Lecții de muzică

Mai devreme sau mai târziu o să scriu totuși un roman despre relațiile mele cu Muzica. Va fi un roman trist și ridicol. Poate ar fi mai bine să spun: un roman despre relațiile cu educația mea muzicală, această scară abruptă, cu trepte fragile, pe care am urcat timp de șaisprezece ani. Da, șaisprezece ani chinuitori, plini de respirație grea, licăriri în ochi și cățărat pe pereți, în sus, în sus, nu știu de ce cu orice preț în sus, spre diploma de absolvent al Conservatorului?... Nu, tocmai cu ea, cu Muzica: cu mama vitregă, mai bine nu cu o mamă vitregă, ci un un tată vitreg dur, inteligent, un tată vitreg drept care la momentul necesar mi-a scos prosteala din cap și m-a pus pe picioare. Studiile muzicale superioare îndesate în mine stau precum un apendice inflamat cronic și dau de știre în cele mai neașteptate momente din viață. Și atunci dorul de violoncel, care mă ajunge mereu în momentul atingerii de trecutul muzical, a murit și a rămas în granițele acestui trecut, fantoma dorului se concentrează și se apropie blând de inima mea vie și atunci tresar și-mi spun că neapărat, mai devreme sau mai târziu, o să scriu un roman trist și amuzant despre relațiile mele cu Muzica. Dar mai este timp, încă nu acum. Și nu pentru că mi-e teamă de aceste noi atingeri cu trecutul, ci pur și simplu acum va fi despre altceva. O altă poveste. ...În primăvara aceea apăruse prima carte a mea și trăiam prin ea. Mai bine zis, nu trăiam, ci-mi petreceam zilele și săptămânile într-o așteptare chinuitoare, epuizantă. În casă trăiau semne magice ale unor taine tipografice: „prima corectură”, „corectura a doua”, „semnal”... Nu puteam lucra... Pe birou, într-un teanc mort, se afla o povestire neterminată, ardea termenul depășit al unei piese. Zile întregi m-am rostogolit pe canapea și, cu o mână sub cap, îmi imaginam cartea care încă nu se născuse. Coperta ei albastră și numele meu cu litere albe pe albastru... Afară natura crea primăvara sau primăvara crea natura, în orice caz, fiecare zi în aducea o veste: ba înflorea caisul cu un abur ușor, ba apăreau stoluri de păsări indiene myna, care alergau vioaie prin curte. Trebuia să-mi distrag atenția de la ele, să termin povestirea, să termin de scris piesa, să mă plimb puțin și la urma urmelor, să schimb pulovărul de casă cu ceva mai ușor. Dar de dimineață până seara stăteam pe canapea cu pulovărul negru și în tăcere, încordată, mă luptam cu timpul. Eram paralizată de așteptare. Zile întregi așteptam telefonul de la editură. Spre seară, fără să mai aștept, am sunat chiar eu. Mai este vreo veste? Nu. Probabil zilele astea. Zilele astea... Zilele astea?? Și cum să trăiesc în aceste zile? Păi o să se termine odată? Existența așteptând devenea îngrozitoare, insuportabilă... Acum bănuiesc că au fost cele mai frumoase zile din viața mea... În cele din urmă odată, spre seară, au sunat. Da, vă felicităm, a venit semnalul. Redactora mea vorbea cu o voce liniștită, bucuroasă, de parcă nu se întâmplase nimic incredibil. În vocea ei nu era acea fericire liniștitoare și asta îmi insufla ură față de ea. — Dar azi probabil nu veți mai putea trece. Până la sfârșitul zilei de lucru a mai rămas jumătate de oră. Va trebui mâine... — Nu, nu, o să ajung! O să iau un taxi sau un camion! O mașină de gunoi! O mașină de spălat strada! O să ajung la editură în douăzeci de minute! Am ieșit repede din casă în acel pulovăr negru, am luat-o la fugă prin curte, în fața fericirii împlinite cu copertă albastră. — Pot să vă rețin o clipă? În curtea noastră locuia o familie de orientali — iranieni sau osetini, sau poate evrei din Buhara. Capul familiei, un om slăbuț cu o mustăcioară îngrijită, lucra ca expeditor, transporta carne cu mașina. Adesea la vremea prânzului în curte se afla mașina lui cu furgon negru. Nu era mamă în familie, iată ce necaz îi lovise, mama murise cu trei ani înaintea acestei istorii muzicale. — Pot să vă rețin o clipă? veni la mine, zâmbind sfios, capul familiei. Asta numai dacă nu vă grăbiți prea