Ultimele trepte
(fragment din nuvelă)
— Nu, se înfierbântă Kirill, orice s-ar spune, niște oameni culți, educați (cu universitatea din Kazan sau alta) nu ar fi putut să facă o asemenea pustiire și distrugere în toată țara. Nu sunt deloc oameni culți, ci niște barbari, niște analfabeți, oameni care nu gândesc, în plus, și plini de cea mai meschină și răzbunătoare furie. Criminali care au pus mâna pe putere — ei, spune, oare nu este un banditism distrugerea frumuseții? Frumusețile pământului, ale imaginii ei generale. Doar nu ei au dispus asta. Lisionok, dă ultimele versuri dinVlas al lui Nekrasov.
Liza începu imediat să citească clar:
Merge prin iarna înghețată,
Merge prin canicula verii,
Cheamă Rusia creștinată
pentru daruri mai puternice
și le dau, le dau trecătorii...
Astfel, din banii munciți
Se ridică ale lui Dumnezeu refectorii!
Pe chipul pământului natal chinuit...
Asta a scris Nekrasov, un martor nepărtinitor, am putea spune, un democrat revoluționar. Deci, corect, din banii munciți, din banii poporului a crescut în toată Rusia această frumusețe. Cine s-ar fi putut ridica împotriva ei și ar ridica mâna, cine și-ar fi permis s-o ofenseze și s-o pângărească? Numai dușmanii Rusiei, numai niște răzbunători meschini, răutăcioși, numai niște huligani și criminali. Oare nu se înțelege acest lucru?
— Și el s-a răzbunat? Pentru cine și pentru ce?
— Cum pentru cine? Pentru frate! Doar fratele a fost spânzurat, uite, și a spus el că noi, cică, o să mergem pe un alt drum. A jurat. Și atunci mama tututor, a copiilor săi, a îndemnat să se distrugă Rusia. Numai iubirea poate crea, de distrus se poate numai dacă ești furios. Dacă este să judecăm după dimensiunile distrugerii, după bachanaliile distrugerii, furia a fost sălbatică, animalică*.
Și uite, au trecut prin fața ochilor noștri, prin inimile noastre care se umpleau de fiecare dată de sânge biserici pe dealuri, biserici înconjurate de copaci, biserici în mijlocul satelor și la marginea lor, biserici cu o cupolă și cu cinci cupole, dar toate moarte, toate batjocorite la fel.
Dacă era magazia unui colhoz, intram în ea. Ne lovea în nări mirosul de carne stricată, erau întinse pe jos piei proaspete de vacă și oaie presărate cu sare, erau mormane de furaje combinate pentru porci. În altă magaziese puteau păstra în rulouri hârtie gudronată, bobine de sârmă ghimpată, cutii cu sticlă, cutii cu vopsea. În a treia magazie puteau fi întinse pe jos cereale, ovăz, de exemplu, și acolo era întins tort cenușiu, prăfuit de in.
După ce ne-am dus la una dintre biseicile acoperite de copaci am ocolit biserica veche părăsită și ne-am așezat în pridvorul ei să ascultăm liniștea în mijlocul unor tufe sălbăticite de liliac, în mijlocul salcâmilor și al unor nalbe de un roz pal.
Este un loc pustiu, uitat. Numai că nu era liniște deplină. În deschizăturile clopotniței bătea încet, îndurerat vântul. Aici, unde stăteam noi, în tufe, era mai puțin vânt și mai cald, sus însă, mai sus de tufe și de copaci, mai aproape de crucea mică, mai aproape de norii albi ai amiezii, alerga deci un vânt luminos.
Am ieșit din meditație și ne-am ridicat, pentru că de biserică se apropiau niște sunete străine. Parcă era târșâitul unor picioare și niște voci înăbușite, parcă plângea cineva, parcă cânta. După ce ne-am uitat din spatele tufelor am văzut că dinspre sat se apropie o procesiune funerară. Se pare că locul nu este total uitat: aici se află în continuare cimitirul satului. Și cum de nu am observat asta înainte: unele movilițe, în mijlocul ierbii mari, necosite, sunt destul de proaspete sau, în orice caz, sunt atinse de niște mâini omenești grijulii.
Procesiunea nu era numeroasă, o înmormântare obișnuită de țară. Țin minte din copilărie cum se făcea înmormântarea în satul nostru. Mortul era scos din curtea bisericii pe poarta principală care se deschidea numai pentru această ocazie... În față era crucea cu ștergarul, apoi nu știu ce felinar, nu mai țin minte foarte bine. Clopotul cel mai mare bătea rar, cu pauze mari. De la o lovitură la alta procesiunea funerară apuca să facă vreo treizeci, patruzeci de pași. Aceasta era bătaia pentru înmormântare. Era ceva înfricoșător și solemn în aceste lovituri rare, grele, de aramă, care se auzeau pe neașteptate. De parcă alături de mica procesiune era pasul deosebit, de uriaș al cuiva, pasul morții și al durerii, pasul timpului însuși. Bum! — patruzeci de pași. Bum! — patruzeci de pași. Până ajung la cimitir o să bată de vreo cincizeci de ori.
De mult nu mai auzisem o slujbă adevărată de înmormântare, așa că îmi aduc aminte și-mi imaginez ce înseamnă. Dar odată, acum câțiva ani, a trebuit să aud cum se făcea slujba pentru Aleksei Alekseevici, tatăl meu. De fapt, ce slujbă? Părintele Aleksandr, rămas fără voce din cauza bătrâneții, era susținut de tanti Polia Moskovkina și Volodia Postnoi — o companie săracă, amărâtă. Dar eu ascultam și deodată m-a luat cu frig. Nu mai țin minte acum, dar părintele Aleksandr și ajutoarele rosteau niște cuvinte solemne, unice pentru această ocazie, deci de aceea și mărețe, că undeva în adâncul meu mi-a venit un gând: nu este de groaznic să mori dacă la căpătâiul tău se vor spune asemenea cuvinte.
