Cotoiul

În viața sa Anna Anatolievna dăduse atâtea nume câinilor, caprelor, mai ales pisicilor și pisoilor, că pentru acesta deja numai avea putere să mai imagineze ceva. L-a numit după culoarea blănii — Griul. Odată a apărut hodoronc, tronc, nici nu-ți dădeai seama ce era, un el sau ea, cerea plângător să intre în casă. Era vremea care se numește apropierea iernii — încă nu este zăpadă, din loc în loc înverzesc buruieni, ziua soarele încălzește, dar este suficient să intre sau măcar să se ascundă după un norișor, că aerul îți înfige ace de ger, iar pământul peste noapte se strânge, se acoperă cu o coajă înghețată. Și uite, într-o asemena seară înțepătoare a venit el la Anna Anatolievna și s-a cerut în casă. Ea a vrut să-l alunge, dar el nu a fugit, cum fac alți motani și pisici care intră într-o curte străină, a rămas să stea la marginea pridvorului. Se uita la ea fără frică și acea obrăznicie pisicească. Cam așa se uita, ca un egal care nimerise într-o situație grea și o ruga din priviri: „Ajută-mă”. Anna Anatolievna s-a gândit puțin, apoi l-a luat de chică, l-a ținut așa puțin. Pisoiul atârna supus, cu labele strânse, continua să se uite la ea. Și acum ochii spuneau: „Sunt sănătos, sunt sănătos...” Anna Anatolievna îl puse în pridvor și deschise ușa. Pisoiul a intrat. De atunci trăiau împreună. Casa era mare — șase pereți, cu două sobe, două tinde — una caldă și una rece. În jur, patruzeci de ari de pământ. O baie, o bucătărie de vară, grajd, o barcă, magazie de lemne, o grădină de legume îngrijită, cu seră și solar. O mare bogăție care de mult devenise nimănui necesară. Nici Annei Anatolievna. Până și pridvorul înalt o irita — dacă urci pe el de douăzeci de ori pe zi, rămâi fără picioare. Se risipiseră rudele, mureau cei de-o vârstă cu ea. Anna Anatolievna își aștepta de mult moartea, dar nu o chema. Se bucura încetișor de fiecare nouă zi, își găsea de lucru în ograda sa. La televizor se uita nu indiferentă, uneori îi ocăra pe cei care erau arătați acolo, alteori era de acord, îi compătimea pe cei la necaz, se bucura când erau prinși hoți și bandiți. De adormit îi era tare greu. Și simțea că obosise, că somnul îi va da puteri, că se va strecura mai repede în el noaptea întunecoasă și acolo va veni ziua de mâine, soarele și treburile, dar nu reușea să adoarmă repede. Năvăleau amintirile, și erau numai rele, amare, de la care îți dispare de tot somnul. Îi dispărea așa cum dispare deodată o ceață densă, descoperind noroiul, scândurile cu cuie, unghiurile ascuțite, alte lucruri pe care nu vrei să le vezi și de care te temi... În urmă fuseseră multe lucruri rele. În copilărie, pe care uneori nici nu apucase s-o simtă, a trebuit să-i ajute pe cei mari în gospodărie, să aibă grijă de fratele și sora mai mică, și să mai și apuce să-și facă și temele. Apoi a fost liceul la raion, pe care Anna Anatolievna l-a abandonat repede, nu o atrăgea profesia ei viitoare de zugrav-stucaturist. S-a întors aici, s-a angajat ca mulgătoare la fermă. Atunci tocmai se introdusese mulsul mecanic, mulgătoarele purtau halate albe, ca medicii; grajdurile erau păstrate curate, văcarii semănau cu niște sanitari. De fapt, a muncit bine în acești aproape patruzeci de ani. Apucase să iasă la pensie înainte de cădere, de ruină. Iar acum ferma este de mult pustie, din grajduri au rămas numai pereții. Lungi, cenușii, fără acoperiș... A avut familie. Trei copii, doi fii și o fiică. Există și acum, dar și ei sunt aproape bătrâni. Se terminase pentru totdeauna vremea când ei veneau în fiecare vară, mai întâi singuri, apoi cu soțiile și soțul, apoi și cu nepoții. Uneori o mai vizitează câte unul, dar scurt, în mod clar fără