Lucruri mărunte
Zada
Ce copac ciudat! Cât ne uităm la el, este conifer, conifer, da. Din aceeași categorie deci? Nu, nu. Cum vine toamna, toate foioasele de alături încep să-și piardă frunzele, aproape pier. Atunci o face din compasiune? N-o să vă părăsesc! Ale mele oricum o să stea liniștite, și artunci le dă drumul și ea. Și ce frumos îi curg ei frunzele, sărbătorește — precum licărul unor scântei de soare.
Să spunem că inima, inima ei este moale? Din nou nu: țesătura ei de lemn este cea mai rezistentă din lume, și nu orice topor o poate pune jos, nici pentru catarge nu este bună și, dacă este aruncată în apă, nu putrezește, ci se întărește din ce în ce mai mult pentru a ajunge o piatră veșnică.
Ei, și se întoarce din nou, în fiecare an, ca un dar neașteptat, căldura blândă — știm că ni s-a mai dat încă un anișor, putem înverzi din nou, și se întoarce la ai săi cu niște ace mici mătăsoase.
Doar sunt și oameni așa.
Fulgerul
Numai în cărți am citit, nu am văzut niciodată cum fulgerul aprinde copacii.
Dar uite, am văzut și eu odată. Din furtuna în desfășurare, în toiul zilei, a orbit o strălucire de fulger ferestrele noastre cu un auriu luminos și imediat, fără să se potolească nicio clipă, a venit lovitura de tunet: la vreo două sute, trei sute de pași de casă, nu mai departe.
A trecut furtuna. Așa este: în apropiere, în pădure. Printre pinii înalți fulgerul a ales un tei, care nu era cel mai înalt, și pentru ce? Și de la vârf, puțin mai jos de creștet, fulgerul a trecut de-a lungul, de-a lungul trunchiului, prin miezul lui viu, sigur de sine. Și, devenind neputincios, nu a mai ajuns până jos — a alunecat? S-a epuizat?... Numai pământul este scormonit în apropierea rădăcinii arse și la cincizeci de metri în jur sunt risipite așchii mari.
Și o bucată de trunchi, până la mijlocul copacului, căzuse într-o parte, se opintise pe crengile vecinilor nevinovați. Și cealaltă, care s-a mai ținut o zi, cu ce putere?, doar era străpunsă de tot, ruptă, lăsa să se vadă o gaură mare dintr-o parte în alta. Apoi și ea a căzut în partea sa, în ramura bifurcată a unui alt frate înalt.
Așa și pe noi: când deja ne ajunge lovitura de pedeapsă a conștiinței, atunci ea a trecut prin tot interiorul și de-a lungul întregii vieți. Și unii mai rezistă după asta, alții nu.
Clopotul din Uglici
Cine nu a auzit atâtea despre acest clopot care, într-o pedeapsă ciudată pierzându-și și limba, și o ureche, ca să nu mai atârne niciodată demn în clopotniță; mai mult, a fost bătut cu bicele și după aceea a fost exilat la două mii de verste, la Tobolsk, cu o căruță și pe toată această întindere, pe toată întinderea nu caii au dus povara blestemată, ci, ca pedeapsă au dus-o locuitorii din Uglici — peste cei două sute care fusese pedepsiți deja cu uciderea de către oamenii țarului (criminalii micului țarevici) și cei cărora li s-au tăiat limbile pentru a nu prezenta în felul lor cele întâmplate în oraș.
Când m-am întors prin Siberia m-am intersectat, în kremlinul din Tobolsk, cu urma uitată a exilatului — într-o clopotniță singuratică, unde își ispășise pedeapsa de trei sute de ani, până a fost grațiat să se întoarcă. Și uite, mă aflu și la Uglici, în biserica lui Dmitri-pe-sânge. Și clopotul, deși are douăzeci de puduri, este înalt doar de un stat de om, este ținut aici cu mari onoruri. Bronzul lui s-a stins până a ajuns de un cenușiu uzat. Limba lui atârnă nemișcată. Mi se propune și mie să lovesc.
Lovesc și eu o dată. Și ce vuiet minunat pătrunde în biserică, cât de pline de semnificații sunt aceste tonuri profunde, contopite, din vechime la noi, care ne grăbim nechibzuiți și avem sufletele tulburate. O singură lovitură, dar ea ține jumătate de minut, însă se prelungește până la un minut întreg, stingându-se măreț, încet, încet și, până nu încetează de tot, nu-și pierde polifonia frumoasă. Știau strămoșii noștri tainele metalelor.
Iar în primele clipe de la aflarea veștii că țareviciul a fost înjunghiat clopotarul de la biserica catedrală a dat buzna în clopotniță, închizând pe bună dreptate ușa în spatele său și, indiferent cât de tare au bătut în ea neprietenii, a sunat, a sunat alarma cu acest clopot. S-au ridicat bocete și groază din partea poporului Ugliciului — acel clopot anunța o groază generală pentru Rusia.