Acum nu se mai auzea clopotul mare, nu se mai auzeau nici cântecele de lângă sicriu. Mortul era dus încet, posac prin căldura mare, pe drumul părfuit — un rus care-și încetase munca, care arase de ajuns, cosise, fumase mahorcă, înjurase urât viața blestemată. Sau o rusoaică care născuse, zăngănise cu ceaunele și crătițele ei, îndeplinise tot ce trebuia să facă, care suferise.
Voiam să ne uităm cum se va face îngroparea, cu ce se va înlocui ceremonia de înmormânatre care li se luase pentru vecie.
Uite, eu, de exemplu, ca scriitor moscovit, am propria mea reprezentare despre înmormântare. Trebuie să se aducă sicriul la Casa Centrală a Literaților (se vor lua pentru un timp măsuțele din restaurant) și Mihalkov va trebui să rostească un discurs, iar Roza Iakovlevna va împărți panglici funerare și va începe să răsune o muzică funerară sau pur și simplu bună.
Să spunem că nu vreau nimic mai mult și că eu consider asta „a fi înmormântat omenește”. Dacă acum o să mi se spună dinainte că după moarte o să fiu aruncat să mă mănânce viermii și să mă ciugulească păsările, o să consider asta o cruzime neomenească. Nu vreau nici animale, nici păsări.
Totuși în India sunt caste care consideră binele suprem să fie aruncat pentru a fiu ciugulit și mâncat. Din punctul lor de vedere asta se numește „a fi înmormântat omenește”. Sau arderea pe malul sfântului Gange. Dacă îi spui unui indus că nu va fi ars pe malul Gangelui sau nu va fi lăsat pradă animamelor și păsărilor, indusul va considera asta ca o cruzime inumană.
Pe scurt, orice om, chiar dacă nu a avut niciun drept în viață, trebuie să aibă dreptul sfânt de a fi îngropat cât mai „uman” din punctul lui de vedere.
Și uite, închidem biserica, asta înseamnă că dintr-o lovitură că lăsăm sute de oameni în vârstă, bătrâni și bătrâne, fără dreptul de a fi înmormântați „omenește”, pentru că restul înmormântărilor le consideră „câinești”, ca ale unor vite, ca niște leșuri. Ce să spunem, este târziu să le reeducăm. Dar ei, la nivelul țării, sunt milioane. Și atunci cine și-a asumat dreptul de a face o asemenea cruzime monstruoasă?
Trăiește o bătrână, o țărancă rusă, mamă rusă, bunică rusă. Desigur, acum, la dimensiunile regionale și raionale, nu este nimeni: nici mulgătoare, nici far, nici membru al brigăzii de muncă comunistă. Nu va veni de la raion orchestră pentru înmormântarea ei, nu vor fi afișate steaguri în bernă.
Da, nu este mulgătoare și nici far. Dar ea este om! Și toate visele ei, toată ultima ei voință sunt de a fi înmormântată cu slujba la biserică. Dar tocmai acest lucru i s-a luat. Și nu numai că i s-a luat, în timpul vieții mi s-a spus că nici vorbă să se gândească la nicio biserică, la nicio slujbă de înmormântare.
— Și atunci ce va fi când o să mor?
— O să te ducem și o să te îngropăm.
— Ca pe o vită?
— Înțelege cum vrei.
Unde este măsura de cruzime, de bătaie de joc față de oameni, de luare în râs a sentimentelor lor omenești?
Cât timp mă gândeam eu așa, înmormântarea a ajuns la cimitir. Ne-am dus și noi la mormântul gol. Pământul era aici roșu. Pe moviliță era fărâmicios, numai cubulețe, iar pe pereții gropii, pe tăieturi era lucios, lucea ca untul.
Oamenii s-au apropiat de mormânt. Au pus sicriul lângă groapă. Femeile au început să urle tare. L-au înconjurat, s-au înghesuit lângă grămăjoara îngustă, orfană. Și deodată vedem că s-au pierdut. Nu știu ce să facă mai departe. Trebuia să se facă ceva, ei, măcar ceva, ca să fie ultimul tribut și ultimul obicei... Nu aveau niciun obicei.
Bătrâna care se afla mai aproape de răposat făcu semnul crucii asupra lui, după aceea presără pe giulgiul alb puțin pământ roșu fărămicios.
— Acoperiți-l, oameni buni, ce vă uitați așa?
A apărut ceva de făcut, oamenii au prins viață. Nu știu la altele, dar știm să batem niște cuie. S-au auzit niște lovituri surde, îndurerate, scoase de cele două ciocane. Cele două ciocane l-au închis imediat. Au fost întinse funii sub fundul sicriului. Scrâșnind, ținându-i cu greu echilibrul, au început să coboare sicriul în adâncimea răcoroasă lutoasă. L-au lăsat jos. Au tras funiile înapoi. Dureros și surd au început să răsune bulgării de pământ. Din ce în ce mai surs, mai moale... S-a transformat în foșnet.
A fost acoperit și oamenii s-au oprit din nou pierduți. Trebuia să plece. Dar probabil fiecare avea pe suflet impresia că ceva nu fusese făcut, nu fusese spus sau chiar făcut greșit.
Dar nu mai era nimic de făcut. Mormântul fusese acoperit, doar nu era să stea lângă el până seara. Oamenii au început să se risipească nu toți, în grupuri. O femeie de vreo 50 de ani spunea fiecăruia să vină la pomană.
