săpun”.
— Nu de mult am aflat o altă variantă a acestei zicători: „Orb, orb, dar nu mănâncă săpun”, spusei.
— Uite, asta spun și eu, că ești un porc. Știai foarte bine că am crescut într-o casă de copii ai „dușmanilor poporului”, unde toți mă tachinau. Până și un mic școlar pe nume Trachtenbauer, un nemernic citit, fiul unui spion japonez (19), mi-a prezis că nu mă voi mărita niciodată. Sufeream des de diarie și atunci el, strâmbându-se, cita de undeva: „domnișoara a fost pedepsită (20) cu ulei de ricin și de aceea nu s-a măritat”. Și cu toate acestea te-ai purtat ca un ticălos, dispărând într-o direcție necunoscută. Ce cruzi mai sunt rușii, inclusiv tu! Foarte bine că vă aruncă în aer cecenii!
— Hei, scârbă!, începui eu să urlu. E foarte bine că ne aruncă în aer? Dar în Israel, dar în Spania, dar World Trade Center, dar „Nord-Ost”, dar elevii pe care teroriștii i-au împușcat în Osetia de Nord? Trachtenbauer, în opinia ta, e rus? Copiii osetini sunt tot ruși? Strămoșii mei, de exemplu, au fost keți. Ai auzit de naționalitatea asta? Keții sau ostiaci de pe Enisei, sunt cea mai autohtonă populație a Siberiei, eram mai mulți decât indienii americani cu care ne înrudim, acum au rămas 1204 de persoane, printre care mă număr și eu. Da, am fost prost, dar acum m-am deșteptat și precupun că în Rusia rușii sau, de fapt, toți, fie nimeniși că toți oamenii raționali trebuie să trăiască în lume, dacă de fapt vor să trăiască, nu să crape imediat în numele idealurilor lor.
— Nu te supăra, dragule, îmi atinse moale cu degetul tare urechea aprinsă. Deocamdată nu sunt Vanessa Redgrave, protectoarea lui Ahmed Zakaev. Recunosc, nu am avut dreptate și Dumnezeu o să mă pedepsească pentru asta. Iartă-mă, dar câte nu spune o femeie când este enervată! Și am fost și rămân femeie, sublinie ea demonstrativ.
— Nimeni nu contestă asta, pufnii. Numai uite, vecinul meu, cizmarul bețivan Lazar Pafnutici, la furie mereu urla când soțiai îi lua salariul (21): „Când m-am însurat am devenit muiere!” (22) Dar uite, eu nu am devenit muiere! Ce crezi, de ce?
— Ei, spune, de ce, dacă tu, desigur, chiar ești convins de asta, zâmbi ea.
— De ce?
— De faptul că nu ai ajuns muiere. Doar mecanismul isteriei tale este tipic feminin, nu protesta, în acești ani am devenit un psiholog bun.
— Cu banii tăi poți deveni orice bun, spusei eu cutezător. Nu am devenit muiere pentru că nu m-am însurat cu tine. Apropo, nici până acum nu m-am căsătorit.
— Ei, să zicem să nu ești căsătorit, numai pentru că ultima soție te-a alungat în cele din urmă, nedorind să mai îndure un caracter așa de insuportabil. Să nu crezi, se înțelege, că am cerut informații despre tine, despre viitorul tău loc de muncă ipotetic.
— Da, repede ați învățat la capitaliști să ofensați poporul muncitor (23), spusei.
— Care „noi”?
— Noii ruși.
— Dar eu sunt evreică, începu ea să râdă.
— Asta nu te împiedică să fii așa, răspusei eu posac.
