Urzicile, înalte, ale bisericii ruine...

Urzicile, înalte, lângă ale bisericii ruine, mi-au fript coatele, brusturii s-au agățat și ei. Când a mai crescut, l-a învățat mama de bine, conducându-l pe fiu la Moscova: „Să nu bei”. Vietățile își țin minte bine vizuinile, numai nu un om ca mine din vânturi care nu o dată a schimbat potecile și căpătâiele, valuri, iubiri, ținuturi, în fine, sovok și apropierea sârmei ghimpate. De aceea, ostatic al propriului destin, în sărăcia cronicilor postbelice disting sunetul trompetei. Doar atunci nu al strămoșilor noștri clopot ne petrecea, adunați dincolo de prag, ca pe niște robi ai corbilor de pe crengi... În zorii originari ai zilei vag s-a întunecat și se pare că niciun atom nu este originalul, ci copia.