Ei, da. Acum o să se adune în casa acestei femei, o să bea și o să mănânce niște gustări anemice și o să se facă criță. Este de reproșat? Doar trebuie să scoată din suflet durerea chinuitoare, chiar dacă nu era conștientizată prea bine sau deloc.
Pentru a-și completa a doua colecție (este adevărată, secundară), Kirill mă ruga aproape în fiecare sat să-l caut pe președintele colhozului. Pentru că aici mi se acordase rolul principal, ca, în timp ce discut cu președintele ca jurnalist și-l întreb despre treburile din colhoz, Kirill să poată face mai comod fotografii de la distanță, privind în jur și fixând tot, folosind chiar și teleobiectivul, pentru a apropia fața președintelui, a ocupa cu ea tot cadrul, a apăsa ca un lunetist trăgaciul și a lua în cameră imaginea interlocutorului meu care uneori nu bănuia că este fotografiat, și chiar dacă remarca asta, desigur, nu protesta, dimpotrivă, se bucura: corespondenți, apoi ajungi la ziar.
Dar nu mai era niciun „apoi”. Mai târziu Kirill întindea fotografiile pe biroul său și spunea:
— Uite, uite. Comandanții agriculturii noastre. Găsește măcar o singură față. găsește o trăsătură de spiritualizare măcar pe o față. Privește cu atenție. Nu sunt fețe, ci boturi. Nerase, umflate, unele după beție, altele nedormite. Poate tu vezi libertate, o strălucire de rațiune, luciri ale personalității, măcar pe o față. Oameni impersonali. Pierduți, nedumeriți de ce se vrea de la ei. Oamenii aceștia o să facă tot ce li se va spune de sus. Să semene porumb, dacă trebuie semănat porumb. Să renunțe la porumb, dacă trebuie s-o facă. Să mărească colhozurile, dacă trebuie s-o facă. Să micșoreze colhozurile, dacă trebuie s-o facă. Să introducă zile de muncă, dacă trebuie s-o facă. Să înlocuiască zilele de muncă cu salariu, dacă trebuie s-o facă. Nu trebuie să gândească singur. Singur trebuie să fie imaginativ să rămână în funcție, iar pentru asta cum să păcălești conducerea cu calcule, să-i aburești la ochi că totul fusese semănat și adunat, iar mâine, după raportare, să îndeplinească totuși aceste cifre. Dar nu mereu reușeau să le facă. O înșelătorie atrage după sine altă înșelătorie. Și rezultă că în hârtii există o ralitate, dar, în realitate, este cu totul alta. Înșelătoria se ridică mai sus, de la raion la regiune. În ultimă instanță nu mai ai pe cine să înșeli, poatre numai pe tine și chiar propriul tău popor de la tribuna congresului sau a sesiunii Sovietului Suprem. Și în acest timp să te ascunzi de popor, să lichidezi cifrele de hârtie care nu corespund realității prin cumpărarea de ovăz din America, din Canada, din Australia...
Și totuși, cât timp Kirill făcea poze, trebuia să discut cu președintele și nu era prea mult efort pentru a-l pune în încurcătură, ca la un examen, de la a doua întrebare, pentru că starea de atunci a colhozurilor noastre îmi era cunoscută foarte bine. La început se inflama, dar în curând aflam că anul trecut recolta a fost de nouă chintale, că de la vaci laptele muls era de două mii de litri, că o parte a cartofilor rămăsese pe câmp sub zăpadă, în ciuda faptului că fuseseră aduse din oraș autobuze pline cu forță de muncă, că furajele nu ajung nici până la jumătatea iernii, așa spunea acru președintele, „se dezumfla”, după expresia lui Kirill și imediat începea să se plângă de lipsa forței de muncă.
Un director de sovhoz (pentru varietate) ne-a spus:
— Mâine o să fac o adunare generală, o să chem oameni, să-și invite rudele sau cunoștințele să se mute la noi în colhoz. Avem lipsă de forță de muncă.
— Și unde sunt oamenii?
— Fug, răspunse scurt și clar directorul.
— Dar totuși uite câte case aveți pe teritoriul colhozului. Doar trăiesc oameni în ele. Și apoi, oare este vorba de numărul de oameni? Uite, am fost în Danemarca, am întrebat...
— Ei, și cum este acolo, în Danemarca?, întrebă vioi directorul.
— Acolo e un timp de gospodărie tip fermă. Pe calea aceasta trebuia să intre Rusia dacă era făcută reforma lui Stolîpin. Așa i-au și spus, se pare, „calea daneză”. Dar Danemarca este mică. Chiar dacă productivitatea muncii este fantastică, nu are aceleași dimensiuni. Dar am avea o asemenea productivitate pe întinderile Rusiei...
— Și care este productivitatea?
— Ei... Am rugat să mi se arate o gospodărie mică. Pământ cam cât este la noi într-o gospodărie medie. Și nu am ales gospodăria. Am mers pe drum și a venit vorba despre asta. Ne-am abătut de la drumul principal, de fapt, la prima gospodărie pe care am întâlnit-o.
— Ei, și?
— Șapte hectare de pământ. Soț și soție. Amândoi au 30 de ani. O fetiță adolescentă. Fata are cal de călărie. Încă un cal pentru munci. Jumătate de tractor cu roți.
— Cum așa?
