Este liniște și trist în casa așa răcită...

E liniște și trist în casa așa răcită. E târziu s-o fac pe nebunul: „Un cal, vreau un cal!” Ce mi-a mai rămas, draga mea, o liniștită Dimineață târzie cu-al zilei semnal? Se va răci prânzul pe iarba cu fir îngălbenit. Dumnezeu se odihnește și Patria a adormit. Cu gât strangulat, ceainicul a răgușit, De parcă în el furia mea s-a întețit. În cântecul solemn de clopot de aramă Am fost iar duși în amăgire. În tot ce-au putut au dat urșii iama, Stricat-au ce le-a stat în putere. Case și copaci de vii au putrezit. Vine toamna, nepărându-i rău de nimic. În satul acesta toți deja au pierit, Toți, draga mea, mai puțin tu, tu niciun pic. Cum de m-ai găsit dis-de-dimineață, Cum ai reușit să fugi din calea vorbelor lumești, Cu pulovărul roz neîntors pe față, Fără șalul mic și fără să gândești? Cum așa? De ce? Încă ești micuță. Ce-ți pasă de bătălia pe care am pierdut-o eu? Urăsc lumea aceasta, a mea drăguță. N-o mai acoperi cu trupul tău!