niciun chef. Din obligație. Nepoții sunt adulți, se plictisesc la țară, nu este curat, te pișcă țânțarii, toaleta este în curte... O cheamă să locuiască la ei. Dar din nou la fel, de formă, nu? Anna Anatolievna nu voia să-și păsăsească casa. Mai bine zis, nu-i apăruse niciodată vreun gând serios că se va muta, pentru totdeauna sau măcar pentru mai mult timp să nu fie aici. De două ori fusese la centrul regional, la fiul cel mic, și zilele acelea i se părură lungi și pustii, nici măcar faptul că avea grijă de nepoțică nu o bucura. Cum să trăiască într-un apartament nu-și putea imagina, îi părea rău de aceste bătrâne care de dimineață până seara stăteau pe o bancă lângă intrare sau curățau rondurile din grădinițele de lângă pereții blocurilor lor de șase etaje. „Ar trebui să fiți în căsuțele voastre, în grădini, cu câte cinci găini fiecare, le sfătuia în sinea sa Anna Anatolievna. Că așa o să vă ofiliți, o să înnebuniți dacă nu faceți ceva”. Cuvintele „dacă nu faceți ceva” îl rostise în sinea sa nu cu condamnare, ci compătimitor. Ea în fiecare zi făcea câte ceva. Adesea nu era obligatoriu, uneori parcă chiar era și de prisos. Dar știa: dacă nu se va mai mișca, o să-o cuprindă, o s-o lege neputința. Ținea găini. Când cinci, când șapte. Pe grâne cheltuia probabil mai mulți bani decât dacă ar fi cumpărat ouă de la magazin sau de la vreo vecină, dar nu putea să-și imagineze curtea păsărilor. Și în fiecare aprilie, la întrebarea bărbatului de la ferma de păsări din raionul vecin: — Ai nevoie de găini? Răspundea: — Iau, iau. Găinile erau mereu chinuite, aproape chele, dacă una ca asta face un ou, nici nu este gustos, are gălbenușul palid. Dar treptat, când trecea pe cereale, iarbă proaspătă, râme și melci pe care Anna Anatolievna îi căuta cu orele în grădină, găinile își veniseră în fire, prindeau viață, începeau să facă la două zile sau chiar zilnic ouă. La începutul lui noiembrie, când veneau gerurile, ruga pe una dintre vecine să i le taie, le jumulea, le scotea măruntaiele, le congela într-un butoi în tindă și apoi le mânca încet, încet până la venirea primăverii. Dar forțele i se împuținau din ce în ce mai mult. A trebuit să cheme un lucrător social, din nou o vecină, pe Nadia, de 40 de ani, care venea de două ori pe săptămână, aducea apă, alimente, rupea buruienile crescute prea mari, cumpăra, când se ducea la raion, medicamente și plătea chitanțele pentru lumină, punea bani pentru telefon. Este adevărat, Anna Anatolievna nu voia s-o încarce prea mult pe Nadia, multe lucruri erau plătite. În dulapul ei era o listă de „servicii suplimentare”. Dezghețarea și spălarea frigiderului, de exemplu, 315 ruble, văruit — un metru pătrat, 33 de ruble, adunarea zăpezii, treizeci de minute — 67 de ruble, stropirea unui ar de grădină — 134 de ruble, spălatul la mașină — 67 de ruble de kilogram... Anna Anatolievna avea bani — și pensia, îi trimiteau și copiii, deși nu le cerea, dar îi era rușine să trăiască ca o boieroaică pe care o spală și o îngrijesc. Sau nu se simțea bine. sau pur și simplu disprețuia asa. Cum așa, un om străin să-ți spele rufele? De fapt, deocamdată se descurca. Și uneori toată ziua stătea în picioare, nesimțind prea mare oboseală, o scădere a puterilor, melancolie. Dar uite, serile... Acele ore ale lor când televizorul este închis, lumina este stinsă, trebuie să te culci și nu te ia somnul. Și-ți intră, se strecoară încap ca niște viermi amintirile ­grele. Nu a mers viața ei cu Viktor, cu soțul. Nu erau scandaluri, strigăte să audă jumătate de sat; totul se întâmpla încet, rece, fără să observe copiii. Și asta, probabil, este mai rău decât scandalurile. Strigi ce strigi, până nu