Enisei, dă-mi drumul!
(fragment din carte)
Am văzut pentru prima oară Enisei în anul 1974, la începutul lunii iunie, în capitala tuvină, orașul Kîzîl, unde râul se adună într-un trup tulbure și fremătător din doi afluenți de munte, Kaa-Hema și Bii-Hema. Acolo m-am scăldat eu în frigul lui gălbui, încă neștiind că restul vieții îl voi petrece în această apă.
Cu ochi vechi de piatră privesc munții îmbinarea celor doi Enisei. Pantele stepei miros dur și sufocant a pelin, ale cărui tufe mici, ca niște arici, acoperă ca niște pete tot ce este în jur, și acest miros, se pare, pătrunde chiar cuvântul Tuva. Mirosul incredibil de rezistent și pătrunzător este dat de o plantă mică, chinuită de arșița arzătoare a verii, de arsura de iarnă a vântului înghețat. Așa, se întâmplă, un om uscat de viață te uimește prin rezistența sa, prin amărăciunea uscată a sensului.
În timpurile acelea îndepărtate și luminoase ținuturile se aflau mai aproape și se atingeau mai tare unele de altele cu umerii lor. Și profesorii făceau pentru noi tot să ne dezvoltăm, să ne mișcăm, să inspirăm mirosurile uimitorului nostru pământ. Știind de faptul că sunt posedat, livresc, de Siberia, profesoara mea de biologie, Galina Anatolievna, m-a trimis pe mine cu un cunoscut de-ai ei într-o expediție împotriva ciumei în sud-vestul Tuvei, în satul Mugur-Aksî.
Am ajuns la Kîzîl din Abakan, cu un autobuz pe șoseaua Usisnski, încă veche, în fosta regiune a trecătorilor montane. Hanuri, KrAZ, „Colchide” cu remorci mici, borș, smântână și compot în pahare fațetate, șoferi cu tăvi... Am ieșit mai spre seară și, țin minte, departe pe mâna dreaptă a apărut Șușenskoe dincolo de o câmpie plată, mai departe de la Tanzîbei, pe măsură ce întunericul se lăsa și mai tare, începu să se lege și să se ridice consistența muntoasă a taigalei. Legată în mod tainic de amurg, ea te uimea prin avansarea în pantă a unor coline, prin densitatea neagră a taigalei, masa nocturnă a cedrilor, brazilor. În oraș ore întregi mă uitam pe harta Siberiei. Munții erau de un maroniu închis, de culoare neagră, puternică, și chiar așa îmi imaginam locurile — uneori goale, maronii cu copaci singuratici, ca într-un tablou, ca în ilustrațiile din cărți... Pădurile apăreau deodată, compacte, taigaua, dacă apărea, înconjura fiecare movilă cu o densitate de neimaginat și, înghesuindu-te, avansând, se lupta pentru fiecare metru de la marginea drumului.
Când a venit prima trecătoare, Kulumîs, au început să se audă foarte bine toate contactele transmisiei, tona motorului căruia dintr-o dată îi era greu să meargă înainte. Autobuzul mergea încet și cu greutate în prima trecătoare, și când o cotea într-o buclă, când își proptea farurile într-un perete de stângă cu rădăcini de cedri. Schimbarea vitezei, cotitură, și „Ikarusul” 66, foarte lung, abia încape pe platformă, din nou o cotitură și din nou în sus pe o buclă. Și din nou lucrul greu în viteza întâi, de mers pe jos, și târâtul pe această buclă. Era din ce în ce mai întuneric și munții veneau din ce în ce mai aproape cu pereții negri și se amestecau puternic cu noaptea. Te cuprindea somnul, niște fragmente de tablouri, o luptă chinuitoare — și cu somnul, și cu aceste imagini ale intrării entuziasmate, incredibile în Saian.
Apoi am început să moțăi. Țin minte această moțăială obositoare, când, împreună cu lumina tăioasă a dimineții, s-a auzit deodată vocea înceată a lui Eduard Leonidovici, șeful detașamentului: „Doarme, prostul!” (cică, în loc să se uite). Nu voiam să fiu prost și, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, am bâiguit: „A?”