Pentru că discuția chiar intrase în impas și treburile mele erau proaste. Copil târziu al unor bolșevici vechi (24) „reprimați ilegal” (25). Orfan. Comsomolistă. Selfmadewoman (26), care se întreținea prin scufundări. Disidentă. Emigrantă. Bogătașă. Ce vesel și cult ne mai futeam noi atunci, când locuiam amândoi în orășelul K., aflat pe marele râu siberian E., care se varsă în Oceanul Înghețat! Amândoi trăiam. Ea într-un cămin studențesc al Institutului Pedagogic, eu într-un apartament cald cu o bibliotecă uriașă pe care o primisem de la niște părinți sovietici norocoși, mic-burghezi, care toată viața s-au temut de toate și doar dădeau din capetele lor cărunte când îmi ascultau discursurile subversive: Ar fi bine să trăncănești mai puțin, că o să te lege și nu mai putem pleca” (27). Pe care i-am pierdut, ca și apartamenul, ca și patria. Pentru că URSS era patria mea! I was born in USSR (28). Și acum nimic din cele de mai sunt nu mai există, există numai bătrânețea și Rozalia Osipovna Aromat. Ah, ce ne mai plăcea atunci să facem ASTA în balconul meu, dimineața devreme, când tot poporul sovietic muncitor se ducea la serviciu să construiască comunismul!
— Și totuși, de ce ai băgat în camera mea un cocoș viu, folosindu-te de faptul că cheia mea se afla mereu sub covoraș?, îmi adusei aminte.
— Eu și fetele din cămin (29) ne-am spus că o să apreciezi gluma noastră. Am luat un cocoș de la piață și am zis că va fi foarte amuzant când o să vii acasă și acolo te așteapă un cocoș viu.
— Nu a trăit mult timp, răspunsei.
— Cum așa?, făcu ea ochii mari.
— Păi l-am tăiat și l-am mâncat, după ce l-am fiert în oală.
— De ce?
— Nu de ce, ci pentru ce? De nervi. Pentru că, am început să fredonez, „toată ziua cânta muzica, povestea noastră se prelungea” (30). Pentru că-i pot suferi pe comuniști, dar totuși am încercat să fiu scriitor comunist. Pentru că uram fraza idioată despre cum o să vedem cerul plin de diamante. Și dacă n-aș fi mâncat cocoșul, m-ai fi înfulecat tu pe mine (31), ca pe pictorul tău. M-ai fi înfulecat, m-ai fi supt și m-ai fi scuipat.
— Ce prost mai ești! Prost și ticălos.
Își lipi din nou șalul de dantelă de ochiul umed, de data aceasta dreptul. Și eu am strâns-o la piept. Dinspre ea venea o aromă abia perceptibilă. Amândoi ne cufundasem în moțăieli dulci. Rozalia Osipovna Aromat, rechinul afacerilor editoriale, care intenționa să fondeze la Moscova o nouă revistă lucioasă fără politică, cu o cantitate moderată de reclamă și erotism la limita pornografiei! Rozalia Osipovna, ești așa de măreață! Te iubesc. Roza Kukușkina (sau Hristaniuk) te-am iubit toată viața, să mor eu! (32)
Ea parcă îmi ghicea gândurile involuntare.
— Și eu te-am iubit mereu, spuse cu greu ea închizându-și ochii. Dar mai apoi adăugă încet: totuși n-o să te angajez la revista mea. Nu te supăra, dragule, dar mă tem cu voi avea prea multe probleme cu tine.
Și din nou făcu un gest frumos, dar necuviincios. Am rămas năucit. Deasupra Moscovei se lăsa noaptea, doar stelele Kremlinului ardeau puternic. În jur triumfa capitalismul sălbatic (33), dar pentru mine totul era indiferent.
— O să mai vedem noi cerul în diamante, spusei.
P. S. Note pentru traducător făcute de scriitorul Gdov după ce a creat această povestire literară.
(1) Cuvintele din finalul piesei lui CehovUnchiul Vania.
(2) A. P. Cehov,Zapisnaia knijka II. Polnoe sobranie socinenii i pisem v tridțati tomah, t.17,. p.51, Moscova, 1980, editura „Nauka”. Restul frazelor din Cehov sunt redate cu aldine și sunt citate după aceeași ediție. La cele nouă fraze propuse din însemnările lui Cehov am adăugat o a zecea: pianină mecanică, luată din aceleași însemnări, nu din filmul de tinerețe al lui Nikita Mihalkov cu denumirea analogă.