mai poți, dacă, ce să vezi, lucrurile s-ar rezolva, dar așa... Peste vreo cinci ani de la căsătorie, se născuseră deja fiul și o fiică, Anna Anatolievna a aflat că soțul o părăsește. Mai bine zis, oameni buni i-au șoptit asta. Cu aluzii, ironii, astfel încât o vreme nu a crezut. Apoi și-a venit în fire și într-o bună zi, era duminică, a urmărit unde se ducea soțul ei. Ei i-a spus că un cunoscut — acum deja nu mai ține minte numele lui — l-a rugat să-l ajute. Dar, de fapt, se ducea la asta. O chema Olga, locuia în celălalt capăt al satului. Parcă Viktor o alesese special, mai departe de casa sa. Olga era venită aici, o adusese soțul încoa, iar el la scurtă vreme s-a înecat în iaz. Credeau că o să se întoarcă la ai săi, dar nu s-a întors. Poate că Viktor tocmai începuse s-o consoleze și promitea să o facă în continuare, și ea a rămas. Era bucătărească la cantina sovhozului. În acea zi Anna Anatolievna se ascunsese în spatele unui stâlp de telegraf, așteptând ca soțul să intre pe poartă. A stat puțin așa, sperând că, uite, uite, acum o să iasă. Dar nu a ieșit. Nici după jumătate de oră, nici după o oră. Și ea s-a întors acasă... Viktor a apărut înainte de căderea serii, vesel, bun, și o vreme a iubit-o așa de pătimaș pe Anna Anatolievna, că ea începuse să se îndoiască: fusese oare la ibovnică sau nu? Și după aceea câteva zile nu s-a hotărât să aducă vorba. Dar în cap, imediat ce se despărțeau, avea un singur gând: Viktor acum e la ea, Viktor este acum la ea... El lucra pe tractor, avea diverse sarcini, adesea chiar în sat, iar Anna Anatolievna aproape tot timpul era la fermă, la zece kilometri... Și totuși s-a decis să afle și soțul i-a răspuns liniștit: da, se duce la Olga. Îi place de ea. Și de Anna. Și nu intenționează s-o părăsească. O să țină casa, îi iubește pe copii... Și, așa cum știu să convingă bărbații puternici, a convins-o că uite așa este corect. Și atunci în sat erau destule asemenea triunghiuri. Băieții și flăcăii mureau pe motociclete, se omorau în încăierări, se înecau, ardeau de la vodcă. Viktor aproape că nu bea, era muncitor, sufletul companiei. Și, lucrul cel mai important, îi iubea pe copii. Și Anna Anatolievna s-a hotărât — fie așa. Deși așa... Dar de atunci iubirea pentru soț i s-a dus. Rămăsese coabitarea legitimată de ștampila din buletin, certificatele de naștere ale copiilor lor. În pat nu putea fi pătimașă, să facă ceea ce nu te rușinează dacă iubești, dacă știi că ești unica... Așa au dus-o aproape douăzeci de ani. Cinci ani de iubire și douăzeci de trai în comun... Viktor a murit repede, aproape nu a suferit. Slăbise literalmente într-o lună, devenise indiferent, apatic la tot. Adesea stătea adus de spate, zgribulit. Părea că aștepta ceva groaznic ce se întâmpla în interior. Anna Anatolievna l-a rugat să se ducă la medici, el dădea din mână, o să treacă. Nu a trecut. A murit în somn. I-au dus trupul în oraș — la amintirea cum au așteptat mașina în liniștea din casă și acum i se strângea inima, i se urca în gât — era nevoie de autopsie. Nu este deloc un om bătrân, conform vârstei, era în floarea vârstei. 47 de ani. Aproape nu bea, fuma moderat... Se dovedise că avea cancer la stomac. Medicii au întrebat-o uimiți pe Anna Anatolievna: — Și ce, nu s-a plâns niciodată? Ea răspundea: — Nu. Și în tăcere îi părea rău și se enerva pe soț că se comportase așa. Poate că l-ar fi salvat. Dar acum a rămas ea cu trei copii. Cel mare tocmai venise din armată, deși făcuse liceul tehnic, mai are nevoie de timp să se pună pe picioare. Fata s-a dus să învețe la Institutul Pedagogic, cel mic este încă în clasa a VIII-a. Și se enerva și mai tare că el nu apucase să se despartă