Mai departe a fost Aradan. Eduard Leonidovici a rostit numele ca și cum acest cuvânt, ca un izvor, nu ar fi desemnat un sat cu case mici, ci ceva important și uriaș, legat de tot ce se întâmpla în aceste ore și noi repetat că, da, cică, înțelegem, cum să nu, doar este Aradan! Aradan. În afară de mine și Eduard Leonidovici mai călătorea Liuda, studentă la seral și angajată a institutului. Alți doi, studenți, un cuplu cu niște câini, mergeau prin Saian cu o mașină de ocazie: autobuzul nu i-a luat.
Se revărsa, pătrundea pe ferestrele autobuzului o lumină extrem de proaspătă, plină de rouă, amestecată cu verdele sălciilor, mestecenilor, zadelor... Cu taigaua montană, care te strângea, imposibil de trecut, din toate părțile, gata să înghită drumul, satul și pe om...
Tot din acea dimineață: Us, mărunt, plin de oase, de pante și albii de râu... Am văzut pentru prima oară vârfurile înspumate ale unui râu de munte și, confundând Orientul Îndepărtat cu Siberia, mi-am spus prostește: poate că sunt pești care urcă să-și depună icrele? Și mai țin minte podurile de lemn peste Us și stâncile extrem de înalte de deasupra râului. Dar impresia cea mai puternică a produs-o asupra mea un șir de brazi ca niște lumânări, cu vârf ascuțit, pe care nu mă prea pricepeam să-i identific, dar am simțit formația irepetabilă a siluetelor lor siberiene. Din copilărie am simț acut al locului — remarcam într-o clipită, îmi însușeam și păstram trăsăturile locurilor văzute. Și mai era o bucată de drum pe deasupra unei râpe a taigalei, aceleași lumânări ale brazilor și, departe în jos, un camion căzut, cu șasiul ruginit în sus.
Mai aprape de Kîzîl te uimea o întindere, prin faptul că o așteptai de atât de mult timp, prin înfățișarea ei clasică, nemărginită, plină de movilițe, acoperită de zade de un verde deschis. Când mă uitam la ea, îmi dădeam seama din tot sufletul că asta se și numește marea taigalei. Și, desigur, am observat cu s-a schimbat taigaua cu stepa luminoasă, de conifere, unde locurile deveniseră uscate, iar mai apoi totul a trecut în stepa de munte. Cam în acest loc am trecut printr-o rezervație de cerbi în spatele unei îngrădituri pe o pantă aproape ca de stepă. Apoi s-a deschis Kîzîl, într-o groapă în stepă înconjurată de mail multe culmi de piatră — triunghiuri nesfârșite, cute, umbre, vine, lanțuri de piatră și centuri. Unde te uiți vezi numai întinderi pe care se văd coline, straturi de albastru... Un miraj așa de pătruns de mister și chemări, că și în sinea ta a început să se formeze o negură albăstruie ce face să fie luat cu frig sufletul care se topește.
La Kîzîl ne-am întâlnit cu Aleksei și Marina. Ei traversau Saian pentru a ajunge în „Colchida”, cu doi câini, Laika, unul — vest-siberian și altul karelian. Descrierea acestei întreprinderi era însoțită de glume și parcă de un accent evenk: „Șoper, șoper, traverseasă-ne Saian”. Aleksei, un băiat solid, vânjos, cu o față mare ce semăna puțin cu un mamut. Era un vânător pătimaș, aprecia mult armele și era maestru la lupte.