Acele bătăi ample ale clopotului erau cele care anunțau o mare nenorocire și au prevestit Vremurile Tulburi cele Dintâi. Uite, acum am avut ocazia să lovesc în clopotul suferind, undeva în durata, în putreziciunea Vremurilor Tulburi numărul trei. Și cum să scapi de comparație: neliniștea vizionară a poporului este numai un obstacol neplăcut pentru tron și boierimea care nu poate ajunge la el, ce mi-e acum patru sute de ani, ce mi-e acum.
Clopotnița
Cine vrea să vadă dintr-o privire, dintr-o singură imagine Rusia noastră nescufundată, nu ratați ocazia să priviți clopotnița de la Kaliazin.
Se afla lângă catedrală, în înghesuiala orașului comercial bogat, în apropiere de Gostinîi dvor și la ea în piață coborau străzile conacelor negustorești cu etaj. Și atunci niciun vizionar nu a prezis că acest oraș vechi, care suferise distrugeri dure și din partea tătarilor, și din partea polonezilor, când va face opt sute de ani va fi scufundat, prin voința incultă a unor conducători încăpățânați, două treimi, în Volga: ar fi salvat totul al doilea baraj, dar bolșevicii au făcut economie la el! (Dar ce să mai spunem — Moluga este toată sub apă). Și azi, dacă stai pe partea cu malul, nici cu ajutorul imaginației nu poți să scoți din hău acest Kitej chinuit sau Atlantida care a intrat în pământ la o adâncime de doisprezece sajeni.
Dar de la orașul înecat a rămas clopotnița înaltă. Catedrala a fost aruncată în aer sau folosită cărămida ei pentru viitorul nostru, dar clopotnița, nu se știe de ce, nu au apucat s-o pună jos, nici nu au atins-o, de parcă ar fi trebuit să fie păstrată. Și uite, iese din apă, cu o fundație de bună calitate, de cărămidă albă, pe șase nivele, îngustându-se în sus (un nivel și jumătate este inundat), în ultimii ani au turnat beton lângă ea, pentru a consolida partea de jos, stă așa, fără să se încline deloc, cu cinci nivele străpunse, având mai apoi, în sus, ceapa și vârful ascuțit, îndreptat spre cer! Și pe vârful ascuțit — prin ce minune? — s-a păstrat și crucea. De la vapoarele mari de pe Volga, care nu merg cu viteză mare când o văd din depărtare și spre nivelul și jumătate de jos vin plescăind valuri pe pereții înalți și de pe punți, deja de cincizeci de ani, se uită pasagerii sovietici.
Mergi ca pe niște străduțe rănite, triste, care s-au salvat, pe care din loc în loc se află casele căzute într-o rână ale acelor refugiați care au putut să plece repede. Pe cheiul fals femei din Kaliazin, păstrându-ți deprinderea veche față de moliciunea adevărată și puritatea apelor Volgăi, vin să clătească rufele. Orașul nedoborât, pe jumătate mort, frânt, cu pra puține dintre casele de odinioară păstrate. Dar și în pustietatea aceasta oamenii părăsiți aici, păcăliți nu au altă alegere decât să trăiască. Și trăiesc aici.
Și pentru ei aici, și pentru toți cei care au văzut odată această minune: doar clopotnița rezistă! Ca speranța noastră. Ca rugăciunea noastră: nu, Dumnezeu nu va permite să fie scufundată definitiv toată Rusia...
Îmbătrânire
Câte nu s-au scris despre groaza morții, dar ce verigă firească este ea, dacă nu ar fi cea forțată.
Îmi aduc aminte în lagăr de un poet grec, deja condamnat, și are peste 30 de ani. Și în zâmbetul lui moale, trist nu era nici cea mai mică frică de moarte. Eram uimit. Și el: „Înainte de a veni moartea ne vine o pregătire interioară: ne încălzim la ea. Și deja nu-ți mai este frică de nimic”.
Numai un an am petrecut acolo și am încercat și eu asta pe pielea mea, la cei 34 de ani ai mei. Lună de lună, săptămână după săptămână aplecându-mă spre moarte mă deprinsesem — eu, cu împăcarea mea, cu pregătirea pentru ea o luasem înaintea trupului.
Și așa cât de ușor, ce deschidere avem dacă vârsta înaintată ne conduce încet spre moarte. Îmbătrânirea nu este deloc o pedeapsă de la Dumnezeu, în ea este bunăvoința ei și culorile ei calde.
