Este liniște și trist în casa așa răcită...
E liniște și trist în casa așa răcită.
E târziu s-o fac pe nebunul: „Un cal, vreau un cal!”
Ce mi-a mai rămas, draga mea, o liniștită
Dimineață târzie cu-al zilei semnal?
Se va răci prânzul pe iarba cu fir îngălbenit.
Dumnezeu se odihnește și Patria a adormit.
Cu gât strangulat, ceainicul a răgușit,
De parcă în el furia mea s-a întețit.
În cântecul solemn de clopot de aramă
Am fost iar duși în amăgire.
În tot ce-au putut au dat urșii iama,
Stricat-au ce le-a stat în putere.
Case și copaci de vii au putrezit.
Vine toamna, nepărându-i rău de nimic.
În satul acesta toți deja au pierit,
Toți, draga mea, mai puțin tu, tu niciun pic.
Cum de m-ai găsit dis-de-dimineață,
Cum ai reușit să fugi din calea vorbelor lumești,
Cu pulovărul roz neîntors pe față,
Fără șalul mic și fără să gândești?
Cum așa? De ce? Încă ești micuță.
Ce-ți pasă de bătălia pe care am pierdut-o eu?
Urăsc lumea aceasta, a mea drăguță.
N-o mai acoperi cu trupul tău!