de Olga sa. Până în ultimul moment de două ori se ducea la ea. Olga a venit la înmormântare. A stat puțin mai departe de mormântul săpat, când deja toți se duseseră să arunce asupra sicriului o mână de pământ, s-a dus și ea și a aruncat repede. Anna Anatolievna a răbdat. Ce să zică, a răbdat douăzeci de ani, ce să mai zică acum... Deși, poate, i-a dat ea ceva de mâncare, cancerul la stomac nu apare așa din senin. Sau i-a pus ierburi și amestecuri ani de zile, să-l usuce de tot. Probabil din cauza infidelității soțului trecuse peste moartea lui fără prea mare durere. Nu se zbuciumase, cum fac unele. Au fost cazuri în care se aruncau în mormânt chiar peste soțul mort sau se ofileau după înmormântare și literalmentele au plecat pe urmele lor. Dar asta se întâmpla cel mai des la tinere, nu la bătrâne. Anna Anatolievna atunci trecuse de 45 de ani; de bărbat nu mai avea nevoie ca mascul, ca înainte, de fapt, nici de bărbat-ajutor. La un an de la moartea lui Viktor au vândut vaca, în loc de trei porci a început să țină unul. De fapt, în scurt timp, au început să se descurce și durerea și furia s-au potolit. S-a aranjat cel mare, s-a căsătorit cu o fată bună, au apucat să primească un apartament cu două camere înainte de toate aceste schimbări-privatizări; fata s-a căsătorit și a nimerit și ea un băiat bun, o respecta pe Anna Anatolievna când venea aici, o ajuta. Ei, nici fiul cel mic nu i-a înșelat așteptările. Toți o vizitau și vreo treizeci de ani au trecut fără durerea singurătății, tristeții și a acestor gânduri chinuitoare când nu putea să adoarmă. Avea animale — o capră, un porc, găini, uneori cinci gâște, câțiva iepuri, un câine, se înțelege, o pisică. Vreun fiu sau un bărbat din vecini, la primul ger tăia porcul de carne, iar de primăvara Anna Anatolievna creștea unii noi, justificându-se prin faptul că nu are ce să facă cu pâinea veche, morcovii și varza care i se fac mereu din belșug, cartofii mici; sunt multe lucurri de mâncare, așa că trebuie să le arunci... Câinile și pisicii mureau singuri, după ce-și trăiau viața scurtă. Apăreau următorii — căței, pisoi. Apoi n-a mai avut putere pentru porc, capră, iepuri, apoi pentru gâște, după aceea și pentru găini. Acum doi ani, când îngropa cumva la marginea grădinii câinele Tiomka, mort în lanț, a decis să nu mai ia un alt câine. Anul trecut nu a mai rezistat nici Rîska, și și-a pierdut și pisica. „Eu mor și ei sunt flămânzi, se justifica. Doar Nadia nu trece pe aici în fiecare zi”. Și uite, a apărut Griul ăsta. Probabil el a salvat-o în iarna aceea. Mai bine zis, grija pentru el a ajutat-o pe Anna Anatolievna să treacă peste acea iarnă. Niciodată nu remarcase că era prea grijulie față de animale — pisicile în general aproape că nu erau băgate în seamă, nici nu cereau asta. Le dai atunci niște miez de pâine, uneori le pui puțin lapte într-o farfuriuță, asta este toată grija. O pisică sau un motan trebuie să se hrănească singuri — uite răsuflătoarea din podea, acolo este beciul, unde mereu sunt șoareci, dacă nu sunt șoareci, ieși pe cealaltă răsuflătoare, în prispă, și du-te pe la magazii, în gradul părăsit, în fânar, sau pândește vrăbii. Dar de acesta Anna Anatolievna avea grijă ca de un copil mic. Îi dădea să mănânce ce mânca și ea — carne de pui, și chiar fără piele, brânză, parizer, îi punea puțină supă. La comenzile obișnuite pe care i le dădea Nadiei ce să cumpere din magazin, mai punea și mâncare pentru pisică. Lucrătoarea socială la început s-a minunat, apoi a dat din cap ascultătoare și chiar cumva bucuroasă: — Bine, bine. A apărut aici la dumneavoastră, am văzut. Să fie uscată sau din asta, la pachețele? — Ia și de un fel, și de