Te încălzești când vezi agitația copilașilor care acumulează putere și caracter. Îți poate încălzi chiar forțele tale slăbite, compari: și ce vânjos eram eu înainte. Nu mai suporți o zi întreagă de muncă — este dulce și scurtă pauza de conștiință și din nou claritatea celei de-a doua sau treia dimineți într-o zi, este un alt dar. Și există și plăcerea spiritului — să te limitezi la mâncare, să nu cauți confruntări ale gusturilor: încă ești viu, dar te ridici mai presus de materie. Și vocea subțire a pițigoilor în pădurea încă acoperită de zăpadă, primăvăratică, este de două ori mai dragă prin faptul că nu te saturi de ele prea repede, le tot asculți mereu! Și ce comoară la îndemână sunt amintirile; cel tânăr nu dispune de ele, dar tu ai tot, nu ți se refuză nimic, și un fragment viu al lor te vizitează zilnic, în trecerea înceată, înceată de la noapte la zi, de la zi la noapte.
Îmbătrânirea senină este o cale nu în jos, ci în sus.
Numai să nu trimită Dumnezeu îmbătrânirea în sărăcie și frig.
Așa cum și noi i-am părăsit pe atâția și atâția...
Buruiana sălbatică
Câtă muncă depune agricultorul: să păstreze semințele până la termen, să semene cum se cuvine, să aibă grijă de plante le bune până dau rod. Dar cu o rapiditate sălbatică se împrăștie buruienile, nu numai dacă nu ai grijă, dacă nu iei măsuri împotriva lor, ciîmpotriva oricărei îngrijiri, ca o ironie. Așa spune și proverbul: „Buruiana sălbatică nu intră repede în pământ”.
De ce plantele bune au mereu mai puține forțe?
Când vezi dificultatea de a străbate istoria omenirii, că este vorba de trecutul îndepărtat, că este vorba de prezentul cel mai apropiat, îți pleci trist capul: da, știm, aceasta este legea universală. Și nu putem ieși din ea, niciodată, prin niciun fel de găselnițe bune, prin niciun fel de proiecte pământești.
Până la finalul omenirii.
Și fiecărei ființe vii i s-a permis un singur lucru: munca sa și sufletul său.
Dimineața
Ce se întâmplă noaptea cu sufletul nosatru? În amorțeala imobilă a somnului tău el parcă își capătă libertatea, separat de trup, de a trece prin niște spații curate, de a se elibera de orice lucru neînsemnat care s-a lipit de el și l-a ridat ziua trecută, poate chiar ani întregi. >Și se întoarce cu o albeață originară ca de zăpadă. Și-ți deschide o stare matinală senină, nesfârșit de liniștită.
Cum mai gândim în aceste minute! Ai impresia că acum ai un fel de caracter vizionar întâmplător, poți pricepe ceva ce altfel... ce...
Rămâi nemișcat. De parcă în tine, începe să crească ceva ce nu bănuiai că se află în tine, nu bănuiai deloc. Aproape fără să respiri, îl strigi — acel vlăstar luminos, acel vârf al unui mic nufăr alb care, uite, acum acum va ieși din netezimea imobilă a apei veșnice.
Ce binefăcătoare sunt aceste minute! Tu ești mai presus de tine. Poți descoperi ceva incomparabil, poți lua o decizie, poți să te gândești — numai să nu tulburi, numai să nu vălurești această netezime a lacului din tine...
Dar în curând ceva neapărat va scutura, va rupe această tensiune: uneori acțiunea unui străin, un cuvânt, alteori un gând mărunt al tău. Și farmecul a dispărut. Imediat dispare acea imobilitate, nu mai este acel lac mic.
Și toată ziua nu-l mai poți aduce înapoi cu niciun efort.
Și nici în fiecare dimineață.
Cortina
Boala de inimă este precum imaginea vieții noastre: mersul ei este în întuneric deplin și nu știm ziua finală: poate că, uite, suntem la margine, poate că nu va veni așa de curând.
Când crește amenințător în tine o tumoră, dacă nu te amăgești, poți să te bazezi pe un termen deloc flexibil. Dar în cazul unei boli de inimă uneori ești viclean de sănătos, nu ești legat de nicio sentință, te porți ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.
Este o necunoaștere binecuvântată. Este un dar milostiv.
Dar într-un stadiu acut boala de inimă este ca și cum ai sta în celula unui condamnat la moarte. Fiecare seară aștepți, oare nu se aud pași? Aceștia sunt pentru mine? Dar fiecare dimineață este așa de frumoasă! Ce ușurare: uite, Domnul mi-a dăruit o altă zi plină. Câte, câte poți face, câte poți trăi într-o singură zi!
În amurg
Țin minte foarte bine un cuvânt răspândit la noi în sud — amurgire. Adus de dinainte de revoluție, poate că s-a mai consolidat și prin anii periculoși ai Războiului Civil. Dar obiceiul a acesta a fost și înainte. Ne înclina spre asta căldura de mai multe luni a amurgurilor din sud? Dar multe erau pervertite: să nu te grăbești niciodată cu lampa. Încă pe lumină își făceau treburile, unii la vite, totuși nu prea aveau chef să se ducă la culcare. Ieșeau pe prispe, pe băncile de pe stradă sau din curți, uneori pur și simplu stăteau jos în cameră și cu ferestrele deschise, fără lumină, să nu vină gâzele. Stăteau liniști — unul, al doilea, al treilea, parcă gânditori. Și tăceau mult timp.
