Am ieșit să fumăm la 17 ani...

(fragment)

Mașa

Când ai plecat de la mine, mai bine zis, nu ai plecat, pur și simplu ai închis telefonul, de parcă ai călcat greșit și l-ai scăpat din neatenție și el, rostogolindu-se, a zburat în jos, ca un sinucigaș de pe acoperiș, discuția noastră eșuată — doar tu mereu așa ai comunicat cu mine, de parcă uite, acum o să uiți: pauză și un scurt alfabet Morse al legăturii întrerupte — „tu, tu”, și după aceea nu mai poți să faci legătura...

După ce ai plecat de la mine, deși s-a mai întâmplat așa ceva, și înainte ai mai practicat plecările acestea neașteptate, fără motiv — de la restaurant, din mijlocul străzii, fără nicio explicație, vreo două zile de căutat, fluierat...

Ai plecat și eu am simțit că azi nu este o repetiție, nu e niciun bluf și asupra mea s-a prăvălit o asemenea groază plină de singurătate, fierbinte, umedă, trupească, asemeni unui salvamar înnebunit, greu ca un somn, care, în loc să-și umple pieptul însetat cu aer, dimpotrivă, prin oftatul său tăios mi-a turtit plămânii ca pe o pungă de hârtie și mi s-a părut că-mi pierd cunoștința, îmi pierd cunoștința, îmi pierd cunoștința...

O stare așa putregăioasă, de fărâmițare. Probabil îmi pierdusem cunoștința și dățile trecute, dar tu te întorceai și eu, ca o lăuză care născuse cu bine, de bucurie uitam imediat, pentru multă vreme, acea stare de înfrângere.

Ai plecat pe firele de telefon, nu ai sunat nici după două zile, nici după o săptămână. Și în acest moment — un fenomen temporal foarte curios — o săptămână împachetată într-o clipită, — mi-am dat seama că într-adevăr totul este încheiat. Și cele șapte zile trecute, ca niște cadavre vrăjite, s-au umflat, au plesnit și s-au risipit în mii de minute chinuitoare, afânate.

Odată, răbdător, ca un radist în luptă, am format numărul tău trei ore la rând — sună, sună. Ți-am trimis sms-uri. Grosolane: „C... vă de două parale!”, și altele tandre, neajutorate: „Iubita mea, explică-mi ce s-a întâmplat!!”

Am încercat să dau de tine, am bătut la ușa refugiului tău feminin — toaleta femeilor, closetul amazoanelor, pentru femei și femei, dar tu ai smuls cu grijă comentariile mele, iar pe mine m-ai „interzis” (m-ai dus desculț, în izmene, în spatele băii negre din bârne și m-ai terminat în ceafa moale).

Intenționam să te pândesc lângă scara blocului rău — nu puteam intra chiar în bloc, accesul la lifturi era păzit de un portar cu pieptul lat, ca o muiere —, dar am renunțat din fericire la intenția asta, mi-era teamă că nu vei veni singură, ci cu o altă ființă de sex bărbătesc care practică, asemeni mie, arta scrisului.

Așa cum copiii mici bagă în gură tot felul de mizerii ademenitoare, m-ai târât în casa ta de probă — m-ai luat din librăria unde îmi lansam, încântat de sine și speriat, un alt copil de hârtie.

Abia mă mutasem la Moscova. Credeam că pentru a face un ban. Primul frig din noiembrie a transformat munca într-un fenomen meteo: munca, alburie și scârțâind sub picioare ca gheața, devenise un fel de brumă.

Fără casă, am locuit trei zile într-un birou la editură, după aceea am închiriat un colțișor amărât lângă stația de metrou „Tioplîi Stan” — dubla denumire s-a contopit în curând într-un fruct uscat zaharisit, într-o geografie de emigrant din Asia Centrală: uzbekistan, kîrgîzstan, tioplîistan...