celălalt. Să vedem care o să-i placă mai mult. Motanul o răsplătea cu recunoștință. Nu făcea mizerie în casă, se ducea în beci, poate și afară. Nu insista pe lângă ea, dar dacă Anna Anatolievna se așeza în fotoliu și se uita la televizor, se așeza lângă picioarele ei, frecându-se ușor. Și în cele din urmă îi dădea voie: — Bine, urcă. El sărea ușor și se încolăcea lângă burta ei. Și torcea plăcut, ca un mic reșou. Odată, când, ca de obicei, nu putea să adoarmă, el s-a urcat cu grijă în pat, s-a întins lângă picioare. Anna Anatolievna a vrut să-l gonească — nu se întâmplase niciodată ca vreo pisică să doarmă în pat, dar nu a făcut-o. A ascultat, a ascultat torsul Griului și a adormit. De atunci el venea la ea de fiecare dată și dacă deodată se instala în alt loc, chiar ea îl striga: — Hai, vino odată, mai cântă-mi cântecele tale. Și Griul venea supus, treptat se strecura tot mai aproape de pieptul ei, de cap. Torcea, torcea și Annei Anatolievna i se părea că lui îi pare rău de ea, o tratează... Așa au trecut de iarnă. Pisoiul s-a transformat în motan. Tânăr, dar puternic, care-și alimenta pe săturate și burta, și mușchii. Blana îi strălucea, de parcă avea un luciu. — Ei, păi dacă mănânci numai carne de pui și smântână, spunea Anna Anatolievna parcă cu reproș, dar, de fapt, cu plăcere. Griul atunci își miji ochii sătul. Când se mai uscă puțin, el începu să umble cu ea prin curte, mirosind pereții, căldările, se acomoda cu spațiul din apropierea casei. Moțăia la soare. În prezența lui și ea lucra mai bine, mai ușor, parcă nu faci efortul numai pentru tine. — Uite, când o să vină nepoțeii o să se joace cu tine, spunea Anna Anatolievna. Am nepoți buni. Se oprea, încerca să-i numere în minte câți nepoți are de la fiecare. Nepoțica cea mai mare are deja 23 de ani, și ceilalți au care 15, care 12... Sunt mari. Acum este timpul să aibă și strănepoți. Voia să ajugă până atunci, și numai pentru ea, ci ca și Griul să fie și el mângâiat, să se joace cu el... După ce a luat în stăpânire interiorul curții, cotoiul a început să iasă pe stradă. Anna Anatolievna la început îl oprea, îl ruga să nu iasă, îl speria cu câinii și băieții. Dar puțin îi păsa de cuvintele ei. Și nu putea să-l încuie în casă. Este de la țară, nu dintr-un apartament de la oraș de la etajul douăzeci. La început plimbările Griului erau scurte, mai apoi dispărea o oră, două, sărea peste masă. Și uite, nu a mai venit nici noaptea. Anna Anatolievna a ieșit până noaptea târziu în pridvor, îl striga, asculta lătratul cîinilor de pe străzile vecine, strigătele prelungi ale motanilor care se băteau și-și imagina că-l fac praf pe Griul ei. S-a întors dimineață devreme prin răsuflătoare. A mâncat mult timp ce i se lăsase în farfurie, s-a spălat și după aceea s-a tolănit pe marginea patului și a dormit toată ziua. Seara din nou a mâncat bine și s-a băgat în beci. — Păi unde te duci?, întreba Anna Anatolievna cu o voce plângătoare. Oricum blana este numai ghemotoace, ești zgâriat pe bot. O să-ți mai scoată și ochii. Stai mai bine acasă. Griul se uita la ea cu o privire prin care-și cerea iertare, de parcă explica: nu pot, n-am cum să nu mă duc. — Credeam că ești băiat cuminte, dar o să fii un huligan. Vai, vai, vai! Și acum toate discuțiile cu lucrătoarea socială Nadia se reduceau la motan. Nadia îi asculta plângerile și râdea reținut, poate și trist, presimțind că și ea, la bătrânețe, va trebui să se plângă de pisicuțul iubit — de mult nu mai avea soț, copiii învățau la oraș; bătrânețea probabil va fi una singuratică... Mai spre toamnă Griul a început să dispară câte două, trei zile, chiar și o săptămână. Anna Anatolievna se și neliniștea, și