Și cine vorbea o făcea încet, deloc tăios, fără să ia vorba altuia. Nu se știe de ce, în acele discuții nimănui nu-i apărea patima de a se certa, de a reproșa cuiva veninos sau de a intra în contradictoriu. Fețele aproape că nu se vedeau, apoi de loc, și ceva necunoscut, uite, se va reecunoaște în ele, și în voci, că nu am observat asta în atâția ani.
Toți erau cuprinși de senzațăia a ceva unic, pe care nu-l vedeam niciodată, care se coborîse încet din cerul care se stinsese după apus, se dizolvase în aer, pătrunsese prin ferestre — acea latură serioasă a vieții caree nu este observată în agitația zilei, caracterul profund serios al vieții, sensul ei imposibil de tulburat. Noi care atingeam o enigmă uitată.
Cântatul cocoșului
Odată cu depopularea, golirea, moartea satelor noastre am uitat și nu mai ținem minte — iar unele generații nici nu l-au mai auzit niciodată — cum cântă, pe întrecute, pe mai multe voci cocoșul la amiază. Din curte în curte, peste stradă, dincolo de marginea satului, în vara plină de soare este uimitor acest cor al victoriei vieții.
Sunt puține lucruri de la care sufletul ți se linștește așa, neatenuat de niciun alt sunet cotidian, acest cântec viu, vibrant, suculent, puternic ajunge până la noi, în toată regiunea de aici — o lume binecuvântată, o liniște nederanjată, așa decursese până acum ziua de azi — de ce să nu curgă așa și mai departe? Rămâneți cu intențiile voastre bune.
Uite aici pe undeva începe să meargă plin de mândrie, alb-portocaliu, cu o creastă roșie, însemnată, de cavaler.
Se ține neînfricat.
Ar fi bine să fim și noi așa.
Gânduri nocturne
Așa este în lagăr: îți rupi oasele în timpul zilei, abia ce ai pus capul pe perna de paie, că auzi deja: „Treziiiiireeeee!” Și nu ai niciun fel de gând nocturn.
Dar în viața de azi, cuprinsă de vârtejuri, nervoasă, ce tot licăreștre întruna, în timpul zilei gândurile nu apucă să se maturizeze și să se fizeze, sunt abandonate pentru mai târziu. Iar noaptea revin să-ți ceară partea. Imediat ce în conștiința ta s-a crăpat nițel membrana, ele au năvălit, au năvălit asupra ta, te strivesc, unul după altul. Și unul mai victorios, mai șerpuitor, mai cutezător, se agită provocator în fața celorlalte.
Și regula ta, demnitatea ta este de a nu te lăsa pradă viscolului acesta, ci să pui stăpânire pe șuvoaiele calde și să le trimiți spre ceea ce le face bine. Mereu există un gând, și nu este numai unul, care aduce barele liniștii — așa cum într-un reactor nuclear sunt mișcate barele care frânează și împiedică explozia. Numai să ai o asemenea bară, o asemenea rază divină salvatoare, s-o găsești sau chiar s-o știi că se găsește înainte, și să te ții de ea.
Atunci sufletul și rațiunea se purifică, acele vifore pleacă de la tine și în volumul tulburător al insomniei pătrund gânduri binefăcătoare, mari, la care oare am fi ajuns în agitația zilei?
Și zic mulțumesc insomniei pentru încă un lucru: din această perspectivă se pot rezolva și lucruri imposibil de rezolvat.
Puterea asupra propriei persoane.
Pomenirea morților
Ne-a fost lăsată prin testament cu mare înțelepciune de oamenii vieții sfinte.
Poți înțelege ideea aceasta nu la vremea tinereții impetuoase, când suntem înconjurați din belșug de apropiați, rude, prieteni. Ci cu trecerea timpului.
Au plecat părinții, se duc cei de-o vârstă cu noi. Unde se duc? Se pare că este imposibil de ghicit, nu putem pricepe cu mintea noastră, nu ne este dat. Totuși, cu o claritate dată de dinainte ne luminează, ne apare ca un licăr că ei nu, nu au dispărut.
Și nu vom afla mai mult cât vom fi vii. Dar rugăciunea pentru sufletele lor întinde de la noi la ei, de la ei la noi un arc impereptibil, de dimensiuni universale, de o apropiere fără niciun obstacol. Așa că uite-i, chiar îi poți atinge. Și sunt imperceptibili, dar, ca de obicei, la fel de obișnuiți. Dar care au rămas în urma noastră ca ani: unii, care au fost mai bătrâni ca noi, și ei sunt mai tineri acum.
Dacă ne concentrăm, chiar le simțim chemarea, pauza, avertizarea. Și le trimiți în schimb căldura ta trupească: poate și noi putem să-i ajutăm cuiva.
Și promisiunea întâlnirii.