O proprietărească mică de stratură, ca o fetiță, strângătoare, a scos de la mine opt mii pentru o cameră care nu avea ușă, în locul ei atârna o draperie care se dădea la o parte, iar fereastra era acoperită de o perdea prăfuită care semăna cu bandajul unui uriaș. Nu era niciun birou, la început mi-am pus laptopul pe pervaz, mă așezam lângă el, strâmbându-mă, într-o parte. Mai târziu m-am mutat la bibliotecă. Una dintre ușile bibliotecii, asemeni podului unui castel, se lăsa în jos pe orizontală. Am adaptat-o ca masă. Ușița aceasta era cam îngustă, încăpea pe ea numai laptopul, aproape că nu mai rămânea deloc loc pentru mouse, la o mișcare greșită dădeam jos mouse-ul cu cotul și el se legăna la capătul firului, ca un spânzurat.

Din peretele galben, de nuanța margarinei, deasupra canapelei se ițeau trei cuie goale — plate, ca niște vârfuri boante ale unui triunghi echilateral, — cândva susțineau tablouri sau fotografii. Fereastra camerei, îngustă, trăgea. Am înfundat-o fără succes, dar fereastra oricum lăsa să treacă un șuvoi mentolat.

Aproape imediat am găsit o muncă de scriitor — pentru cincisprezece mii încropeam articolul de fond pentru un ziar ce apărea o dată pe lună. Lucram la el câteva zile, aranjam și cizelam cuvintele rapid, aranjam articolul de lux și-l trimiteam redactorului să-l aranjeze. În restul timpului lucram la o nouă carte. Iar serile de week-end le petreceam cu tine. Și așa patru luni la rând.

Ai întrerupt asta în ajunul lui 8 martie. Una dintre jurnaliștii vag cunoscuți glumea nemilos (jur, în fața tuturor mă plângeam de tine, înnebunisem de tot), spunea: „Este o prietenă minunată. Nu va trebui să cheltuiești pentru cadoul de 8 martie”, așa îmi spunea, zâmbeam neputincios acestui prost necunoscut, dar sufletul mă durea surd, ca o măsea bolnavă.

Ajunsesem cumva dărâmat și gol, mi se părea că cavitatea toracică foșnește în vântul de martie și scoate un ecou de pungă goală. Se întâmplase ceva cu mersul, îmi pierdusem importanța, eram învârtit ca un afiș rupt, mă uitam tremurând în jur, ca o doică al cărei copil dispăruse...

Am devenit așa de agitat, neliniștit. Tremuram din cauza oricărei mișcări bruște — chiar și a unui sunet. Odată mi-au căzut de pe scaun pantalonii. Acest gest aproape silențios, dar neașteptat al hainelor era cât pe ce să facă să-mi sară inima din piept.

Asupra mea, rănitul, năvăliseră într-o clipită stihiile naturii și sanitarii pădurii urbane. Redactorul, simțind că sunt un invalid creator, mi-a trimis pentru prima dată înapoi coloana recruților mei — articolul nu era bun. Am rescris blestematul de articol —, iar nu a fost bun — na, ca să vezi! M-a păcălit, fără nicio rușine, până la lacrimi mi-a tras-o editorul, na, na! Gazda a ridicat prețul la draperie până la zece mii — nu-ți place? Uite-l pe Dumnezeu, dar uite și pragul!...

La hărțuiala generală pasternakoviană se mai adăugase și jumătatea mea din alt oraș — cea pentru care (din cauza căreia?) plecasem la muncă. A sunat. Nu știu prin ce instinct și-a dat seama că trebuie să toarne și ea gaz pe foc și să adauge: Ticălosule! Ne-ai părăsit!, niciodată nu mai vorbise cu mine pe un asemenea ton. Și lângă ea, auzeam, plângea și se întrista copilul meu de suflet, băiețelul meu cel mic, care o ruga: Mama, mama, nu striga la tata!

Nu mai țin minte ce am răspuns, cred că am protestat: La Moscova nu mă „fut”, cum ai spus tu, proasto, ci muncesc!

Jumătatea mea încheie cu un urlet plângător: Să crăpi, poponarule!...

Dar eu nu m-am supărat deloc. Înjurătura își pierduse sensul inițial. Ei, poponar. Jumătatea mea putea să-mi spună cu același succes, de exemplu, portar: „Să crăpi, portarule!”