— Au cumpărat cu un vecin, pe din două, un tractor cu roți. Fiecare are uneltele ce se atașează, mai ales cele suspendate. Instrumentul... Să fi văzut instrumentul! Furci, lopeți, greble — toate erau vopsite frumos, mânerele îndoite cum trebuie, să se facă mai puține eforturi și să folosești instrumentul cât mai comod. Două automobile: o mașină mică și un mic camion. Nu mănâncă tot ce produc ei. Vine un automobil special (a venit chiar când eram acolo) și aduce tot ce comandă: carne în plastic, mazăre verde, spanac... gazda mi-a arătat frigiderul — este orizontal, seamănă cu o ladă. A ridicat capacul și era plin de produse. Totul este proaspăt, viu colorat, ca într-un desen dintr-o carte despre alimentația gustoasă și sănătoasă.
— Și ceea ce produc?
— Sunt trei feluri de mărfuri: lapte, ouă și purcei. Desigur, am întrebat câtă producție au avut ei doi, pe cele șapte hectare, având jumătate de tractor și un cal.
— Ei, și?
— Două tone de ouă, laptele transformat în unt 1800 de kg și patruzeci de purcei pentru bacon.
— Ouăle sunt la kilogram?
— Da, ouăle sunt la kilogram. Acolo și la magazinele lor se vând la kilogram. Deci cam treizeci de mii de bucăți. Dacă este să se împartă la trei, inclusiv fata, rezultă câte zece mii de fiecare om, de fapt, câte cincisprezece mii, pentru că muncesc numai doi. Iată productivitate. Dar la voi?
— Ce la noi?, parcă se trezi directorul.
— Aveți fermă de păsări?
— Da.
— Și câte ouă ați predat anul trecut, în medie, de persoană?
— La noi nu găinile sunt importante. La noi important este laptele.
— Dar totuși?
— Ei, nu..., se înmuie directorul. Mi-e rușine să spun.
— Și totuși.
— Câte trei ouă de om.
— Acum să luăm produsul principal al vostru, laptele. La el vacile dau pur și simplu câte 5000 de litri. Îi spun: veniți la noi, imediat o să fiți un exemplu, portretul dumneavoastră o să fie publicat în ziarul raional, o să mai primiți și medalia de erou al muncii. Nu, spunea, mă descurc aici și fără ziarul raional... Ei, să luăm acum produsul dumneavoastră principal, laptele.
— N-o să mint, răspunse directorul. Am înțeles. Este un alt sistem, alte rezultate. Mă gândesc acum: la mine în colhoz nu este o lipsa de forță de muncă, ci o adevărată casă de odihnă. La ei acolo la două persoane sunt patruzeci de purcei. Și dacă ar fi douăzeci de purcei de fiecare muncitor al meu, am umple de porci toată regiunea. Și ce rezultă de aici? O mie opt sute de kilograme de unt pe an. Două persoane. Incredibil! Hai să avem trei sute de oameni în sovhoz. Deci trebuie să producem șase milioane de ouă, circa treizeci de tone de unt și încă șase mii de purcei pentru bacon. Nu, asta nu-mi poate intra în conștiință. Atunci care or fi recoltele la ei?
* Iată un tablou descris de fostul comandant al Kremlinului, P. Malkov. I s-a ordonat să facă curat în Kremlin pentru 1 mai. Și a făcut. Mai departe totul este redat după textul P. Malkov,Zapiski komendanta Kremlia, Molodaia Gvardia, 1968, p. 127: „A ieșit Vladimir Ilici. Era vesel, glumea, râdea. Când m-am apropiat de el, Ilici m-a salutat binevoitor, m-a felicitat cu ocazia sărbătorii, iar după aceea deodată m-a amenințat în glumă cu degetul.
— Bine, tăicuță, totul este bine, dar uite, monstrozitatea asta nu ați luat-o de aici. Asta nu mai este bine, și arără el spre monumentul ridicat pe locul unde fusese ucis Marele Duce Serghei Aleksandrovici.
Am oftat trist.
— Așa este, zic, Vladimir Ilici, nu l-am luat, nu am apucat, nu am avut mâini de muncă.
— Ei, ca să vezi, ai găsit motivul! Zici că nu ai avut mâini de lucru? Ei, pentru treburile astea și acum poți găsi mână de lucru. Cum este, tovarăși?, se adresă Ilici celor din jur.
Din toate părțile era susținut de voci prietenoase.
— Vedeți? Și dumneavoastră spuneți că nu este mână de lucru. Ei, hai, încă mai este timp înainte de demonstrație, aduceți funiile.
Am dat fuga într-o clipită la comendatură și am adus funiile. Vladimir Ilici a făcut abil un laț și l-a aruncat asupra monumentului. S-au apucat de treabă toți și în scurt timp monumentul a fost legat cu funii din toate părțile.
— Ei, hai, toți!, comandă cu patimă Vladimir Ilici.
Lenin, Sverdlov, Avanesov, Smidovici, alți membri ai VȚIK și Sovnarkom, precum și angajați ai slabului aparat guvernamental s-au apucat de funii, au tras, au smuls și monumentul s-a prăbușit pe caldarâm.
— Luați-l din ochii mei, la gunoi!, continua Vladimir Ilici să dea dispoziții.
Zeci de mâini au pus mâna pe funii și monumentul a început să huruie pe caldarâm spre grădina Troițki.
De fapt, Vladimir Ilici nu putea suporta monumentele închinate țarilor, Marilor Duci, tuturor generalilor slăviți în timpul țarului.. La propunerea lui Vladimir Ilici în anul 1918 la Moscova au fost demolate monumentele lui Alexandru al II-lea din Kremlin, al lui Alexandru al III-lea de lângă catedrala Hristos Mântuitorul, al generalului Skobelev... Am demolat toate aceste vechituri, spunea el, și vor ridica în Moscova și în alte orașe din Uniunea Sovietică monumente închinate lui Engels, Marat, Robespierre, eroilor Comunei și revoluției noastre”. Un tablou grăitor, nu?