Ce copac ciudat! Cât ne uităm la el, este conifer, conifer, da. Din aceeași categorie deci? Nu, nu. Cum vine toamna, toate foioasele de alături încep să-și piardă frunzele, aproape pier. Atunci o face din compasiune? N-o să vă părăsesc! Ale mele oricum o să stea liniștite, și artunci le dă drumul și ea. Și ce frumos îi curg ei frunzele, sărbătorește — precum licărul unor scântei de soare.
Să spunem că inima, inima ei este moale? Din nou nu: țesătura ei de lemn este cea mai rezistentă din lume, și nu orice topor o poate pune jos, nici pentru catarge nu este bună și, dacă este aruncată în apă, nu putrezește, ci se întărește din ce în ce mai mult pentru a ajunge o piatră veșnică.
Ei, și se întoarce din nou, în fiecare an, ca un dar neașteptat, căldura blândă — știm că ni s-a mai dat încă un anișor, putem înverzi din nou, și se întoarce la ai săi cu niște ace mici mătăsoase.
Doar sunt și oameni așa.
Fulgerul
Numai în cărți am citit, nu am văzut niciodată cum fulgerul aprinde copacii.
Dar uite, am văzut și eu odată. Din furtuna în desfășurare, în toiul zilei, a orbit o strălucire de fulger ferestrele noastre cu un auriu luminos și imediat, fără să se potolească nicio clipă, a venit lovitura de tunet: la vreo două sute, trei sute de pași de casă, nu mai departe.
A trecut furtuna. Așa este: în apropiere, în pădure. Printre pinii înalți fulgerul a ales un tei, care nu era cel mai înalt, și pentru ce? Și de la vârf, puțin mai jos de creștet, fulgerul a trecut de-a lungul, de-a lungul trunchiului, prin miezul lui viu, sigur de sine. Și, devenind neputincios, nu a mai ajuns până jos — a alunecat? S-a epuizat?... Numai pământul este scormonit în apropierea rădăcinii arse și la cincizeci de metri în jur sunt risipite așchii mari.
Și o bucată de trunchi, până la mijlocul copacului, căzuse într-o parte, se opintise pe crengile vecinilor nevinovați. Și cealaltă, care s-a mai ținut o zi, cu ce putere?, doar era străpunsă de tot, ruptă, lăsa să se vadă o gaură mare dintr-o parte în alta. Apoi și ea a căzut în partea sa, în ramura bifurcată a unui alt frate înalt.
Așa și pe noi: când deja ne ajunge lovitura de pedeapsă a conștiinței, atunci ea a trecut prin tot interiorul și de-a lungul întregii vieți. Și unii mai rezistă după asta, alții nu.
Clopotul din Uglici
Cine nu a auzit atâtea despre acest clopot care, într-o pedeapsă ciudată pierzându-și și limba, și o ureche, ca să nu mai atârne niciodată demn în clopotniță; mai mult, a fost bătut cu bicele și după aceea a fost exilat la două mii de verste, la Tobolsk, cu o căruță și pe toată această întindere, pe toată întinderea nu caii au dus povara blestemată, ci, ca pedeapsă au dus-o locuitorii din Uglici — peste cei două sute care fusese pedepsiți deja cu uciderea de către oamenii țarului (criminalii micului țarevici) și cei cărora li s-au tăiat limbile pentru a nu prezenta în felul lor cele întâmplate în oraș.
Când m-am întors prin Siberia m-am intersectat, în kremlinul din Tobolsk, cu urma uitată a exilatului — într-o clopotniță singuratică, unde își ispășise pedeapsa de trei sute de ani, până a fost grațiat să se întoarcă. Și uite, mă aflu și la Uglici, în biserica lui Dmitri-pe-sânge. Și clopotul, deși are douăzeci de puduri, este înalt doar de un stat de om, este ținut aici cu mari onoruri. Bronzul lui s-a stins până a ajuns de un cenușiu uzat. Limba lui atârnă nemișcată. Mi se propune și mie să lovesc.
Lovesc și eu o dată. Și ce vuiet minunat pătrunde în biserică, cât de pline de semnificații sunt aceste tonuri profunde, contopite, din vechime la noi, care ne grăbim nechibzuiți și avem sufletele tulburate. O singură lovitură, dar ea ține jumătate de minut, însă se prelungește până la un minut întreg, stingându-se măreț, încet, încet și, până nu încetează de tot, nu-și pierde polifonia frumoasă. Știau strămoșii noștri tainele metalelor.
Iar în primele clipe de la aflarea veștii că țareviciul a fost înjunghiat clopotarul de la biserica catedrală a dat buzna în clopotniță, închizând pe bună dreptate ușa în spatele său și, indiferent cât de tare au bătut în ea neprietenii, a sunat, a sunat alarma cu acest clopot. S-au ridicat bocete și groază din partea poporului Ugliciului — acel clopot anunța o groază generală pentru Rusia.