La începutul celei de-a doua săptămâni absența ta nu a mai fost o problemă a sistemului respirator. Dorul se mutase în oase. Coastele mă dureau nervos, de parcă prin fiecare trecea un fir de sârmă ce se răsucea. Ca să dorm înghițeam Valocordin, un medicament mentolat, de bătrâni. Mă ajuta să uit pentru vreo două ore. În fiecare dimineață aveam febră — parcă eram tot învăluit de un ghem fierbinte spirtos și mi se părea că nu mă trezesc, ci sunt distrus doar la acest gând: s-a dus blondina mea, cea care semăna cu Marilyn...

La început am început să pun în locul tău alcoolul. Sănătatea mi-a refuzat această alinare liniștită. Cele douăsprezece degete ale ulcerului meu, prin tot numărul său apostolic, își spuneau cuvântul. Dimineață arsura făcea un foc inchizitorial în tractul digestiv și mi se părea că eructam cărbuni fierbinți.

Din cauza dorului singuratic, asemeni unui perete de închisoare, pentru tine mi-am pierdut capacitatea de a munci.

Degetele mele cândva abile se dezobișnuiseră să prelucreze, să șlefuiască cuvintele mestecănii-kareliene. Șlefuitorului i s-a pus cruce. Mi s-a confiscat editorialul.

A trecut o lună plină de năluciri și de distrugere intelectuală. Iar după aceea am început să te îndepărtez ca pe niște cioburi. Am șters sms-urile de odinioară, am spintecat din laptop fotografiile. Am sistat excursiile zilnice la revista ta — să aflu dacă nu cumva mi-ai găsit un înlocuitor.

M-ai trosnit peste picioare, m-ai lăsat fără ele. Dar a venit timpul să mă pun pe proteze, să dansez „Kalinka”, să caut un editorial.

Pentru început m-am gândit să fac curățenie în cameră, m-am înarmat cu aspiratorul gazdei. În spatele canapelei seculare, în straturile de praf am descoperit un artefact mizerabil de la un fost chiriaș — un prezervativ folosit de o culoare nemaivăzută, de cerneală, care semăna cu tentaculul rupt al unei caracatițe. Aspiratorul fornăia ca un cal, până s-a înecat cu leșuri din cauciuc.

Dar puteam să-mi permit în continuare ca lumina să cadă pieziș pe pu-pidooo-ul tău de blondă? Am început din nou să lucrez la carte și am început să-mi fac planuri cu Maria.

Tu ai găsit-o. O mai ții minte pe Mașa? O sperietoare colțuroasă, emoționantă, de pe Google, a apărut cu o scrisoare în mesageria mea, când noi eram încă în toi.

Recunosc, ai fost insuportabil de dificilă. Nu-ți plăcea scena teatrului, nici drama, nici opera. Nu-ți plăcea filmul. Nu te bucura nimic.

Poate numai cuvintele puse corect pe hârtie. Te putea amuza orice circ glumeț dur. O arenă pe care are loc umilirea unui om mărunt neînsemnat.

Ai decis dinainte că Mașa asta este urâtă. Și am râs în voie de ființa invizibilă. Ea, vezi tu, entuziasmată de mailul meu, îmi trimitea versuri. Scria așa de amuzant: „Bună ziua, omule de ametist. Sunt cititoarea dumneavoastră. Lucru care înseamnă că vă citesc și vă respect. Dulcele meu, este foarte importantă pentru mine opinia dumneavoastră...”

Ai ironizat aceste complimente semiprețioase de ametist și versurile Mașei — erau apăsătoare, cu numeroase accente, precum toba unui șaman, pline de metafore forțate.

Mașa rima peisajele: aștrii cu precipitații, răsadurile verzi cu plăceri:

Pământul în îmbrățișarea unui corset de beton.
Asfaltul este împodobit, de frunze chinuitor,
Lampa de noapte a ploii varsă lacrimi neon,
Closetul scării de bloc este rece și înfricoșător.

Tufele geloase, cu niște cârlige uscate
Se rănesc unele pe altele concentrat și plin de răutate,
Doar luna, de nori mereu înconjurată,
Se uită la ele alene și pe neobservate...