(3) Scump, nuanță colovială.
(4) A băut, colocvial, grosolan.
(5) Nume de familie simple, rusesc și ucrainean.
(6) Sfârșit, final. Extrem de grosolan. Cuvânt necuviincios care încununează intenționat în mod absurd lista de boli a personajului povestirii.
(7) Citat imprecis din poezia lui LermontovIz Goethe. Literal: „Pe drum nu se ridică praful, / nu tremură frunzele... / Așteaptă puțin, / o să te odihnești și tu...”
(8) Varianta germană a numelui lui Heine.
(9) Neologismul meu, adică asemeni unei pisici.
(10) Clișeu sovietic. Mai dur decât pur și simplu burghez.
(11) Prin analogie cu celebrul film american unde juca Schwarzenegger.
(12) Interjecție moderat ofensatoare, necenzurată.
(13) Otravă pentru distrugerea rozătoarelor.
(14) Prostiți, mai grosolan.
(15) După 1991.
(16) Șlagărul disidenților de atunci care li se refuza plecarea. Adresare către faraon. Continuarea — „dă drumul poporului evreu în patria sa”.
(17) Denumire disprețuitoare a URSS.
(18) În loc de „iar”. Intenționat greșit, vulgar.
(19) Firește că era fals spion.
(20) I-au dat o poreclă care a durat mult timp.
(21) Salariu. Colocvial.
(22) Există un idiom rusesc, „s-a muierit”, adică a pierdut violența masculină, a început să semene cui o femeie.
(23) Frază de două parale, clișeu al propagandei sovietice.
(24) Clișeu eufemistic sovietic din anii 60, care reducea teroarea sovietică de masă la anumite cazuri de represiuni.
(25) Clișeu sovietic. Prima generație de revoluționari, aproape tovarăși de idei ai lui Lenin.
(26) Nu știu cum se traduce asta. Cuvântul acesta a intrat în limba rusă contemporană.
(27) Zicătoare populară siberiană. Nu mai putem pleca: n-o să ne putem ascunde când o să te aresteze pentru flecăreală antisovietică.
(28) Nu știu cum se traduce. Este în analogie cu celebrul cântec patriotic american „I was born in USA”.
(29) Prietene care locuiau cu ea în aceeași cameră de cămin.
(30) Citat imprecis din celebrul cântec al lui Bulat Okudjava.
(31) A mâncat, a înfulecat, grosolan, colocvial.
(32) Jurământ grosolan, nu prea cuviincios. Literal: „Să fiu curvă, dacă nu este așa!”
(33) De fapt, baza acestei short story este realismul, uneori chiar naturalismul care trece în absurd și vine înapoi. Vorbirea personajelor este vie, cu clișee inserate. Povestire = povestire.
din treizeci și trei de note
We would like to commission a short story from you to be inspired by
the quotes from Checkhov that are attached to this letter. We do not
expect you to write in the style of Сhekhov, just to use these ideas
as inspiration for your own. / / Am vrea să primim de la dumneavostră o povestire
inspirată de citatele din Cehov care sunt atașate acestei
scrisori. Nu așteptăm de la dumneavoastră o scriere în stilul lui Cehov, pur și simplu
folosiți aceste idei ca inspirație pentru propria dumneavoastră creație.
Fragment din scrisoarea primită de scriitorul Gdov din străinătate.
Traducere cu dicționarul pentru elevii mai mari ai autorului.
Ce porunciți să faceți cu un om care a făcut o mulțime de ticăloșii,
iar mai apoi plânge în hohote?
Anton Pavlovici Cehov (2)
M-me R. O. Aromat, strângându-și șalul dantelat spre colțul umed din stânga al ochiului drept, îmi reproșa sincron că am părăsit-o fix acum treizeci și trei de ani, când amândoi locuiam în orașul K., amplasat pe marele râu siberian E., care se varsă în Oceanul Înghețat.
— Cum de nu te-am citit eu atunci că ești un porc?, spuse ea. Numai un porc putea să-mi trimită o asemenea scrisoare obraznică de rămas bun, fără adresa expeditorului. Și în scrisoarea de dragoste: „atașez timbrul pentru răspuns”.