Acele bătăi ample ale clopotului erau cele care anunțau o mare nenorocire și au prevestit Vremurile Tulburi cele Dintâi. Uite, acum am avut ocazia să lovesc în clopotul suferind, undeva în durata, în putreziciunea Vremurilor Tulburi numărul trei. Și cum să scapi de comparație: neliniștea vizionară a poporului este numai un obstacol neplăcut pentru tron și boierimea care nu poate ajunge la el, ce mi-e acum patru sute de ani, ce mi-e acum.
Clopotnița
Cine vrea să vadă dintr-o privire, dintr-o singură imagine Rusia noastră nescufundată, nu ratați ocazia să priviți clopotnița de la Kaliazin.
Se afla lângă catedrală, în înghesuiala orașului comercial bogat, în apropiere de Gostinîi dvor și la ea în piață coborau străzile conacelor negustorești cu etaj. Și atunci niciun vizionar nu a prezis că acest oraș vechi, care suferise distrugeri dure și din partea tătarilor, și din partea polonezilor, când va face opt sute de ani va fi scufundat, prin voința incultă a unor conducători încăpățânați, două treimi, în Volga: ar fi salvat totul al doilea baraj, dar bolșevicii au făcut economie la el! (Dar ce să mai spunem — Moluga este toată sub apă). Și azi, dacă stai pe partea cu malul, nici cu ajutorul imaginației nu poți să scoți din hău acest Kitej chinuit sau Atlantida care a intrat în pământ la o adâncime de doisprezece sajeni.
Dar de la orașul înecat a rămas clopotnița înaltă. Catedrala a fost aruncată în aer sau folosită cărămida ei pentru viitorul nostru, dar clopotnița, nu se știe de ce, nu au apucat s-o pună jos, nici nu au atins-o, de parcă ar fi trebuit să fie păstrată. Și uite, iese din apă, cu o fundație de bună calitate, de cărămidă albă, pe șase nivele, îngustându-se în sus (un nivel și jumătate este inundat), în ultimii ani au turnat beton lângă ea, pentru a consolida partea de jos, stă așa, fără să se încline deloc, cu cinci nivele străpunse, având mai apoi, în sus, ceapa și vârful ascuțit, îndreptat spre cer! Și pe vârful ascuțit — prin ce minune? — s-a păstrat și crucea. De la vapoarele mari de pe Volga, care nu merg cu viteză mare când o văd din depărtare și spre nivelul și jumătate de jos vin plescăind valuri pe pereții înalți și de pe punți, deja de cincizeci de ani, se uită pasagerii sovietici.
Mergi ca pe niște străduțe rănite, triste, care s-au salvat, pe care din loc în loc se află casele căzute într-o rână ale acelor refugiați care au putut să plece repede. Pe cheiul fals femei din Kaliazin, păstrându-ți deprinderea veche față de moliciunea adevărată și puritatea apelor Volgăi, vin să clătească rufele. Orașul nedoborât, pe jumătate mort, frânt, cu pra puține dintre casele de odinioară păstrate. Dar și în pustietatea aceasta oamenii părăsiți aici, păcăliți nu au altă alegere decât să trăiască. Și trăiesc aici.
Și pentru ei aici, și pentru toți cei care au văzut odată această minune: doar clopotnița rezistă! Ca speranța noastră. Ca rugăciunea noastră: nu, Dumnezeu nu va permite să fie scufundată definitiv toată Rusia...
Îmbătrânire
Câte nu s-au scris despre groaza morții, dar ce verigă firească este ea, dacă nu ar fi cea forțată.
Îmi aduc aminte în lagăr de un poet grec, deja condamnat, și are peste 30 de ani. Și în zâmbetul lui moale, trist nu era nici cea mai mică frică de moarte. Eram uimit. Și el: „Înainte de a veni moartea ne vine o pregătire interioară: ne încălzim la ea. Și deja nu-ți mai este frică de nimic”.
Numai un an am petrecut acolo și am încercat și eu asta pe pielea mea, la cei 34 de ani ai mei. Lună de lună, săptămână după săptămână aplecându-mă spre moarte mă deprinsesem — eu, cu împăcarea mea, cu pregătirea pentru ea o luasem înaintea trupului.
Și așa cât de ușor, ce deschidere avem dacă vârsta înaintată ne conduce încet spre moarte. Îmbătrânirea nu este deloc o pedeapsă de la Dumnezeu, în ea este bunăvoința ei și culorile ei calde.