tare. — Da, vă rog. Simțeam că înnebunesc, dar am păstrat pe față o grimasă de atenție binevoitoare. Viața mea mereu fusese împovărată de reținerile educației de acasă, educație, aș spune, împovărată la rându-i de politețea orientală și respectul binevoitor față de toți — bătrâni, vecini, persoane cunoscute, necunoscute, mai ales față de cele abia cunoscute, doar se pare că te cunosc, dar nu suficient, să nu dea Domnul să aibă despre tine o opinie deformată... Capul familiei orientale făcea parte tocmai din categoria celor abia cunoscuți. Ne întâlnisem în curte, ne salutam din cap. — Da, vă rog... — Nu ne cunoaștem, dar știm despre dumneavoastră.., începu el repede, zâmbind la fel de sfios. În curte se vorbește frumos despre dumneavoastră... — Da?, mă mirai eu politicoasă, neștiind ce să spun în acest sens. Secundele curgeau în continuare, cărticica se afla la editură, pe masa redactorei. Deci despre ce este vorba? — Ați terminat conservatorul, nu?, continuă el bucuros. M-a curins melancolia. — Ei... de fapt, da..., îngăimai. Pe atunci trecuse un an de când mă despărțisem de funcția de concertmaistru și eram total liberă pentru a mă ocupa de literatură. Și libertatea această mult așteptată, trecută prin multe, încă mi se păra o fericire nepermisă, ceva necuviincios, stângaci, ceva extraordinar. Obligațiile de atâția ani față de Muzică pluteau în spatele meu ca un trecut apropiat amenințător și încă nu îndrăzneam să cred până la capăt că sunt liberă, liberă, liberă. Tot așa un om care a cărat mult timp o povară grea și în cele din urmă a scăpat de ea vrea să verifice că de-acum înainte nu mai are probleme și este impetuos, dar acum îl dor umerii, îl supără mijlocul, respirația este inegală. Micul om politicos îmi aminti de ocna mea de mulți ani, de cnutul care recent încă se mai plimba pe umerii mei. Și umerii au tresărit... Capul familiei lăsă jos plasa grea cu cartofi și ea se vărsă greu pe asfalt. — Este în legătură cu fetița.., continuă el, desfăcându-și mâinile cu urme purpurii umflate de la plasa de sfoară. Este așa de capabilă, așa de inteligentă, pur și simplu o să vă facă plăcere!... — Aaa, am înțeles eu, vreți să ia ore de muzică? — O să să facă mare plăcere, repetă el rugător și, venindu-și în fire, mai spuse grăbit: Dumneavoastră stabiliți prețul! — Din păcate, nu mai sunt legată de muzică. Vă rog să mă înțelegeți, nu mai... Am luat o expresie trist-politicoasă și chiar mi-am desfăcut ușor mâinile. Apoi, pe furiș, m-am uitat la ceas și am gemut fără niciun sunet: numai un vizitiu nebun mă putea duce la timp la editură. — Cum adică, deloc?, zâmbi el neîncrezător. Ei, do-mi-sol mai țineți minte, ce mai? — Do-mi-sol țin minte, recunoscui eu poscă, simțind că intru în niște explicații absurde, negând, insistând, în loc să fi refuzat imediat politicos, dar ferm. — Tare vă mai dorim pe dumneavoastră, spuse el și oftă. Despre dumneavoastră se vorbește bine în curte. O să vă facă mare plăcere, este așa de capabilă, Karina mea! — Știți ce, îi propusei, o să-i sun pe prietenii mei muzicieni și o să caut pentru Karina dumneavoastră un profesor bun. — Numai pe dumneavoastră vă vrem, protestă el trist, dar insistent. Răposata ei mamă visa așa de mult la asta... Mi-am dat seama că eram moartă. Un om sfios, fără să bănuiască nici măcar el asta, mă pocni a doua oară. Am reguli dure, știu să refuz. Știu să-mi apreciez timpul și să-l apăr de atacul unor oameni de care nu am nevoie. Trebuie numai ca oamenii aceștia să fie extrem de norocoși. Uite, sună un prieten și mă roagă să scriu o recenzie la un spectacol montat de un prieten al lui regizor. — Este exclus, bătrâne, răspund eu moale, dar ferm. Doar știi, am o regulă dură, nu fac ceea ce nu pot. Nu sunt critic de teatru, unu, doi, nu am timp și, la urma urmelor, pur și simplu nu vreau, lucru care în sine este un motiv destul de important. Prietenul aprobă înțelegător în receptor: — Da, da, desigur... Ai dreptate... Dar îmi pare rău de om, înțelegi. Soția este la spital, fata și-a rupt