„Lampă de noapte și closet, zi minunată, încă mai moțăi, prieten minunat!”, râdeai în hohote ca o cioară. Îți țineam isonul. M-am bucurat — mi-am dat seama cum să te fac să te amuzi. Nu puteai suporta deloc lirica. Eu încercasem să scriu versuri, pentru a face pe plac naturii cinice a râsului tău.

Afară este ninsoare, poc, poc,
Te-am omorât și ți-am dat foc.

Horeul stupid mergea la pachet cu al nouăsprezecelea Chanel pentru 8 martie, dar nu ai mai așteptat să primești cadoul.

Și atunci i-am răspuns Mașei. Am lăudat-o într-o manieră moderată. A prins aripi. Mi-a trimis versuri noi: „Ceasul deșteptător își aruncă sonurile și somnul își tremură cețurile”.

Eu am tăcut, Mașa a luat din nou o pauză delicată. În decembrie, cam pe la mijlocul traseului nostru, ai făcut prima repetiție — ai dispărut vreo două zile, iar după aceea ai apărut, se vede că ți-ai dat seama că încă nu eram dresat, că nu voi scuipa sânge, în singurătate.

Mașa m-a felicitat cu ocazia Anului Nou. Sofisticat și amuzant: „Azuriule! Probabil vi se dorește sănătate și fericire. Vreau să mă rețineți în buchetul urărilor. De aceea vă doresc: fie ca în nou an porcul roșcovan să se lipească de tavan! Să știți, de sărbătoare o să fiu singură de tot, tunsă ca un mic duce palid și beau mors”.

Am răspuns: „Fie ca roșcovanul să se lipească”, simțind o agitație karamazoviană, de ticălos bătrân, mișcarea pofticioasă, ca de păianjen, a degetelor pătimașe — iată ce a stârnit în mine micul duce: singurătate, lipsă de apărare, paliditatea lipicioasă a vintrelor tunse și o șuviță purpurie de mors”. Ca să vezi, Mașa invizibilă m-a ademenit pentru o clipă. Dar eram prea îndrăgostit de tine, iar admiratoarea de pe Google pur și simplu mi-a tulburat cu succes imaginația.

Și mai târziu mi-a trimis vești nefericite. Ea a venit când tu nu erai cu mine: „Caro mio, sunt foarte neliniștită în privința Dumneavoastră. S-a întâmplat ceva rău oare? Mai bine zis, sunteți slab? Eu sunt tare slabă, dar nu le suport pe astea slăbănoage...”

Mi-am dat seama că Mașa îmi fusese trimisă ca alinare.

La scurt timp după curățenia generală (este vina mea, vina mea, nu am văzut niciun semn de rău augur în prezervativul de culoarea cernelii!) i-am stabilit ducelui o întâlnire. Am scris: „Mașa, ne cunoaștem de aproape jumătate de an. Haideți să ne vedem”. Ca să fiu șic am păstrat acest „dumneavoastră”, păstram pentru viitor: „Mașenka, binevoiți, Mașenka, dați jos, Mașenka, depărtați...”

Ne-am înțeles să ne întâlnim în centru, lângă statuia lui Pușkin. În ajun zăpada se topise, luna aprilie, umedă, din cauza pământului care se vedea peste tot părea neagră. Mirosea a furaje de iarbă și a ogor umed — mirosuri puternice, agricole. Soarele învățase din nou să ardă, dar nu era prea convins, ciudat, parcă pipăia ici, colo cu degetele lui calde.

Am așteptat. Mașa întârzia. M-am învârtit în jurul proxenetului din bronz, tot căutându-te, draga mea, eram aproape convins că Mașa arată ca o formă mai bună a ta.

La și cincisprezece am decis să sun. Mașa îmi trimisese dinainte numărul ei de telefon — țin minte, mă mușcase bolnăvicios cu colții lui: ultimele două cifre erau 4. Îți imaginezi, draga mea, numărul Mașei, ca și al tău, avea un bot de șarpe rânjit.

Mașa a răspuns: „Am ajuns deja, dar deocamdată nu v-am găsit”, în telefon, alături de vocea Mașei, se auzea larma de pe Tverskaia. Claxonă o mașină și am auzit în receptor un dublu al claxonului. Mașa era foarte aproape.