La Mugurî am zburat cu un An-2, dar înainte de asta am așteptat o săptămână biletul, era închisă de nori trecerea peste Țagan-Șibetu. În fiecare dimineață mergeam la aeroport, unde canicula și mirajul depărtărilor ce se topeau se simțeau destul de tare și unde, fermecându-ne, răsunau în difuzor denumiri de sate: Tora-Hem, Kîzîl-Majalîk, Sîstîk-Hem, Teeli. Tot acolo așteptau avionul doi bărbați cu niște costume de pădurar de un verde decolorat și cu ursuleț de zgardă. Dând din labe, se rostogolea în laț și, când zgarda îi intra în piele, gâtul i se părea a fi subțire de tot. Uneori începea să mârâie și atunci i se dădea o sticluță cu lapte. Se culca pe spate, o lua cu labele și începea să sugă, scoțând un fel de tors neașteptat ca de motor, un dâr, dâr, dâr, dâr pe aceeași notă.
Locuiam într-un bloc cu patru etaje dincolo de postul de televiziune, în apartamentul unui luptător împotriva ciumei și al șefului detașamentului de luptă, Igor Kriukov, prietenul lui Eduard Leonidovici. Kriukov era pe teren.
Așteptăm să vină vremea bună. Ne plimbăm prin Kîzîl, hoinărim pe aleea de asfalt de-a lungul unor plopi mici. În fața noastră merge pe tocuri o rusoaică slăbuță cu o coafură îngrijită, cu un edificiu sofisticat pe cap, ca un voal apretat. Liuda și Marina au pufnit în râs de moravurile din acest loc uitat de lume, dar Eduard Leonidovici le-a pus la punct sever și, cred, pentru totdeauna: „Sunteți într-un oraș străin, și nu la voi, la Moscova, de aceea învățați să-i respectați pe oameni”.
Apoi am zburat cu An-2 deasupra munților și din nou am recunoscut ceva drag și multașteptat — movilele triunghiulare cu zade pe pantele de nord. Cele din nord sunt mai umede, iar în uscatul din Asia Centrală fiecare picătură este importantă. Am zburat vreo trei sute de kilometri și în afară de aceste movilițe cu zade nu mai țin minte nimic până la Țagan-Șibetu.
Este uimitoare memoria tânără: dacă aș fi zburat azi, aș fi văzut și mai multe, aș fi ținut minte... Se vede că ochiul unei elev de clasa a noua încă nu se obișnuise cu o asemenea cantitate de riduri ale pământului și sufletul drept abia începuse să repete și să învețe cutele vieții.
Înălțimile se ridicau tot mai sus și uite, zburăm prin Țagan-Șibetu prin defileu, și deja la același nivel cu noi se văd liliachii, fațetate, aceste culmi și se tot ridică ceva impresionant de îngrozitor și măreț, ca un fel de deznodământ, o spărtură... Simțim asta și noi, și avionul. Ușa la piloți este deschisă... Și uite, în cele din urmă... prin discul transparent și fumegos al elicei văd ceva orbitor și acoperit de zăpadă — o cupolă-plapumă albă sub care stă culcat, cu genunchiul ușor ridicat, ceva uriaș. Iar mai jos această cupolă strălucitoare este susținută de niște labe negre ca niște coaste. Acesta este Mongun-Taiga. Înălțimea ei este de patru mii fără treizeci de metri. Cum mai strălucea în ziua aceea!
Mugurî se află între acest munte nemaivăzut și Țagan-Șibetu. Stepa de munte. Cute. Totul este galben, radiază soare. Culmile mai înalte și mai ascuțite sunt zmeurii, pe una parcă este pusă o stea de cretă și două raze scânteietoare privesc la noi. I se spune Steluța, Ak-Baștîg. Pe ea este un strat de piatră albă în cinci colțuri. (Câte supoziții nu am auzit despre această stea — că este un ghețar, că steaua a fost desenată special). Mugurî. Căsuțe de lemn, oi... Mergem prin sat, apoi la stația împotriva ciumei. Acolo este o mulțime de oameni, muncitori, arși de soare, uscați de viață. Locuitori ai Irkutskului, luptători împotriva ciumei. La practică din Moscova. Unul Sunțov, maro de parcă nici nu este om, de la bronz, cu un costum de protecție alb. Toți sunt groaznic de bronzați, arși de soare.