— Nu, se înfierbântă Kirill, orice s-ar spune, niște oameni culți, educați (cu universitatea din Kazan sau alta) nu ar fi putut să facă o asemenea pustiire și distrugere în toată țara. Nu sunt deloc oameni culți, ci niște barbari, niște analfabeți, oameni care nu gândesc, în plus, și plini de cea mai meschină și răzbunătoare furie. Criminali care au pus mâna pe putere — ei, spune, oare nu este un banditism distrugerea frumuseții? Frumusețile pământului, ale imaginii ei generale. Doar nu ei au dispus asta. Lisionok, dă ultimele versuri dinVlas al lui Nekrasov.
Liza începu imediat să citească clar:
Merge prin iarna înghețată,
Merge prin canicula verii,
Cheamă Rusia creștinată
pentru daruri mai puternice
și le dau, le dau trecătorii...
Astfel, din banii munciți
Se ridică ale lui Dumnezeu refectorii!
Pe chipul pământului natal chinuit...
Asta a scris Nekrasov, un martor nepărtinitor, am putea spune, un democrat revoluționar. Deci, corect, din banii munciți, din banii poporului a crescut în toată Rusia această frumusețe. Cine s-ar fi putut ridica împotriva ei și ar ridica mâna, cine și-ar fi permis s-o ofenseze și s-o pângărească? Numai dușmanii Rusiei, numai niște răzbunători meschini, răutăcioși, numai niște huligani și criminali. Oare nu se înțelege acest lucru?
— Și el s-a răzbunat? Pentru cine și pentru ce?
— Cum pentru cine? Pentru frate! Doar fratele a fost spânzurat, uite, și a spus el că noi, cică, o să mergem pe un alt drum. A jurat. Și atunci mama tututor, a copiilor săi, a îndemnat să se distrugă Rusia. Numai iubirea poate crea, de distrus se poate numai dacă ești furios. Dacă este să judecăm după dimensiunile distrugerii, după bachanaliile distrugerii, furia a fost sălbatică, animalică*.
Și uite, au trecut prin fața ochilor noștri, prin inimile noastre care se umpleau de fiecare dată de sânge biserici pe dealuri, biserici înconjurate de copaci, biserici în mijlocul satelor și la marginea lor, biserici cu o cupolă și cu cinci cupole, dar toate moarte, toate batjocorite la fel.
Dacă era magazia unui colhoz, intram în ea. Ne lovea în nări mirosul de carne stricată, erau întinse pe jos piei proaspete de vacă și oaie presărate cu sare, erau mormane de furaje combinate pentru porci. În altă magaziese puteau păstra în rulouri hârtie gudronată, bobine de sârmă ghimpată, cutii cu sticlă, cutii cu vopsea. În a treia magazie puteau fi întinse pe jos cereale, ovăz, de exemplu, și acolo era întins tort cenușiu, prăfuit de in.
După ce ne-am dus la una dintre biseicile acoperite de copaci am ocolit biserica veche părăsită și ne-am așezat în pridvorul ei să ascultăm liniștea în mijlocul unor tufe sălbăticite de liliac, în mijlocul salcâmilor și al unor nalbe de un roz pal.
Este un loc pustiu, uitat. Numai că nu era liniște deplină. În deschizăturile clopotniței bătea încet, îndurerat vântul. Aici, unde stăteam noi, în tufe, era mai puțin vânt și mai cald, sus însă, mai sus de tufe și de copaci, mai aproape de crucea mică, mai aproape de norii albi ai amiezii, alerga deci un vânt luminos.
Am ieșit din meditație și ne-am ridicat, pentru că de biserică se apropiau niște sunete străine. Parcă era târșâitul unor picioare și niște voci înăbușite, parcă plângea cineva, parcă cânta. După ce ne-am uitat din spatele tufelor am văzut că dinspre sat se apropie o procesiune funerară. Se pare că locul nu este total uitat: aici se află în continuare cimitirul satului. Și cum de nu am observat asta înainte: unele movilițe, în mijlocul ierbii mari, necosite, sunt destul de proaspete sau, în orice caz, sunt atinse de niște mâini omenești grijulii.
Procesiunea nu era numeroasă, o înmormântare obișnuită de țară. Țin minte din copilărie cum se făcea înmormântarea în satul nostru. Mortul era scos din curtea bisericii pe poarta principală care se deschidea numai pentru această ocazie... În față era crucea cu ștergarul, apoi nu știu ce felinar, nu mai țin minte foarte bine. Clopotul cel mai mare bătea rar, cu pauze mari. De la o lovitură la alta procesiunea funerară apuca să facă vreo treizeci, patruzeci de pași. Aceasta era bătaia pentru înmormântare. Era ceva înfricoșător și solemn în aceste lovituri rare, grele, de aramă, care se auzeau pe neașteptate. De parcă alături de mica procesiune era pasul deosebit, de uriaș al cuiva, pasul morții și al durerii, pasul timpului însuși. Bum! — patruzeci de pași. Bum! — patruzeci de pași. Până ajung la cimitir o să bată de vreo cincizeci de ori.
De mult nu mai auzisem o slujbă adevărată de înmormântare, așa că îmi aduc aminte și-mi imaginez ce înseamnă. Dar odată, acum câțiva ani, a trebuit să aud cum se făcea slujba pentru Aleksei Alekseevici, tatăl meu. De fapt, ce slujbă? Părintele Aleksandr, rămas fără voce din cauza bătrâneții, era susținut de tanti Polia Moskovkina și Volodia Postnoi — o companie săracă, amărâtă. Dar eu ascultam și deodată m-a luat cu frig. Nu mai țin minte acum, dar părintele Aleksandr și ajutoarele rosteau niște cuvinte solemne, unice pentru această ocazie, deci de aceea și mărețe, că undeva în adâncul meu mi-a venit un gând: nu este de groaznic să mori dacă la căpătâiul tău se vor spune asemenea cuvinte.