aștepta, și se enerva. Spunea multe cuvinte ofensatoare dspre motan, când nu era acolo, dar când apărea se bucura, îl mângâia, încerca să-l ia în brațe (este adevărat, nu prea avea putere s-o facă), îi punea în farfurie bucățile cele mai gustoase. Și uite ce este interesant — cotoiul, primăvara și vara, când revenea flămând, ciufulit, jumulit, acum era aproape mereu sătul, blana îi cretea netedă, parcă era pieptănată. — Ai învățat să vânezi?, întreba Anna Anatolievna. I-ai bătut pe toți? Acum mergi cu coada pe sus? Griul își dădea ochii peste cap încântat și torcea tare. Treptat ea se obișnuise ca el să plece câteva zile și mai apoi să se întoarcă, trăiește cu ea cam o săptămână — desigur, nu fără plimbări prin împrejurimi. Ce să spună, sunt pisici, nu câini, au nevoie de libertate. Uite, o să vină gerul, o să se oprească... Și-și aducea aminte de acele nopți târzii când Griul era de fiecare dată alături de ea, îi era milă de ea, îi trata durerea. Fără el adormea, ca de obicei, greu. Vara a venit pentru puțin timp fiul cel mic. A mai reparat ceva, a ajutat puțin în grădină. A fost mulțumit de motan. — Nici un câine nu ar strica, spuse el. Anna Anatolievna dădu din mână: — Ce câine... Uneori înainte de prânz nici nu pot să ies și el o să fie flămând. — Trebuie să te muți. E rău singură. — Mai bine veniți voi aici, la aer curat. — Eu aș veni bucuros. Să ajung până la pensie și o să vin. — Nu pot să te aștept până ieși tu la pensie. — Să vedem, mamă, nu promit... A venit o nouă iarnă. Ultima sau alta. Bărbații angajați au adus trunchiuri de mesteacăn, l-au tăiat bucăți mici, au spart bucățile în așchii, iar așchiile Anna Anatolievna împreună cu Nadia le-au dus în magaziile de lemne. O magazie se afla de-a lungul peretelui cel mai apropiat de pridvor, ca să nu le ducă departe, cealaltă — lângă baie. Griul observa munca, stând pe o rădăcină mare rămuroasă pe care nu au putut s-o mărunțească, își mijea ochii aprobator. — Ei, uite, acum o să ai căldură tu și stăpâna, spunea Nadia. Nu trebuie să te duci nicăieri, să-ți înghețe labele. Dar nu a încetat să plece. Gerurile nu-l opreau. În continuare dispărea cam o săptămână, apoi o săptămână locuia în casă. Așa a scos-o din minți pe Anna Anatolievna. Ea îl făcea de rușine, îi era milă de el, îi dădea de mâncare din ce în ce mai bun. Nimic nu ajuta... Uneori, pentru a nu înțepeni în spatele gardului său, pentru a nu se sălbătici, se ducea la magazin. Se pregătea mult timp, cu grijă. Se îmbrăca și gros, dar și așa încât hainele să n-o apese. Avea o haină de blană minunată, numai că de mult trupul ei n-o mai suporta — umerii i se lăsaseră, spatele i se îndoise, picioarele se frânseseră. Uite, scurta vătuită, pe care acum vreo cinci ani i-o dăruise fata, a salvat-o. Anna Anatolievna la început refuzase: ei, unde să mă duc eu cu asta, mai este și roz, tinerii poartă așa. Și acum nu mai putea de bucurie... Și uite, într-o zi de februarie, când soarele strălucea așa de puternic și vesel, că era imposibil să stai acasă, i se păruse inutil să se agite în grădină și era și plictisitor, se decise să se ducă. Starea îi permitea. A luat o geantă de pânză cu toate lungi — s-o pună pe umăr, — bastonul. A încuiat ușa de la casă, poarta. A băgat în buzunar cheile cu o piuliță grea, să le simtă și să le găsească repede. A plecat. Satul era format dintr-o singură uliță — tot ea este și drumul spre satul vecin. De la strada-drum se porneau străzi mai mici și fundături. Acolo, pe străduțe și în fundături, se aflau cele mai multe case — era mai puțin praf de la mașinile care treceau, mai puțin zgomot. Anna Anatolievna locuia într-una dintre aceste case, în adâncul unei