— Ei... asta, știi și tu, sunt hormoni de fată. Aveai chef să te fuți cu cineva și eu la fel, de ce nu? De fapt, și tu ești bună, de ce mi-ai băgat în cameră un cocoș viu?, protestai eu pașnic, așteptând răbdător când nota de minor de o clipă a acestei dame rusești noi va trece și ea va deveni din nou veselă, dezghețată și energică.
Chestiunea era că deja băuserăm puțină vodcă scumpă (3) „Ruskii standart” din barul Rozei Osipovna. Ea amestecase vodca cu suc de portocale, adăugând în cupa de cristal exact câte două cuburi de gheață, așa se pare că au învățat-o în America. Iar eu pur și simplu am dat pe gât (4) jumătate de pahar cu un castravete murat. În acești ani Rozalia Osipovna Aromat totuși învățase arta de a pune la murat castraveții, înainte nu știa să facă nimic, numai să se fută și să se scufunde pe bani prin lacurile subterane siberiene în peșterile carstice. Rozalia Osipovna era atunci o comsomolistă autentică, sportivă și înotătoare. Îi spuneau, ca și acum, Roza, dar numele era cu totul altul, însă care, nu pot acum să mi-l amintesc. Kukușkina sau Hristaniuk (5). Acum memoria nu mai este deloc bună: scleroză, depuneri de săruri, podagră, tensiune arterială mare, gastrită, prostatită, koneț (6).
— Este un drum prăfuit, dincolo de el sunt tufe,
Așteaptă puțin, o să te odihnești și tu, —
începui eu să cânt hodoronc, tronc.
— Ce?, se miră Rozalia Osipovna.
— Este ideea poetului Mihail Lermontov (7) pe care și el, la rândul său, a împrumutat-o de la Goethe sau de la Heine. Heinrich Heine (8). Poetul rus Lermontov era de origine scoțian, iar Heine german — evreu, Pușkin etiopian, Turgheniev tătar, Leskov englez, Dostoievski polonez, Cehov, evident, ceh. Proletari din toate țările, uniți-vă, explicai eu.
— Uite, până în ziua de azi nu pot să-mi dai seama ce-i cu tine, se uită ea cu atenție la mine.
— Eu? Sunt un tânăr intelectual rus, capabil de fapte mari. În particular, știu să conduc secția de cultură a unei revistei noi lucioase. Fără politică, cu o cantitate moderată de reclamă și erotism la limita pornografiei. Cu un salariu de 2500 de dolari pe lună.
— Și n-ai văzut asta?, ea făcu un gest necuviincios, dar frumos și puțin excitant.
Trebuie să spun că, odată cu trecerea timpului, ea se schimbase puțin. Iată ce înseamnă să faci sport din tinerețe, în continuare duci un mod de viață corect, mănânci corect, de exemplu. Este la fel de slăbuță, zveltă, felină (9). Într-un cuvânt, o pisică.
Tatăl ei, Osip Pinhasovici Aromat, se născuse la Vitebsk în familia săracă a unui cofetar. Analfabet, a obținut totul cu mintea sa. Scoțând din sine robul, picătură cu picătură, s-a făcut revoluționar, îl știa pe Marc Chagall, a lucrat la CeKa, unde a făcut o carieră sigură și neapărat ar fi fost îngropat în cimitirul Novodevicie din orașul Moscova, alături de, de exemplu, Hrușciov sau Kaganovici, dacă nu ar fi fost împușcat în anul 1950 în toiul luptei cu cosmopolitismul de către propriii săi colegi.
Mama ei, Nadejda, pe nume Kukușkina sau Hristaniuk, era și ea din rândul mic-burghezilor, fusese și ea revoluționară. Dar pe ea iubirea a adus-o la revoluție.