Acum nu se mai auzea clopotul mare, nu se mai auzeau nici cântecele de lângă sicriu. Mortul era dus încet, posac prin căldura mare, pe drumul părfuit — un rus care-și încetase munca, care arase de ajuns, cosise, fumase mahorcă, înjurase urât viața blestemată. Sau o rusoaică care născuse, zăngănise cu ceaunele și crătițele ei, îndeplinise tot ce trebuia să facă, care suferise.
Voiam să ne uităm cum se va face îngroparea, cu ce se va înlocui ceremonia de înmormânatre care li se luase pentru vecie.
Uite, eu, de exemplu, ca scriitor moscovit, am propria mea reprezentare despre înmormântare. Trebuie să se aducă sicriul la Casa Centrală a Literaților (se vor lua pentru un timp măsuțele din restaurant) și Mihalkov va trebui să rostească un discurs, iar Roza Iakovlevna va împărți panglici funerare și va începe să răsune o muzică funerară sau pur și simplu bună.
Să spunem că nu vreau nimic mai mult și că eu consider asta „a fi înmormântat omenește”. Dacă acum o să mi se spună dinainte că după moarte o să fiu aruncat să mă mănânce viermii și să mă ciugulească păsările, o să consider asta o cruzime neomenească. Nu vreau nici animale, nici păsări.
Totuși în India sunt caste care consideră binele suprem să fie aruncat pentru a fiu ciugulit și mâncat. Din punctul lor de vedere asta se numește „a fi înmormântat omenește”. Sau arderea pe malul sfântului Gange. Dacă îi spui unui indus că nu va fi ars pe malul Gangelui sau nu va fi lăsat pradă animamelor și păsărilor, indusul va considera asta ca o cruzime inumană.
Pe scurt, orice om, chiar dacă nu a avut niciun drept în viață, trebuie să aibă dreptul sfânt de a fi îngropat cât mai „uman” din punctul lui de vedere.
Și uite, închidem biserica, asta înseamnă că dintr-o lovitură că lăsăm sute de oameni în vârstă, bătrâni și bătrâne, fără dreptul de a fi înmormântați „omenește”, pentru că restul înmormântărilor le consideră „câinești”, ca ale unor vite, ca niște leșuri. Ce să spunem, este târziu să le reeducăm. Dar ei, la nivelul țării, sunt milioane. Și atunci cine și-a asumat dreptul de a face o asemenea cruzime monstruoasă?
Trăiește o bătrână, o țărancă rusă, mamă rusă, bunică rusă. Desigur, acum, la dimensiunile regionale și raionale, nu este nimeni: nici mulgătoare, nici far, nici membru al brigăzii de muncă comunistă. Nu va veni de la raion orchestră pentru înmormântarea ei, nu vor fi afișate steaguri în bernă.
Da, nu este mulgătoare și nici far. Dar ea este om! Și toate visele ei, toată ultima ei voință sunt de a fi înmormântată cu slujba la biserică. Dar tocmai acest lucru i s-a luat. Și nu numai că i s-a luat, în timpul vieții mi s-a spus că nici vorbă să se gândească la nicio biserică, la nicio slujbă de înmormântare.
— Și atunci ce va fi când o să mor?
— O să te ducem și o să te îngropăm.
— Ca pe o vită?
— Înțelege cum vrei.
Unde este măsura de cruzime, de bătaie de joc față de oameni, de luare în râs a sentimentelor lor omenești?
Cât timp mă gândeam eu așa, înmormântarea a ajuns la cimitir. Ne-am dus și noi la mormântul gol. Pământul era aici roșu. Pe moviliță era fărâmicios, numai cubulețe, iar pe pereții gropii, pe tăieturi era lucios, lucea ca untul.
Oamenii s-au apropiat de mormânt. Au pus sicriul lângă groapă. Femeile au început să urle tare. L-au înconjurat, s-au înghesuit lângă grămăjoara îngustă, orfană. Și deodată vedem că s-au pierdut. Nu știu ce să facă mai departe. Trebuia să se facă ceva, ei, măcar ceva, ca să fie ultimul tribut și ultimul obicei... Nu aveau niciun obicei.
Bătrâna care se afla mai aproape de răposat făcu semnul crucii asupra lui, după aceea presără pe giulgiul alb puțin pământ roșu fărămicios.
— Acoperiți-l, oameni buni, ce vă uitați așa?
A apărut ceva de făcut, oamenii au prins viață. Nu știu la altele, dar știm să batem niște cuie. S-au auzit niște lovituri surde, îndurerate, scoase de cele două ciocane. Cele două ciocane l-au închis imediat. Au fost întinse funii sub fundul sicriului. Scrâșnind, ținându-i cu greu echilibrul, au început să coboare sicriul în adâncimea răcoroasă lutoasă. L-au lăsat jos. Au tras funiile înapoi. Dureros și surd au început să răsune bulgării de pământ. Din ce în ce mai surs, mai moale... S-a transformat în foșnet.
A fost acoperit și oamenii s-au oprit din nou pierduți. Trebuia să plece. Dar probabil fiecare avea pe suflet impresia că ceva nu fusese făcut, nu fusese spus sau chiar făcut greșit.
Dar nu mai era nimic de făcut. Mormântul fusese acoperit, doar nu era să stea lângă el până seara. Oamenii au început să se risipească nu toți, în grupuri. O femeie de vreo 50 de ani spunea fiecăruia să vină la pomană.