Te încălzești când vezi agitația copilașilor care acumulează putere și caracter. Îți poate încălzi chiar forțele tale slăbite, compari: și ce vânjos eram eu înainte. Nu mai suporți o zi întreagă de muncă — este dulce și scurtă pauza de conștiință și din nou claritatea celei de-a doua sau treia dimineți într-o zi, este un alt dar. Și există și plăcerea spiritului — să te limitezi la mâncare, să nu cauți confruntări ale gusturilor: încă ești viu, dar te ridici mai presus de materie. Și vocea subțire a pițigoilor în pădurea încă acoperită de zăpadă, primăvăratică, este de două ori mai dragă prin faptul că nu te saturi de ele prea repede, le tot asculți mereu! Și ce comoară la îndemână sunt amintirile; cel tânăr nu dispune de ele, dar tu ai tot, nu ți se refuză nimic, și un fragment viu al lor te vizitează zilnic, în trecerea înceată, înceată de la noapte la zi, de la zi la noapte.
Îmbătrânirea senină este o cale nu în jos, ci în sus.
Numai să nu trimită Dumnezeu îmbătrânirea în sărăcie și frig.
Așa cum și noi i-am părăsit pe atâția și atâția...
Buruiana sălbatică
Câtă muncă depune agricultorul: să păstreze semințele până la termen, să semene cum se cuvine, să aibă grijă de plante le bune până dau rod. Dar cu o rapiditate sălbatică se împrăștie buruienile, nu numai dacă nu ai grijă, dacă nu iei măsuri împotriva lor, ciîmpotriva oricărei îngrijiri, ca o ironie. Așa spune și proverbul: „Buruiana sălbatică nu intră repede în pământ”.
De ce plantele bune au mereu mai puține forțe?
Când vezi dificultatea de a străbate istoria omenirii, că este vorba de trecutul îndepărtat, că este vorba de prezentul cel mai apropiat, îți pleci trist capul: da, știm, aceasta este legea universală. Și nu putem ieși din ea, niciodată, prin niciun fel de găselnițe bune, prin niciun fel de proiecte pământești.
Până la finalul omenirii.
Și fiecărei ființe vii i s-a permis un singur lucru: munca sa și sufletul său.
Dimineața
Ce se întâmplă noaptea cu sufletul nosatru? În amorțeala imobilă a somnului tău el parcă își capătă libertatea, separat de trup, de a trece prin niște spații curate, de a se elibera de orice lucru neînsemnat care s-a lipit de el și l-a ridat ziua trecută, poate chiar ani întregi. >Și se întoarce cu o albeață originară ca de zăpadă. Și-ți deschide o stare matinală senină, nesfârșit de liniștită.
Cum mai gândim în aceste minute! Ai impresia că acum ai un fel de caracter vizionar întâmplător, poți pricepe ceva ce altfel... ce...
Rămâi nemișcat. De parcă în tine, începe să crească ceva ce nu bănuiai că se află în tine, nu bănuiai deloc. Aproape fără să respiri, îl strigi — acel vlăstar luminos, acel vârf al unui mic nufăr alb care, uite, acum acum va ieși din netezimea imobilă a apei veșnice.
Ce binefăcătoare sunt aceste minute! Tu ești mai presus de tine. Poți descoperi ceva incomparabil, poți lua o decizie, poți să te gândești — numai să nu tulburi, numai să nu vălurești această netezime a lacului din tine...
Dar în curând ceva neapărat va scutura, va rupe această tensiune: uneori acțiunea unui străin, un cuvânt, alteori un gând mărunt al tău. Și farmecul a dispărut. Imediat dispare acea imobilitate, nu mai este acel lac mic.
Și toată ziua nu-l mai poți aduce înapoi cu niciun efort.
Și nici în fiecare dimineață.
Cortina
Boala de inimă este precum imaginea vieții noastre: mersul ei este în întuneric deplin și nu știm ziua finală: poate că, uite, suntem la margine, poate că nu va veni așa de curând.
Când crește amenințător în tine o tumoră, dacă nu te amăgești, poți să te bazezi pe un termen deloc flexibil. Dar în cazul unei boli de inimă uneori ești viclean de sănătos, nu ești legat de nicio sentință, te porți ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.
Este o necunoaștere binecuvântată. Este un dar milostiv.
Dar într-un stadiu acut boala de inimă este ca și cum ai sta în celula unui condamnat la moarte. Fiecare seară aștepți, oare nu se aud pași? Aceștia sunt pentru mine? Dar fiecare dimineață este așa de frumoasă! Ce ușurare: uite, Domnul mi-a dăruit o altă zi plină. Câte, câte poți face, câte poți trăi într-o singură zi!
În amurg
Țin minte foarte bine un cuvânt răspândit la noi în sud — amurgire. Adus de dinainte de revoluție, poate că s-a mai consolidat și prin anii periculoși ai Războiului Civil. Dar obiceiul a acesta a fost și înainte. Ne înclina spre asta căldura de mai multe luni a amurgurilor din sud? Dar multe erau pervertite: să nu te grăbești niciodată cu lampa. Încă pe lumină își făceau treburile, unii la vite, totuși nu prea aveau chef să se ducă la culcare. Ieșeau pe prispe, pe băncile de pe stradă sau din curți, uneori pur și simplu stăteau jos în cameră și cu ferestrele deschise, fără lumină, să nu vină gâzele. Stăteau liniști — unul, al doilea, al treilea, parcă gânditori. Și tăceau mult timp.