Problema este că era cameristă la un negustor decadent din Moscova, pervers, prieten cu Maksim Gorki, uneori, la beție, dădea bani pentru revoluție, era sponsorul marelui artist Stanislavski, dar locuia într-un palat uriaș amplasat pe strada moscovită Malaia Dmitrovka, extrem de neîngrijit, și din punct de vedere moral, și fizic. Nelăsând să intre nicio fustă, concomitent se mândrea cu faptul că tocmai în această casă se oprise Cehov înaintea celebrei sale călătorii în Sahalin pentru a cânta soarta grea a populației criminale și muncitoare din Rusia de atunci. Se ducea și la cameristă, trăgea cu ochiul la ea și în baie, în mod clar neînțelegând de ce ea nu-i cedează, deși îi oferise pentru acest act simplu de copulație bani frumoși. Burjui (10) amețit de bani și vodcă, el nu înțelegea că în lume sunt nu numai pofte, ci și dragoste adevărată. El doar ar fi râs disprețuitor în hohote dacă ar fi aflat cum camerista lui Nadia se îndrăgostise de un distrugător de gândaci și ploșnițe care se înmulțiseră în cantități mari în casa lui murdară, drept pentru care terminatorul (11) era chemat aici regulat, drept pentru care a apărut și iubirea. Timpul trecea, în casa negustorului cânta mereu o pianină mecanică, era larmă, veselie, dar nu era fericire adevărată, și el s-a spânzurat în orașul Nisa (sau fusese spânzurat de bolșevici, există și această versiune). S-a spânzurat lăsând în cele din urmă un bilet ciudat, un citat dintr-o poezie din tinerețea grafomană a prietenului Maksim — „Rămâi cu bine, am ridicat pânzele și m-am pus oftând la cârmă”. Dar atunci încă era viu, când camerista Nadia, după ce se odihnea o dată după sex, fusese deodată pătrunsă de nerăbdare proletară, drept pentru care îi propuse micului gândăcar Osia: „Ia hai să-l otrăvim dracului (12) cu zoocumarină (13) o dată pentru totdeauna, pe porcul ăsta gras, azi o să i se facă piftie și o să pot să pun acolo otravă câtă trebuie”. Ilegalistul și viitorul cekist Osip Aromat dădu sever din cap: „Nu, Nadiușa, revoluția trebuie să se facă cu mâinile curate. Cred că jigodia asta o să crape singur în curând. Și dacă n-o să crape imediat, o să fie condamnat la distrugere, ca orice membru al clasei exploatatoare”. La drept vorbind, așa s-a și întâmplat.
— Ia te uită, tu ai rămas total protejată în mijlocul neliniștii și a grijilor lumii. Comunismul s-a prăbușit, URSS s-a destrămat, teroriștii ne aruncă zilnic în aer cu compasiunea deplină a intelectualilor căcăcioși (14) de stânga. Dar tu te-ai făcut și mai frumoasă. Înainte, trebuie să recunosc, erai puțin cam înfricoșătoare, cu ochelari. Acum ai lentile de contact, nu?, întrebai.
— Lentile, răspunse ea scurt, gândindu-se la ceva.
Rozalia Osipovna îm perioada de după Perestroika (15) apucase să locuiască o vreme în Israel, Italia, Anglia, Franța, America, dar nu-i plăcuse nicăieri și acum s-a întors în patria ei iubită, ca văduvă a unui avangardist ruso-francez celebru care, la un moment dat, o scosese din URSS și-o dusese în Occident, după ce i-a redat mai întâi numele adevărat și demonstrând bolșevicilor cu capete pătrate că ea, fostă Kukușina (sau Hristaniuk), nu sionista Aromat, are dreptul de a emigra în patria sa istorică. Ea a participat la demonstrații, pichete, a cântat cu curaj autorităților în față „Zi și noapte nu voi obosi să repet, dă drumul poporului meu!” (16). Pictorul, evident, nu era recunoscut a fi „sovok” (17), de două ori fusese internat la nebuni, deși unele guri rele spuneau că nu fără temei. Era tare excentric. În prima noapte a nunții i-a spus să pună pe pat, în loc de cearșaf, fețele de masă murdare de la banchet, iar mult timp înainte de a muri, în vila lor luxoasă din vechiul orășel Berre-les-Alpes, în fiecare zi, după masa de prânz, o speria pe soție că se duce la mănăstire, soția plângea, temându-se și de faptul că nebunul va lăsa moștenire mănăstirii și toți banii lui serioși. Uneori Rozalia Osipovna își spunea că el, cel mai probabil, este un homosexual latent și atunci plângea și mai tare. Totul se termină în lumea asta. Acum lucrările lui valorează milioane și ea este din nou acasă. Bună ziua din nou (18), patrie! Bună ziua, dragă capitală Moscova!