Și atunci am văzut-o pe Mașa...

Nu așa. Am văzut-o, dar nici nu m-am gândit că este Mașa. O căutam din priviri, dar chiar ea a început să vorbească cu mine: Eu sunt, azuriule...

A zâmbit strâmb și mi-am dat seama că Mașa deja mă disprețuiește pentru năuceala mea, pentru spaima mea de bărbat. Undeva, în crengi, începu să râdă groaznic o cioară.

Dacă am spune că dinții Mașei erau tipăriți în Times New Roman cu font 12, cei doi incisivi ai ei erau în Verdana cu font 18. Dinții Mașei aveau fața asexuată a unui cocoșat — o arătare din fantezia mea veche pe hârtie. Semăna cu un violonist, cu un copil inform cu părul unui Bașmet provincial — o tunsoare pătrată, rară, până la umeri. Buza de sus, ca o baladă a unui husar: mă-nu-mesc-tâ-năr-fă-ră-mus-tăți, îmi-spun-a-șa-fă-ră-te-mei!... Cu puncte negre, ca un nas presărat cu piper. Fruntea roșie, plină de coji. Buzele date cu alb, de parcă, elevă de nota șase, mâncase cretă la tablă. Umerii ridicați, parcă smulși — mai ții minte, am creat pentru tine: „Și umărul mic, smuls, al sărmanului cercetaș...”

Era cât pe ce să am reacția unui sălbatic — să dau din mâini, să strig:

— Ce este cu glumele astea stupide? Unde este adevărata Mașa?!

— Bună ziua, Mașa, uite că ne-am întâlnit, bâiguii. Haideți să bem o cafea.

Ce-mi mai rămăsese de făcut? Se înțelege, nu am luat-o pe Mașa nici de mână, nici la braț, ea se împleticea alături, legănându-se.

— Ce mai faci, Mașa?

M-am uitat în spate. Rămăsese în urmă parcă intenționat, ca s-o pot examina din cap până-n picioare. Ei, desigur, nu era totul așa de îngrozitor. O fată obișnuită, de aceeași vârstă, nu prea frumoasă — poate puțin mai mare. Îmbrăcată simpluț, aproape sărac — cu geacă vătuită albastră, zgribulită, până la genunchi, mai jos, pantaloni de blugi și niște cizme permeabile.

— Ce mai fac? Minunat, azuriul meu. Vin chiar de la o înmormântare...

— Ah, Mașa, dar de ce nu ați spus că azi nu este o zi bună pentru întâlnire? Am fi mutat-o altă dată. Sper că nenorocirea nu este în familia dumneavoastră.

— Nici să nu sperați,caro mio! Ochii Mașei străluceau. A murit fratele meu, zise și se delectă din plin cu șocul meu.

— Mașa, condoleanțele mele...

— Să-mi fi spus condoleanțe acum cincisprezece ani, când m-a violat, — Mașa își rânji răzbunător fonturile îngălbenite. Dar nu aveam cum să nu mă duc la înmormântare, înțelgeți, nu?, veni din nou privirea ei pătrunzătoare, piezișă.

O, Doamne! Să fug, să fug de-aici, ca Mizghir...

Am târât-o pe Mașa până la cafeneaua „Haos”, căci așa era rânduiala.

În seara timpurie de vineri aproape toate mesele erau ocupate. Am găsit un loc în partea de fumători. Ne-am așezat în mijlocul unor oameni veseli și proști, ca niște globuri de brad.

Am răsfoit meniul, Mașa făcea mutre — aveai impresia că-și dezmorțește fruntea și obrajii înainte de luptă. I-am propus să luăm un capuccino, care se potrivea tristețea Mașei.

— Două medii!, i-am cerut servitoarei Haosului.

Discuția nu se lega. Mașa, cu gura strânsă, ca o târtiță disprețuitoare, o mișca în toate direcțiile, ca un ciot de coadă.

Apoi a spus:

— Este trist, azuriule. Ne vedem pentru prima și ultima oară. Uite, n-o să mai veniți...

A spus asta cu o mare durere. Și ce puteam să-i spun, draga de ea? Avea dreptate. M-a scăpat venirea comenzii de un fals „ei, ce spuneți, Mașa, o să ne mai vedem de multe ori”.