În cele din urmă ne-am urcat într-un GAZ-53 și am plecat mai departe... Tabăra trebuia să se afle pe un râu mic, Kargî, mai jos de Mugurî, în aval la vreo douăzeci și cinci de kilometri. Și cam la zece kilometri de granița cu Mongolia. Am mers prin stepă printre movile. Movilele sunt în șiruri, în spatele lor și deasupra lor se află Mongun-Taiga. De Kargî ne apropiam printră-o zonă de asemenea coline foarte mici, ca de jucărie, printr-un mic defileu extrem de pietros. Ne-am oprit lângă un cort decolorat, întins de curele așa de tare, că suprafețele plate și muchiile se îndoiau. Din el, cu o mișcare iute de ridicare a ieșit un băiat frumos, cu un cap rotund ras, Valia Rîlnikov. La fel de ars-bronzat și cu același costum alb orbitor, ca de sare. Scoase și strânse sacul de dormit, slăbi, deschise și strânse cortul și, aruncându-le în remorcă, sări și el.
Defileul ducea în lunca Kîrgî, o panglică verde ce forma un contrast total cu împrejurimea uscată pietroasă. Sălcii dese ca niște corturi înalte și zade înalte rare. Micul râu era îngust, de un albastru lăptos printre niște fragmente de stâncă albastru-cenușii. Suprafața stâncilor în apa mică era ca niște unde înghețate...
Am întins corturile. Am desfăcut curelele, am stabilit care unde. Încetineală, încurcături... zic, cică, uite, acolo trebuie: s-a dovedit a fi corect. Lioha Mironov, student în anul al treilea, a spus înțelept: mă rog, cel mai tânăr „are ochii tineri, vede tot”. Lioha găsea mereu pentru mine o vorbă bună.
Ne-am pregătit, am făcut mâncare și am mâncat în cortul mare, de armată — dreptunghiular, cu un acoperiș ascuțit și un adaus din pânză pentru ferestre. În el era și soba. Celelalte corturi erau rare pentru atunci, nu de un verde decolorat, ci dintr-o țesătură specială sintetică, galbene și cu apărătoare de soare. Seara în fiecare dintre ele ardea o lumânare și, pline de lumină, aveau o înfățișare minunată, din altă lume. Viața mea în Kargî a fost pătrunsă de sunetul meditativ al apei ei, de sunetul chitarei lui Valia, seara — mereu lua câteva acorduri, aceleași, solemne, se vede că le învăța.
Micul râu îngust, deloc adânc vara, era traversat de camion într-un loc lat. Înălțimea deasupra mării este de 1800 de metri. Dincolo de râu stepa montană o ia în sus, se duce spre poalele lui Țagan-Șibetu — în linie dreaptă, în unghi drept cu el, ca o placă înclinată. Culmea te primește galbenă, acoperită de mușchi, rotundă, plină de cute, de riduri. Recent am aflat că tocmai această culme întinsă de la margine a munților Țagan-Șibetu poartă denumirea mongolă complexă de Burșban-umun-salanî-nuru. Iar Țagan-Șibetu se traduce din mongolă ca „gardul alb”.
Într-una din primele zile am reușit să mă cațăr pe acest gard ceresc și, uimit de cele văzute, am stat mult la înălțime, de unde se deschideau întinderi, spații adunate din lanțurile muntoase nemărginite și extrem de îndepărtate. Sute de verste se întindeau neliniștite, transparente, de la picioarele mele până la orizont. În vest se afla partea de sud-est a Altaiului Muntos, vârful Cihaciov, mai la sud, în sud-vest, în Mongolia, se vedea Turughen-Uul și încă un alt vârf de patru mii de metri — un triunghi alb care va fi mereu o parte a oprizontului meu sufletesc. Și, desigur, foarte aproape, în vest-nord-vest, se înălța Mognun-Taiga sub pătura strălucitoare.