— Și de ce totuși nu te-ai căsătorit cu mine atunci?, întrebă Rozalia Osipovna direct și furioasă.
— Ei, imaginează-ți, doar acum deja ești bine înfiptă în pământ. Ei, ar fi fost o căsătorie poetică, după aceea ce proști, ce copii!, încercai eu să glumesc.
— Ce copii?, nu înțelese Rozalia Osipovna.
— Ei, figurativ vorbind, de noi este vorba.
— Și proștii care sunt?
— Tot noi.
Rozalia Osipovna zâmbi și începu să fumeze încet o țigară „Vogue” cu mentă.
— Nu, doar tu ești dintre cei despre care un proverb rusesc spune: „Prost, prost, dar nu mănâncă săpun”.
— Nu de mult am aflat o altă variantă a acestei zicători: „Orb, orb, dar nu mănâncă săpun”, spusei.
— Uite, asta spun și eu, că ești un porc. Știai foarte bine că am crescut într-o casă de copii ai „dușmanilor poporului”, unde toți mă tachinau. Până și un mic școlar pe nume Trachtenbauer, un nemernic citit, fiul unui spion japonez (19), mi-a prezis că nu mă voi mărita niciodată. Sufeream des de diarie și atunci el, strâmbându-se, cita de undeva: „domnișoara a fost pedepsită (20) cu ulei de ricin și de aceea nu s-a măritat”. Și cu toate acestea te-ai purtat ca un ticălos, dispărând într-o direcție necunoscută. Ce cruzi mai sunt rușii, inclusiv tu! Foarte bine că vă aruncă în aer cecenii!
— Hei, scârbă!, începui eu să urlu. E foarte bine că ne aruncă în aer? Dar în Israel, dar în Spania, dar World Trade Center, dar „Nord-Ost”, dar elevii pe care teroriștii i-au împușcat în Osetia de Nord? Trachtenbauer, în opinia ta, e rus? Copiii osetini sunt tot ruși? Strămoșii mei, de exemplu, au fost keți. Ai auzit de naționalitatea asta? Keții sau ostiaci de pe Enisei, sunt cea mai autohtonă populație a Siberiei, eram mai mulți decât indienii americani cu care ne înrudim, acum au rămas 1204 de persoane, printre care mă număr și eu. Da, am fost prost, dar acum m-am deșteptat și precupun că în Rusia rușii sau, de fapt, toți, fie nimeniși că toți oamenii raționali trebuie să trăiască în lume, dacă de fapt vor să trăiască, nu să crape imediat în numele idealurilor lor.
— Nu te supăra, dragule, îmi atinse moale cu degetul tare urechea aprinsă. Deocamdată nu sunt Vanessa Redgrave, protectoarea lui Ahmed Zakaev. Recunosc, nu am avut dreptate și Dumnezeu o să mă pedepsească pentru asta. Iartă-mă, dar câte nu spune o femeie când este enervată! Și am fost și rămân femeie, sublinie ea demonstrativ.
— Nimeni nu contestă asta, pufnii. Numai uite, vecinul meu, cizmarul bețivan Lazar Pafnutici, la furie mereu urla când soțiai îi lua salariul (21): „Când m-am însurat am devenit muiere!” (22) Dar uite, eu nu am devenit muiere! Ce crezi, de ce?
— Ei, spune, de ce, dacă tu, desigur, chiar ești convins de asta, zâmbi ea.
— De ce?