Ei, da. Acum o să se adune în casa acestei femei, o să bea și o să mănânce niște gustări anemice și o să se facă criță. Este de reproșat? Doar trebuie să scoată din suflet durerea chinuitoare, chiar dacă nu era conștientizată prea bine sau deloc.
Pentru a-și completa a doua colecție (este adevărată, secundară), Kirill mă ruga aproape în fiecare sat să-l caut pe președintele colhozului. Pentru că aici mi se acordase rolul principal, ca, în timp ce discut cu președintele ca jurnalist și-l întreb despre treburile din colhoz, Kirill să poată face mai comod fotografii de la distanță, privind în jur și fixând tot, folosind chiar și teleobiectivul, pentru a apropia fața președintelui, a ocupa cu ea tot cadrul, a apăsa ca un lunetist trăgaciul și a lua în cameră imaginea interlocutorului meu care uneori nu bănuia că este fotografiat, și chiar dacă remarca asta, desigur, nu protesta, dimpotrivă, se bucura: corespondenți, apoi ajungi la ziar.
Dar nu mai era niciun „apoi”. Mai târziu Kirill întindea fotografiile pe biroul său și spunea:
— Uite, uite. Comandanții agriculturii noastre. Găsește măcar o singură față. găsește o trăsătură de spiritualizare măcar pe o față. Privește cu atenție. Nu sunt fețe, ci boturi. Nerase, umflate, unele după beție, altele nedormite. Poate tu vezi libertate, o strălucire de rațiune, luciri ale personalității, măcar pe o față. Oameni impersonali. Pierduți, nedumeriți de ce se vrea de la ei. Oamenii aceștia o să facă tot ce li se va spune de sus. Să semene porumb, dacă trebuie semănat porumb. Să renunțe la porumb, dacă trebuie s-o facă. Să mărească colhozurile, dacă trebuie s-o facă. Să micșoreze colhozurile, dacă trebuie s-o facă. Să introducă zile de muncă, dacă trebuie s-o facă. Să înlocuiască zilele de muncă cu salariu, dacă trebuie s-o facă. Nu trebuie să gândească singur. Singur trebuie să fie imaginativ să rămână în funcție, iar pentru asta cum să păcălești conducerea cu calcule, să-i aburești la ochi că totul fusese semănat și adunat, iar mâine, după raportare, să îndeplinească totuși aceste cifre. Dar nu mereu reușeau să le facă. O înșelătorie atrage după sine altă înșelătorie. Și rezultă că în hârtii există o ralitate, dar, în realitate, este cu totul alta. Înșelătoria se ridică mai sus, de la raion la regiune. În ultimă instanță nu mai ai pe cine să înșeli, poatre numai pe tine și chiar propriul tău popor de la tribuna congresului sau a sesiunii Sovietului Suprem. Și în acest timp să te ascunzi de popor, să lichidezi cifrele de hârtie care nu corespund realității prin cumpărarea de ovăz din America, din Canada, din Australia...
Și totuși, cât timp Kirill făcea poze, trebuia să discut cu președintele și nu era prea mult efort pentru a-l pune în încurcătură, ca la un examen, de la a doua întrebare, pentru că starea de atunci a colhozurilor noastre îmi era cunoscută foarte bine. La început se inflama, dar în curând aflam că anul trecut recolta a fost de nouă chintale, că de la vaci laptele muls era de două mii de litri, că o parte a cartofilor rămăsese pe câmp sub zăpadă, în ciuda faptului că fuseseră aduse din oraș autobuze pline cu forță de muncă, că furajele nu ajung nici până la jumătatea iernii, așa spunea acru președintele, „se dezumfla”, după expresia lui Kirill și imediat începea să se plângă de lipsa forței de muncă.
Un director de sovhoz (pentru varietate) ne-a spus:
— Mâine o să fac o adunare generală, o să chem oameni, să-și invite rudele sau cunoștințele să se mute la noi în colhoz. Avem lipsă de forță de muncă.
— Și unde sunt oamenii?
— Fug, răspunse scurt și clar directorul.
— Dar totuși uite câte case aveți pe teritoriul colhozului. Doar trăiesc oameni în ele. Și apoi, oare este vorba de numărul de oameni? Uite, am fost în Danemarca, am întrebat...
— Ei, și cum este acolo, în Danemarca?, întrebă vioi directorul.
— Acolo e un timp de gospodărie tip fermă. Pe calea aceasta trebuia să intre Rusia dacă era făcută reforma lui Stolîpin. Așa i-au și spus, se pare, „calea daneză”. Dar Danemarca este mică. Chiar dacă productivitatea muncii este fantastică, nu are aceleași dimensiuni. Dar am avea o asemenea productivitate pe întinderile Rusiei...
— Și care este productivitatea?
— Ei... Am rugat să mi se arate o gospodărie mică. Pământ cam cât este la noi într-o gospodărie medie. Și nu am ales gospodăria. Am mers pe drum și a venit vorba despre asta. Ne-am abătut de la drumul principal, de fapt, la prima gospodărie pe care am întâlnit-o.
— Ei, și?
— Șapte hectare de pământ. Soț și soție. Amândoi au 30 de ani. O fetiță adolescentă. Fata are cal de călărie. Încă un cal pentru munci. Jumătate de tractor cu roți.
— Cum așa?