mâna și acum directorul, un animal, îl critică întruna, îl dă afară din teatru. Am mai îngăimat ceva despre o traducere urgentă, dar regula dură este calul meu de bătaie, deja se poticnise de nefericirea unui regizor pe care nu-l cunoșteam, rezistența a slăbit și uite, cad din șa. Unde ești tu, calul meu de luptă? Își bagă singur gâtul în frâu, ăsta deja nu mai este cal, ci o gloabă de muncă pe care o poți forța. Și prietenul meu simte asta foarte bine și presează: — Îți dau cuvântul: este un spectacol extrem de cuviincios, nici nu trebuie să te mint. Scrie vreo două vorbe bune, sprijină-l pe om la necaz. O să se țină cont de asta... Unde o să se țină cont de asta, nu mai precizez, pentru că sunt dată jos din șa. Mă interesez numai cu o voce distrusă când este începutul spectacolului. Și uite, abia mă târăsc să văd un spectacol de care nu am deloc nevoie despre conștiința pionierească și două ore întregi mă holbez la scenă unde conducătoarea pionierilor, iubită de toată clasa, este jucată de cea mai bătrână actriță din teatru. Mă uit la picioarele actriței emerite — sunt picioarele unei femei în vârstă, suferind de tromboflebită, și mă ia melancolia... După aceea trei zile mă chinui cu conștiința mea deloc pionierească și încerc să-i insuflu ceva despre soția la spital și vita de director, iar conștiința îmi trimite la dracu firea mea de cârpă și spune că în locul animalului de director de mult l-ar fi dat afară din teatru pe prietenul prietenului meu. În cele din urmă storc din mine două pagini, un material trivial și acru, unde mint, mint cu nerușinare, de exemplu, spun că comandanta de pionieri în vârstă este unul dintre cele mai bune lucruri din spectacol. Semnez, desigur, cu un nume cenușiu imaginar și din principiu nu cumpăr numărul din ziar unde este publicată aberația aceea. Dar conștiința sau cum să-i spun multă vreme îmi scarpină locul lovit și-l lovește din când în când. — ... Da, răposata ei mamă pur și simplu visa, repetă sever capul familiei, Karina să învețe să cânte la un instrument... Dar dumneavoastră spuneți prețul. — Ce-au de-a face aici banii? Am încercat să rezist, dar era deja fără rost. Sunt noțiuni care prin noțiunea lor sacră acționează paralizant asupra rezistenței mele în viață. Fetița era orfană și opoziția în continuare devenise inutilă — știam deja că o să mă ocup de treaba asta nu numai inutilă, dar nesfâșit de chinuitoare pentru mine, să dau lecții de muzică unei fetițe... Ei, bine, spuse tristă. Să vedem... O să trec azi, mai târziu. O să fac cunoștință cu fetița dumneavoastră... El izbucni de bucurie și începu să vorbească repede, pe sărite și a ținut-o așa încă vreo cinci minute. Iar eu dădeam politicoasă din cap și de ură era cât pe ce să leșin, dacă există un asemenea motiv pentru leșin. Îl uram și pe el, și pe viitoarea mea elevă, și că eu eram ca o cârpă. Dar cel mai mult îmi uram educația muzicală și din cauza acestei uri neputincioase începu să mă râcâie în gât și să mă mănânce ochii. Seara stăteam într-un hol înghesuit, luminat de o lumină roșie pătrunzătoare, și o fetiță posacă de vreo 12 ani căuta niște papuci pentru mine. În cele din urmă a scos din spatele ușii niște papuci vechi în carouri și i-a aruncat în fața mea: — Nu stați așa desculță. Din cameră a ieșit cu pași târșiți un bătrân — cu niște lațe albe, cu o barbă albă, care arăta foarte bine, dar, se vede, nebun, pentru că fetița se încruntă și strigă supărată: — Ei, ce vrei? Du-te, du-te și culcă-te! Pe bătrânul acesta l-am văzut de multe ori. Primăvara, când începea să se încălzească, nepotul cel mare scotea în curte un scaun vechi vienez, îl punea sub vița de vie care abia începea să înverzească, apoi alerga în casă și-l scotea cu grijă pe bunic. Acela stătea ore întregi în scaun — frumos ca un proroc din Biblie, cu o tichiuță pe părul alb, moțăia sau se uita la ce se întâmpla în curte cu o privire goală, dincolo de nori... Bătrânul se uită atent la mine și întrebă scurt ceva într-o limbă neînțeleasă. Era o limbă orientală, dar