— De faptul că nu ai ajuns muiere. Doar mecanismul isteriei tale este tipic feminin, nu protesta, în acești ani am devenit un psiholog bun.
— Cu banii tăi poți deveni orice bun, spusei eu cutezător. Nu am devenit muiere pentru că nu m-am însurat cu tine. Apropo, nici până acum nu m-am căsătorit.
— Ei, să zicem să nu ești căsătorit, numai pentru că ultima soție te-a alungat în cele din urmă, nedorind să mai îndure un caracter așa de insuportabil. Să nu crezi, se înțelege, că am cerut informații despre tine, despre viitorul tău loc de muncă ipotetic.
— Da, repede ați învățat la capitaliști să ofensați poporul muncitor (23), spusei.
— Care „noi”?
— Noii ruși.
— Dar eu sunt evreică, începu ea să râdă.
— Asta nu te împiedică să fii așa, răspusei eu posac.
Pentru că discuția chiar intrase în impas și treburile mele erau proaste. Copil târziu al unor bolșevici vechi (24) „reprimați ilegal” (25). Orfan. Comsomolistă. Selfmadewoman (26), care se întreținea prin scufundări. Disidentă. Emigrantă. Bogătașă. Ce vesel și cult ne mai futeam noi atunci, când locuiam amândoi în orășelul K., aflat pe marele râu siberian E., care se varsă în Oceanul Înghețat! Amândoi trăiam. Ea într-un cămin studențesc al Institutului Pedagogic, eu într-un apartament cald cu o bibliotecă uriașă pe care o primisem de la niște părinți sovietici norocoși, mic-burghezi, care toată viața s-au temut de toate și doar dădeau din capetele lor cărunte când îmi ascultau discursurile subversive: Ar fi bine să trăncănești mai puțin, că o să te lege și nu mai putem pleca” (27). Pe care i-am pierdut, ca și apartamenul, ca și patria. Pentru că URSS era patria mea! I was born in USSR (28). Și acum nimic din cele de mai sunt nu mai există, există numai bătrânețea și Rozalia Osipovna Aromat. Ah, ce ne mai plăcea atunci să facem ASTA în balconul meu, dimineața devreme, când tot poporul sovietic muncitor se ducea la serviciu să construiască comunismul!
— Și totuși, de ce ai băgat în camera mea un cocoș viu, folosindu-te de faptul că cheia mea se afla mereu sub covoraș?, îmi adusei aminte.
— Eu și fetele din cămin (29) ne-am spus că o să apreciezi gluma noastră. Am luat un cocoș de la piață și am zis că va fi foarte amuzant când o să vii acasă și acolo te așteapă un cocoș viu.
— Nu a trăit mult timp, răspunsei.
— Cum așa?, făcu ea ochii mari.
— Păi l-am tăiat și l-am mâncat, după ce l-am fiert în oală.
— De ce?
— Nu de ce, ci pentru ce? De nervi. Pentru că, am început să fredonez, „toată ziua cânta muzica, povestea noastră se prelungea” (30). Pentru că-i pot suferi pe comuniști, dar totuși am încercat să fiu scriitor comunist. Pentru că uram fraza idioată despre cum o să vedem cerul plin de diamante. Și dacă n-aș fi mâncat cocoșul, m-ai fi înfulecat tu pe mine (31), ca pe pictorul tău. M-ai fi înfulecat, m-ai fi supt și m-ai fi scuipat.
— Ce prost mai ești! Prost și ticălos.
Își lipi din nou șalul de dantelă de ochiul umed, de data aceasta dreptul. Și eu am strâns-o la piept. Dinspre ea venea o aromă abia perceptibilă. Amândoi ne cufundasem în moțăieli dulci. Rozalia Osipovna Aromat, rechinul afacerilor editoriale, care intenționa să fondeze la Moscova o nouă revistă lucioasă fără politică, cu o cantitate moderată de reclamă și erotism la limita pornografiei! Rozalia Osipovna, ești așa de măreață! Te iubesc. Roza Kukușkina (sau Hristaniuk) te-am iubit toată viața, să mor eu! (32)
Ea parcă îmi ghicea gândurile involuntare.