Mașa își cufundă gura în capuccino, deodată îl readuse pe neașteptate pe răposatul frate:

— Dar să nu-l condamnați pe Albert,caro mio. Haideți să vi-l arăt...

Mașa își băgă mâna în sân — sub scurta deschisă se afla reverul unui sacou micuț — scoase de acolo un fel de portmoneu de piele, scoase o fotografie micuță 3x4. Din fotografie privea un bașmet basedowian cu ochi holbați, care aducea de departe cu Mașa.

— Era mai mare ca mine cu trei ani. Avea un talent uimitor la matematică. Dar s-a întors din armată total schizofrenic. A fost violat acolo, azuriule. A încercat să se sinucidă, dar, ca urmare, a râs de mine. Mama era cât pe ce să moară când a aflat. Nu am spus nicăieri, am păstrat în casă acest gunoi. Dar l-am iertat!...

Mașa vorbea extrem de tare. Povestirea ei curajoasă, probabil, fusese auzită la mesele de alături.

Mașa își băgă din nou botul în cană ca într-o vâltoare, ieși de-acolo cu o dantelă bogată de spumă pe buză.

— S-a stins de cancer la pancreas. Asta s-a întâmplat din cauza acelor tablete îngrozitoare cu care a fost îndopat. Se îngrășase monstruos de mult, îi căzuse de tot părul...

La masa de alături se spunea:

— Are mustățile ca ale unui vulpi f...te!, vocile tinere râdeau în hohote.

Nu se știe de ce, Mașa luă „vulpea” pe cont propriu. Își șterse buza acoperită de mustăcioară și, după ce-și luă capuccino, se îndreptă spre dușman. Nici nu apucasem să pricep ceva, că Mașa, după ce scoase o onomatopee disperată, goli cana asupra bădăranilor. Înghețasem de rușine.

Draga mea, râsu-plânsu. Au început să zornăie lingurițe și farfuriuțe. S-au răsturnat două scaune. Victima era o fată ironică, cu o fustă albă — stătea de parcă fusese împușcată în piept, cu mâinile desfăcute și ochii mari. Vecina ei exclama:

— Oliaaa! Oliiicika! și înlătura cu un șervețel rănile de capuccino.

Mașa, care semăna cu Hebe a lui Tiutcev, agita cana goală, ce zornăia tunător. Prietenul fetei rănite își scutura cracul unui pantalon. Toată rezervația de fumători, la început amuțită, începu să lărmuiască: ce-i asta, ce-i grozăvenia asta? Angajata cafenelei și a Haosului deja se grăbea spre locul pogromului. Prietenul murdărit vru să se ducă spre Mașa — fața lui indecisă exprima „să se pedepsească nu se poate să se miluiască”. Se opri deodată, uimit: Mașa își întorcea capul ca pe o praștie. Întredeschise gura și se prăvăli. Pe jos începu să tremure, din gură apăru o salivă densă, ca și cum Mașa lăsa în libertate capuccino-ul înspumat tocmai băut. Cineva țipă că trebuie chemată imediat salvarea, să se facă un căuș ca Mașa să nu-și muște limba.

Nu mi-am dat seama dacă fusese o criză adevărată sau ea simula epilepsia. Mașa acceptă cu plăcere îngrijirile venite de la oamenii cu suflet, mușcă ascultătoare hățul improvizat dintr-un șervețel făcut căuș. După ce se mai zbuciumă vreo două minute, se scutură ca un câine, se ridică repede și se întoarse spre mine cu fruntea ei bombată:

— Azuriule! Duceți-mă acasă...

Am oprit pe drum un nomad asiatic, am împins-o cumva pe Mașa în mașină, i-am dat cinci sute de ruble. Ea se agăța, tot voia să cadă pe trotuar, își întindea mâinile:

— Nu plecați! Vă rog să mă iertați...

— Draga mea, nu sunteți deloc vinovată!...

Am împins-o mai mult pe Mașa, i-am zis repede șoferului:

— Dar plecați odată, să vă ia dracu!

A plecat, a dus-o. Draga mea, în seara aceea nu mi-am adus aminte de tine. Eram plin de Mașa.