— Au cumpărat cu un vecin, pe din două, un tractor cu roți. Fiecare are uneltele ce se atașează, mai ales cele suspendate. Instrumentul... Să fi văzut instrumentul! Furci, lopeți, greble — toate erau vopsite frumos, mânerele îndoite cum trebuie, să se facă mai puține eforturi și să folosești instrumentul cât mai comod. Două automobile: o mașină mică și un mic camion. Nu mănâncă tot ce produc ei. Vine un automobil special (a venit chiar când eram acolo) și aduce tot ce comandă: carne în plastic, mazăre verde, spanac... gazda mi-a arătat frigiderul — este orizontal, seamănă cu o ladă. A ridicat capacul și era plin de produse. Totul este proaspăt, viu colorat, ca într-un desen dintr-o carte despre alimentația gustoasă și sănătoasă.
— Și ceea ce produc?
— Sunt trei feluri de mărfuri: lapte, ouă și purcei. Desigur, am întrebat câtă producție au avut ei doi, pe cele șapte hectare, având jumătate de tractor și un cal.
— Ei, și?
— Două tone de ouă, laptele transformat în unt 1800 de kg și patruzeci de purcei pentru bacon.
— Ouăle sunt la kilogram?
— Da, ouăle sunt la kilogram. Acolo și la magazinele lor se vând la kilogram. Deci cam treizeci de mii de bucăți. Dacă este să se împartă la trei, inclusiv fata, rezultă câte zece mii de fiecare om, de fapt, câte cincisprezece mii, pentru că muncesc numai doi. Iată productivitate. Dar la voi?
— Ce la noi?, parcă se trezi directorul.
— Aveți fermă de păsări?
— Da.
— Și câte ouă ați predat anul trecut, în medie, de persoană?
— La noi nu găinile sunt importante. La noi important este laptele.
— Dar totuși?
— Ei, nu..., se înmuie directorul. Mi-e rușine să spun.
— Și totuși.
— Câte trei ouă de om.
— Acum să luăm produsul principal al vostru, laptele. La el vacile dau pur și simplu câte 5000 de litri. Îi spun: veniți la noi, imediat o să fiți un exemplu, portretul dumneavoastră o să fie publicat în ziarul raional, o să mai primiți și medalia de erou al muncii. Nu, spunea, mă descurc aici și fără ziarul raional... Ei, să luăm acum produsul dumneavoastră principal, laptele.
— N-o să mint, răspunse directorul. Am înțeles. Este un alt sistem, alte rezultate. Mă gândesc acum: la mine în colhoz nu este o lipsa de forță de muncă, ci o adevărată casă de odihnă. La ei acolo la două persoane sunt patruzeci de purcei. Și dacă ar fi douăzeci de purcei de fiecare muncitor al meu, am umple de porci toată regiunea. Și ce rezultă de aici? O mie opt sute de kilograme de unt pe an. Două persoane. Incredibil! Hai să avem trei sute de oameni în sovhoz. Deci trebuie să producem șase milioane de ouă, circa treizeci de tone de unt și încă șase mii de purcei pentru bacon. Nu, asta nu-mi poate intra în conștiință. Atunci care or fi recoltele la ei?
* Iată un tablou descris de fostul comandant al Kremlinului, P. Malkov. I s-a ordonat să facă curat în Kremlin pentru 1 mai. Și a făcut. Mai departe totul este redat după textul P. Malkov,Zapiski komendanta Kremlia, Molodaia Gvardia, 1968, p. 127: „A ieșit Vladimir Ilici. Era vesel, glumea, râdea. Când m-am apropiat de el, Ilici m-a salutat binevoitor, m-a felicitat cu ocazia sărbătorii, iar după aceea deodată m-a amenințat în glumă cu degetul.
— Bine, tăicuță, totul este bine, dar uite, monstrozitatea asta nu ați luat-o de aici. Asta nu mai este bine, și arără el spre monumentul ridicat pe locul unde fusese ucis Marele Duce Serghei Aleksandrovici.
Am oftat trist.
— Așa este, zic, Vladimir Ilici, nu l-am luat, nu am apucat, nu am avut mâini de muncă.
— Ei, ca să vezi, ai găsit motivul! Zici că nu ai avut mâini de lucru? Ei, pentru treburile astea și acum poți găsi mână de lucru. Cum este, tovarăși?, se adresă Ilici celor din jur.
Din toate părțile era susținut de voci prietenoase.
— Vedeți? Și dumneavoastră spuneți că nu este mână de lucru. Ei, hai, încă mai este timp înainte de demonstrație, aduceți funiile.
Am dat fuga într-o clipită la comendatură și am adus funiile. Vladimir Ilici a făcut abil un laț și l-a aruncat asupra monumentului. S-au apucat de treabă toți și în scurt timp monumentul a fost legat cu funii din toate părțile.
— Ei, hai, toți!, comandă cu patimă Vladimir Ilici.
Lenin, Sverdlov, Avanesov, Smidovici, alți membri ai VȚIK și Sovnarkom, precum și angajați ai slabului aparat guvernamental s-au apucat de funii, au tras, au smuls și monumentul s-a prăbușit pe caldarâm.
— Luați-l din ochii mei, la gunoi!, continua Vladimir Ilici să dea dispoziții.
Zeci de mâini au pus mâna pe funii și monumentul a început să huruie pe caldarâm spre grădina Troițki.
De fapt, Vladimir Ilici nu putea suporta monumentele închinate țarilor, Marilor Duci, tuturor generalilor slăviți în timpul țarului.. La propunerea lui Vladimir Ilici în anul 1918 la Moscova au fost demolate monumentele lui Alexandru al II-lea din Kremlin, al lui Alexandru al III-lea de lângă catedrala Hristos Mântuitorul, al generalului Skobelev... Am demolat toate aceste vechituri, spunea el, și vor ridica în Moscova și în alte orașe din Uniunea Sovietică monumente închinate lui Engels, Marat, Robespierre, eroilor Comunei și revoluției noastre”. Un tablou grăitor, nu?