— Și eu te-am iubit mereu, spuse cu greu ea închizându-și ochii. Dar mai apoi adăugă încet: totuși n-o să te angajez la revista mea. Nu te supăra, dragule, dar mă tem cu voi avea prea multe probleme cu tine.
Și din nou făcu un gest frumos, dar necuviincios. Am rămas năucit. Deasupra Moscovei se lăsa noaptea, doar stelele Kremlinului ardeau puternic. În jur triumfa capitalismul sălbatic (33), dar pentru mine totul era indiferent.
— O să mai vedem noi cerul în diamante, spusei.
P. S. Note pentru traducător făcute de scriitorul Gdov după ce a creat această povestire literară.
(1) Cuvintele din finalul piesei lui CehovUnchiul Vania.
(2) A. P. Cehov,Zapisnaia knijka II. Polnoe sobranie socinenii i pisem v tridțati tomah, t.17,. p.51, Moscova, 1980, editura „Nauka”. Restul frazelor din Cehov sunt redate cu aldine și sunt citate după aceeași ediție. La cele nouă fraze propuse din însemnările lui Cehov am adăugat o a zecea: pianină mecanică, luată din aceleași însemnări, nu din filmul de tinerețe al lui Nikita Mihalkov cu denumirea analogă.
(3) Scump, nuanță colovială.
(4) A băut, colocvial, grosolan.
(5) Nume de familie simple, rusesc și ucrainean.
(6) Sfârșit, final. Extrem de grosolan. Cuvânt necuviincios care încununează intenționat în mod absurd lista de boli a personajului povestirii.
(7) Citat imprecis din poezia lui LermontovIz Goethe. Literal: „Pe drum nu se ridică praful, / nu tremură frunzele... / Așteaptă puțin, / o să te odihnești și tu...”
(8) Varianta germană a numelui lui Heine.
(9) Neologismul meu, adică asemeni unei pisici.
(10) Clișeu sovietic. Mai dur decât pur și simplu burghez.
(11) Prin analogie cu celebrul film american unde juca Schwarzenegger.
(12) Interjecție moderat ofensatoare, necenzurată.
(13) Otravă pentru distrugerea rozătoarelor.
(14) Prostiți, mai grosolan.
(15) După 1991.
(16) Șlagărul disidenților de atunci care li se refuza plecarea. Adresare către faraon. Continuarea — „dă drumul poporului evreu în patria sa”.
(17) Denumire disprețuitoare a URSS.
(18) În loc de „iar”. Intenționat greșit, vulgar.
(19) Firește că era fals spion.
(20) I-au dat o poreclă care a durat mult timp.
(21) Salariu. Colocvial.
(22) Există un idiom rusesc, „s-a muierit”, adică a pierdut violența masculină, a început să semene cui o femeie.
(23) Frază de două parale, clișeu al propagandei sovietice.
(24) Clișeu eufemistic sovietic din anii 60, care reducea teroarea sovietică de masă la anumite cazuri de represiuni.
(25) Clișeu sovietic. Prima generație de revoluționari, aproape tovarăși de idei ai lui Lenin.
(26) Nu știu cum se traduce asta. Cuvântul acesta a intrat în limba rusă contemporană.
(27) Zicătoare populară siberiană. Nu mai putem pleca: n-o să ne putem ascunde când o să te aresteze pentru flecăreală antisovietică.
(28) Nu știu cum se traduce. Este în analogie cu celebrul cântec patriotic american „I was born in USA”.
(29) Prietene care locuiau cu ea în aceeași cameră de cămin.
(30) Citat imprecis din celebrul cântec al lui Bulat Okudjava.
(31) A mâncat, a înfulecat, grosolan, colocvial.
(32) Jurământ grosolan, nu prea cuviincios. Literal: „Să fiu curvă, dacă nu este așa!”
(33) De fapt, baza acestei short story este realismul, uneori chiar naturalismul care trece în absurd și vine înapoi. Vorbirea personajelor este vie, cu clișee inserate. Povestire = povestire.