străduțe lungi care se termina într-o pajiște. Cândva în această pajiște pășteau caprele, vacile lor și vițeii mici. Era bine, izolat. Acum însă... Dacă era sănătoasă alerga până la magazin vreo zece minute, dar uite așa... Nu, e păcat să se plângă. A mers normal, respira ușor. Aerul este rece, dar soarele arde. Zăpada pârâie, dar nu este ca în decembrie, uscată și înțepătoare, ci altfel, ca atunci când fărâmițezi bucățele de gheață. Vrăbiile se ceartă în tufișuri, coțofenele stau pe garduri și, când văd un om, încep să cârâie. Parcă nu sunt neliniștite, ci bucuroase. Și nici nu zboară când treci pe lângă ele. Poate așteaptă și ele un dar. — O să vă dau, o să vă dau, bolborosește Anna Anatolievna. O să vă dau când mă întorc. Uite, m-am dus la magazin... o să cumpăr ceva. Magazinul, pe care îl știa din copilărie — o casă lungă din bârne groase — nu mai este de mult. La jumătatea anilor 1990 l-au închis, apoi, când și-au dat seama că puțin probabil o să-l mai deschidă, localnicii au început să jumulească clădirea, au scos ferestrele, au luat șindrila, iar acum vreo cinci ani restul a ars. Fie focul a fost pus intenționat, acoperind cumva urmele, fie de prostie. Și stă așa și acum, acoperit deja de iarbă, un morman de cărbuni. Iar magazinul ăsta înainte era centrul satului. Aici stăteau multă vreme de vorbă cei care nu se văzuseră de mult — în sat puteai să nu te întâlnești cu unii cu lunile, toți au treburile lor, grijile lor, — aflau noutăți, se încălzeau când era ger, așteptau alimente, când deficitare, când pur și simplu pâine; tot aici se vindeau și căldări, niște haine, săpun, tot felul de lucruri necesare în gospodărie. Azi în sat s-au făcut trei magazine. Toate particulare. Mici, înghesuite, sărace. Pentru orice mărunțiș oamenii se duc în oraș — acolo ai și de unde alege, și este mult mai ieftin. Și Anna Anatolievna mergea nu atât pentru cumpărături, cât să mai vadă satul, poate o să vadă pe cineva, să schimbe câteva cuvinte. Și a văzut. Pe cineva care nu mai văzuse de mulți ani, la care nici nu voia să se gândească. Și, când și-a adus aminte, voia să plângă de obidă și de furie. Pe Olga. Aceea. Și ea merge încet, tot cu un băț, cu geanta pe umăr. La același magazin. Iar după ea Griul. Al ei, al Annei Anatolievna. Ține coada pe sus, pune labele una după alta, are botul mulțumit ca un copilandru căruia i s-au promis bomboane. Dar poate nu este el? Și Anna Anatolievna l-a strigat: — Griule! Pis, pis! Motanul s-a bucurat, chiar a zburat spre ea și s-a oprit. Și după aceea a plecat pe urmele Olgăi. — Care Griul?..., începu să scrâșnească Olga cu o voce de neînțeles, de parcă avea pietre în gură. Este al meu, Vitusia. — Cum? Pe Anna Anatolievna o uimi numele. Vi... Cum de îndrăznești?... Se uită la motan; da, era Griul ei și acum are botul pierdut, urechile sunt ridicate, mustățile și coada sunt lăsate în jos. Griule... Griule, vino la mine... — Păi este motanul meu, scânci Olga. — Tu... Anna Anatolievna fu cuprinsă de furie. Jigodie, toată viața mi-ai luat soțul, și acum și asta? Ce creatură mai ești! — Huo! Olga o alungă ca pe un câine. Te-ai scrântit de tot. Ăsta este al meu. De doi ani este la mine. — La mine este de doi ani. Și fuge... Unde fuge?... Uite, acum e clar. Ce vrăjitoare mai ești! — Tu ești vrăjitoare nebună. Vitusia, dragule, să mergem... — Griule, vino încoa. Vino, dragul meu. — Vitusia... Olga se aplecă greu și vru să ia motanul în brațe. El sări. Înnebunit, se uita când la una, când la alta și sări într-un nămete. Ieși de acolo, sări pe gard. Stătu puțin să verifice dacă nu are vreun câine pe urmele lui și sări în interiorul unei curți. Bătrânele au rămas singure.