M-a sunat peste vreo două ore. Am auzit strada. Mașa striga că asiaticul a încercat s-o violeze, i-a luat cele cinci sute de ruble și a aruncat-o în stradă — s-ar fi lovit mortal, dar a supraviețuit datorită pregătirii fizice — doi ani de patinaj artistic la Casa pionierilor — a apucat să se regrupeze și să aterizeze pe o parte.

Am spus:

— Mașa, trebuie să vă duceți neapărat la miliție.

— N-o să-l caute nimeni, răspunse Mașa. Se întristă: Azi v-am speriat, dulcele meu, sunt multe griji cu mine... Dar îmi permiteți să vă mai sun?

— Sigur, Mașa...

În fiecare zi de la Dumnezeu! Mobilul ei avea un tarif criminal care-i permitea să vorbească ore întregi. Nu avea măsură. Stabilea întâlniri, parcă ieșea din ambuscadă:

— Apoi se adaugă frunză de dafin, ghimbir și ardei iute...Caro mio, veniți în vizită la mine, o să vă ospătez...

Cu ultimele puteri căutam pretexte pentru a refuza: azi e una, mâine alta...

— Bună dimineața, dulcele meu! V-ați trezit? Vreau să mă invitați la dans... — Mașa râdea gâlgâitor, ca pe membranele unei tobe. Nu trebuie să faceți nimic,caro mio. Auziți muzica?...

Bum-ta-ta, bum-ta-ta, bum-ta-ta.

— Aud, Mașa...

— Strauss! Este minunat. Ei, haideți-mi mâna, uite aici, pe talie, în învârtiți-mă...

Puteai să înnebunești de la asta. Dar am fost de acord. Am dansat cel puțin de trei ori pe săptămână. Mazurcă, polcă, krakowiak, tango...

La letka-enka „salt-hop, dimineață în baltă”, am protestat:

— Mașa, am obosit de la dansurile dumneavoastră. Pentru Dumnezeu, haideți să mai și lucrăm puțin!

S-a supărat și n-a mai apărut, probabil, o săptămână. Draga mea, îmi spuneam binecuvântat că nu-i apreciasem cum trebuie supărarea.

Sună telefonul. Începu să respire zgomotos și izbucni:

— Azuriule, mare nenorocire! V-am spus că am o fiică...

— Da, Mașa...

— O fiică, Eleonora. Are 15 ani. Fostul meu soț legitim, Iura, un fizician, a părăsit știința acum opt ani, a început să facă afaceri, vindea cabluri cu fibră optică în Argentina. Îi protejau cecenii. Și uite, acum s-a dovedit că Iura avea mari datorii la ei și au furat-o pe Eleonora! Mi-au dat telefon, au cerut banii. Și Iura a dispărut!...

A început lezghinka. Dansul pe genunchi cu cecenii.

— Dar cum pot eu să vă ajut, Mașa?!

— Vorbiți cu ei!...

— Cu cine?

— Cu cei care au răpit-o pe Eleonora mea!

— Mașa, dar nu știu să vorbesc cu cecenii. Și ce să le spun?!

— Amenințați-i...

În loc de asta a trebuit s-o liniștesc patruzeci de minute pe Mașa. Muncă de Sisif — să liniștești ceva ce nu poate fi liniștit.

Nu prea dădeam crezare exotismului acesta telenovelistic al Mașei despre Argentina și fibra de sticlă, deși, dracu mai știe...

— Azuriule..., mă trezeau dimineața plânsetele ei. Vă rog să mă iertați, nu v-am spus tot adevărul. Eleonora... Nu este fata lui Iura. Tatăl ei adevărat este răposatul meu frate Albert!...

Oră de oră... Salvează-mă și păzește-mă...

— Atunci am rămas însărcinată... Iura nici nu bănuia asta. Nici cecenii nu știu, cred că Eleonora este fata lui Iura. Și dacă le-aș spune adevărul cecenilor? Dacă o s-o aducă înapoi pe Eleonora? Spuneți-le dumneavoastră, puteți face asta, vă asigur! Poate mai bine să vă sune ei? O să le dau numărul dumneavoastră!...