nu uzbecă; nu că știu bine uzbeca, nu, n-o știu, dar o simt cu urechea și cerul gurii. Fetița strigă: — Nu, nu e mama! Du-te la tine, am spus! Și atunci am remarcat o altă fetiță, mai mică. Se strânsese lângă tocul ușii și se uita la mine cu un zâmbet liniștit. Privirea ochilor ei transparenți era nu atât blândă, cât iubitoare. Mângâia cu această privire totul din jur — și pe mine, și pe soră, și pe bunicul nebun, și tocul ușii. Ea îi iubea pe toți, pe toți... — Ei, bună, i-am spus. Deci pe tine o să te învăț muzică? — Nu. Pe mine, pufni fata cea mare. Intrați, vin acum. Se prăjesc chiftelele... Dispăru. Bătrânul încă se uita la mine în tăcere, neliniștit și așteptând, apoi o întrebă din nou ceva pe fetiță. Ea dădu din cap și, după ce-mi zâmbi scurt, spuse: — Ei, nu, nu este mama. Du-te la culcare, bunicule..., se lipi ea de bătrân și-l duse în adâncul apartamentului, spunând în acest timp ceva tandru în aceeași limbă orientală. În camera mare se afla o canapea veche, un bufet, câteva scaune vieneze și o pianină neagră jumulită „Oktiabr”, probabil cumpărată la anunțuri... Asemenea anunțuri, cu franjurii numerelelor de telefon, acopereau ca niște solzi de hârtie peretele lateral al magazinului nostru alimentar. Pe capacul pianinei stătea o pisică fumurie foarte pufoasă, cu niște ochi sălbatici închiși la culoare. Am gonit-o, am ridicat capacul și am verificat dacă este acordată. Fusese acordată nu de mult — instrumentul suna cam surd, dar curat. M-am așezat pe taburetul rotitor și lacul instrumentului îmi reflectă imediat imaginea — un însoțitor posac, tâmpit de la game, al copilăriei și adolescenței. Nu ne văzusem de un an, un an lung fericit în timpul căruia nu m-am apropiat niciodată de instrument și uite, ne-am întâlnit... Ah, omul meu negru, alter ego cu găvane întunecate, cu o licărire mată pe pomet, visul meu greu, apăsător, subconștientul meu, ei, bună! Cu degete dezobișnuite am luat un acord minor și am apăsat pedala cu piciorul. Sunetul trist începu să tremure umed în aer. Atunci am început să cânt ce-mi aminteam și ce-mi plăcuse mereu — Fantezia exprompto a lui Chopin, aceste bucle de mărgăritar ale unei melodii delicate și pretențioase, bucle în jurul inimii și mai sus, în jurul gâtului și, în cele din urmă, întinse pe plânsetul arcanelor... Am cântat câteva tacturi și m-am oprit. Degetele care de un an nu mai atinseseră clapele se simțeau ca niște proteze. Iat-o, meseria blestemată, nerecunoscătoare, nu rămâne nimic, dacă nu arunci zilnic în botul ei lacom o muncă de ocnaș de multe ore. Alături de mine cineva oftă încet. Fata cea mică, lipită cu spinarea de tapet, îmi zâmbea blând. Mai târziu am remarcat că se lipea nu numai de ai ei — de bunic, soră, tată, dar și de obiecte, de parcă mica ei făptură, plină de iubire față de tot din lume, era însetată să se lipească, să se atașeze, să mângâie tot ce-i cădea sub priviri. — Ei, ce-i?, o întrebai. De ce zâmbești? — Muzica, spuse ea în șoaptă arătând spre clape. Este frumos... Se rostogolesc ca niște bile... Din bucătărie, desfăcându-și din mers șorțul, ieși fata mai mare. M-am ridicat de pe taburetul rotund și am bătut cu palma în el. — Ia loc, iar eu m-am așezat pe un scaun vienez. Karina se lăsă supusă pe scaun, se gârbovi, întinse mâinile de-a lungul genunchilor și se uită cu atenție la reflectarea sa în pianină. Fetița aceasta îmi amintea de ceva chinuitor. Îmi amintea așa de dureros, că nici nu voiam să-mi tulbur memoria. — Ia ridică-te, spusei. Este înalt pentru tine. Hai să rotim taburetul. L-am răsucit... Ea își întinse din nou mâinile de-a lungul genunchilor și-și fixă indiferentă privirea spre propria reflectare — așa se uită un cioban bătrân în depărtarea uscată a stepei cu o privire arsă. Am simțit că acum trebuie să-i spun ceva viu, omenesc, pentru că de la mine tocmai la asta nu se așteaptă. Probabil crede că o să încep să-i spun că instrumentul în fața căruia s-a așezat se numește pian... Nu, draga mea, țin minte prea bine primele mele lecții de muzică...