Și cine vorbea o făcea încet, deloc tăios, fără să ia vorba altuia. Nu se știe de ce, în acele discuții nimănui nu-i apărea patima de a se certa, de a reproșa cuiva veninos sau de a intra în contradictoriu. Fețele aproape că nu se vedeau, apoi de loc, și ceva necunoscut, uite, se va reecunoaște în ele, și în voci, că nu am observat asta în atâția ani.
Toți erau cuprinși de senzațăia a ceva unic, pe care nu-l vedeam niciodată, care se coborîse încet din cerul care se stinsese după apus, se dizolvase în aer, pătrunsese prin ferestre — acea latură serioasă a vieții caree nu este observată în agitația zilei, caracterul profund serios al vieții, sensul ei imposibil de tulburat. Noi care atingeam o enigmă uitată.
Cântatul cocoșului
Odată cu depopularea, golirea, moartea satelor noastre am uitat și nu mai ținem minte — iar unele generații nici nu l-au mai auzit niciodată — cum cântă, pe întrecute, pe mai multe voci cocoșul la amiază. Din curte în curte, peste stradă, dincolo de marginea satului, în vara plină de soare este uimitor acest cor al victoriei vieții.
Sunt puține lucruri de la care sufletul ți se linștește așa, neatenuat de niciun alt sunet cotidian, acest cântec viu, vibrant, suculent, puternic ajunge până la noi, în toată regiunea de aici — o lume binecuvântată, o liniște nederanjată, așa decursese până acum ziua de azi — de ce să nu curgă așa și mai departe? Rămâneți cu intențiile voastre bune.
Uite aici pe undeva începe să meargă plin de mândrie, alb-portocaliu, cu o creastă roșie, însemnată, de cavaler.
Se ține neînfricat.
Ar fi bine să fim și noi așa.
Gânduri nocturne
Așa este în lagăr: îți rupi oasele în timpul zilei, abia ce ai pus capul pe perna de paie, că auzi deja: „Treziiiiireeeee!” Și nu ai niciun fel de gând nocturn.
Dar în viața de azi, cuprinsă de vârtejuri, nervoasă, ce tot licăreștre întruna, în timpul zilei gândurile nu apucă să se maturizeze și să se fizeze, sunt abandonate pentru mai târziu. Iar noaptea revin să-ți ceară partea. Imediat ce în conștiința ta s-a crăpat nițel membrana, ele au năvălit, au năvălit asupra ta, te strivesc, unul după altul. Și unul mai victorios, mai șerpuitor, mai cutezător, se agită provocator în fața celorlalte.
Și regula ta, demnitatea ta este de a nu te lăsa pradă viscolului acesta, ci să pui stăpânire pe șuvoaiele calde și să le trimiți spre ceea ce le face bine. Mereu există un gând, și nu este numai unul, care aduce barele liniștii — așa cum într-un reactor nuclear sunt mișcate barele care frânează și împiedică explozia. Numai să ai o asemenea bară, o asemenea rază divină salvatoare, s-o găsești sau chiar s-o știi că se găsește înainte, și să te ții de ea.
Atunci sufletul și rațiunea se purifică, acele vifore pleacă de la tine și în volumul tulburător al insomniei pătrund gânduri binefăcătoare, mari, la care oare am fi ajuns în agitația zilei?
Și zic mulțumesc insomniei pentru încă un lucru: din această perspectivă se pot rezolva și lucruri imposibil de rezolvat.
Puterea asupra propriei persoane.
Pomenirea morților
Ne-a fost lăsată prin testament cu mare înțelepciune de oamenii vieții sfinte.
Poți înțelege ideea aceasta nu la vremea tinereții impetuoase, când suntem înconjurați din belșug de apropiați, rude, prieteni. Ci cu trecerea timpului.
Au plecat părinții, se duc cei de-o vârstă cu noi. Unde se duc? Se pare că este imposibil de ghicit, nu putem pricepe cu mintea noastră, nu ne este dat. Totuși, cu o claritate dată de dinainte ne luminează, ne apare ca un licăr că ei nu, nu au dispărut.
Și nu vom afla mai mult cât vom fi vii. Dar rugăciunea pentru sufletele lor întinde de la noi la ei, de la ei la noi un arc impereptibil, de dimensiuni universale, de o apropiere fără niciun obstacol. Așa că uite-i, chiar îi poți atinge. Și sunt imperceptibili, dar, ca de obicei, la fel de obișnuiți. Dar care au rămas în urma noastră ca ani: unii, care au fost mai bătrâni ca noi, și ei sunt mai tineri acum.
Dacă ne concentrăm, chiar le simțim chemarea, pauza, avertizarea. Și le trimiți în schimb căldura ta trupească: poate și noi putem să-i ajutăm cuiva.
Și promisiunea întâlnirii.