— Mașa, vă rog, nu dați numărul meu niciunui cecen!..

M-am sculat de pe canapea. Mi-a dispărut imediat somnul. În depărtare se vedeau macarale ce semănau cu spânzurătorile din coșmarul streliților.

Mașa sună la amiază. Spuse respirând tulburată:

— Azuriule! Am rezolvat totul singură. Am decis să vând apartamentul. Am o rugăminte la dumneavoastră, ajutați-mă să găsesc un intemediar! Mi-e tare frică să nu fiu păcălită!

— Mașa, draga mea, nu am nicio o cunoștință în domeniul imobiliarelor! Pe internet sunt o mulțime de firme de tot felul, căutați acolo...

Am încetat să mai răspund la telefon. I-am trimis un sms: „Sunt în roaming”.

Mașa a intrat în corespondență telefonică: „Azuriule, mi-e îngrozitor de dor de dumneavoastră!” „Când o să vă întoarceți? Trebuie să mă sfătuiesc cu dumneavoastră!”, „Vă sărut buricele degetelor dumneavoastre geniale!”, „Mi s-a propus pentru apartament să primesc franci elvețieni. Să accept?”

Mașa era regulată, așa cum iei un medicament, de patru ori pe zi.

În fiecare zi veneau vești de la Mașa. Dar în curând s-a încheiat o dramă deloc amuzantă.

„A fost omorâtă Eleonora!”, și la fiecare sfert de oră: „Sunați imediat, altfel îmi explodează inima!”

Am tresărit. Ce măreață era disperarea Mașei, din moment ce se încumetase să-și omoare fetița — Eleonora Albertovna, Eleonora Falsului Iuri.

După două ore am primit un sms: „Bună ziua! Sunt sora Mașei, Valeria. Vă scriu de pe telefonul ei. Mașa se află la Spitalul orășenesc nr.1, în stare critică”. Un alt scris, altă intonație. Nu acea Mașa triumfătoare, ci o Valeria prozaică, precum hrișca.

Nu am cedat. Mi-am strâns pumnii și nu am răspuns.

Ziua: „Din nou Valeria. Maria se simte și mai rău. Va trebui să facă o operație complicată”..

La apus: „Operația nu a avut succes. Este posibil un sfârșit letal. Valeria”.

Noaptea: „Maria a intrat în comă. Veniți să vă luați rămas bun”.

Uneori mă îndoiam în privința autorului și mi se năzărea o verișoară monstruoasă, un alt bașmet care făcea de gardă la căpătâiul muribundei Mașa...

La ora 2 noaptea m-a trezit o veste tristă, de parcă mă împunsese cu degetul: „Maria a murit”.

Dramaturgia forțată a băgat-o pe Mașa, lipsită de experiență și pătimașă, în mormânt. Cine va prelua ștafeta îngrijirii ei? Oare Valeria?

A venit dimineață: „Ceremonia de despărțire de Maria va avea loc mâine la ora 11. Veniți la adresa metro Pervomaiskaia, strada 7 Parkovaia, nr. cutare. Vă rog să confirmați prezența. N-o să Vă mai deranjez. Valeria”.

Din când în când îmi trecea gândul dacă nu ar trebui să mă duc la pomenirea Mașei, să-i văd pe toți trei: sora Valeria, fizicianul Iura, pe ceceni, pe Mașa în sicriul fragil...

De fapt, știam că n-o să mă duc: adresa Pervomaiskaia de la o poștă mirosea a farsă funerară de 1 aprilie.

Draga mea, în acele momente deloc simple ți-am cerut iertare pentru fostele mele telefoane și scrisori, pentru hăituiala rușinoasă cu degetul mic răsfirat ca un cârlig — întoarce-te, întoarce-te, nu te mai prosti așa.

Ți-am dat drumul, draga mea...

Iar ziua a venit sms-ul azuriu: „Zvonurile despre moartea mea sunt exagerate. A murit altă Maria. Aiurita de soră Valeria, ca de obicei, a încurcat lucrurile, vă rog s-o iertați. De fapt, s-au întâmplat atâtea lucruri, haideți să ne vedem! A dumneavoastră Mașa!”