Tot ce era în apropiere se înmulțea cu triunghiurile frământate ale movilelor. Pe fiecare dintre ele era un vârf ca o cusătură de piatră prost făcută. Prin ea, răcită ca un berbec cenușiu, parcă continua să se reverse lichidul de piată. Șirurile de triunghiuri, cu alternanța lor de umbre, muchii, trăiau în aceeași muzică, în același vânt, ca niște valuri înghețate... Dar dacă te uitai cu atenție cu binoclul... Însă așa, numai o întindere continuă pe zeci de verste. Pânza galbenă, maronie, rozalie și pe ea o mișcare nesfârșită a umbrelor norilor... Atunci aveai impresia că așa trebuie să fie natura noastră și că hălăduiala mea sub aceste întinderi nu face decât să anunțe depărtări și mai frumoase. Că lucrul cel mai uriaș, aerian și plin de pete se află înainte.
Acum pot să spun că nu am mai văzut nicăieri ceva asemănător, deși am văzut numeroși munți în Siberia.
Cu imaginea de un verde aprins al Mongunului în ochi am coborât pe panta lui Țagan-Șibetu, inspirând mirosul de pelin, călcând pe pietre sparte, smulgând când o tulpiniță cărnoasă de revent, când o țeavă de ceapă de munte. Tabăra își ducea viața deosebită. Eduard Leonidovici, stând pe o ladă împletită, își curăța arma. M-am întrebat repede și profesional unde am fost, de ce nu am spus unde mă pregăteam să plec, iar mai apoi a pus arma deoparte și m-a privit în ochi: „Încă o asemenea ieșire și o să pleci înapoi. La Moscova”.
Niciunui om din lume nu i se potrivea această expresie, „vânător împătimit”, cum i se potrivea lui Eduard Leonidovici Sedîh. Avea cel mult vreo 35 de ani. Cu ochii negri, blond, fața îngustă, uscată, pitorescă, obrajii căzuți, mustață, barbă — tot uscate, care-i conturau gura... Și avea și o înfățișare sportivă, slăbuț, cu niște bicepși neașteptat de mari. Pătimaș, răsunător ca o bucățică de smoală. Era de fel din familie de muncitori de la maginea orașului. Avea câini, mergea la poligon, se formase în mediul moscovit al vânătorilor. Locuia la Karacearovo și pe câini îi chema Kara și Ceara. Am aflat de la el pentru prima oară expresia gonaci. Acesta era Edik. Dacă este să comparăm pe drept cuvânt înfățișarea omului cu niște animale sălbatice, fără a pierde menirea înaltă a omului, atunci Edik ar fi semănat cu un câine de vânătoare.
Până la Tuva a lucrat în Ural la Vișera și tot timpul povestea despre moș Mai, care îi ducea cu o barcă de lemn cu motor și cum odată Mai s-a răsturnat și a băgat în apă bagajele expediției. Sintagma „Mai s-a întors” a repetat-o de multe ori Eduard Leonidovici și ea nu făcea decât să sublinieze experiența lui Mai și acel caracter tragic deosebit cu care este conturată nenorocirea care s-a întâmplat cu un om cu experiență și puternic.
Un institut se ocupa de focarele de ciumă. Purtătorii ei erau ploșnițele, iar transportatorii — popândăii și iepurii fluierători, mai ales iepurii fluierători mongoli a căror viață o studiam. Iepurii fluierători locuiau în colonii în niște vizuine. Am intrat suib protecția lui Valia și trebuia, stând pe o parte a unei movile, să observ colonia de iepuri fluierători de pe panta opusă. O atenție deosebită se acorda la tot ce era legat de urmașii lor, care apăreau de două ori pe an. Am observat că atunci când a apărut a doua serie de pui, adolescenții din prima serie au dispărut din colonie, parcă eliberând locul. Am împărtășit această observație lui Valia și el, cu o mișcare pătimașă de întâmpinare, a exclamat: „Corect!”, de parcă mă verifica și aștepta această descoperire pentru a mă consacra ca specialist în iepuri fluierători.
Valia este puternic, cu ochi albaștri, frumos. În costumul său verde decolorat seamănă cu un soldat. Capul rotund este ras... Toți îl iubeau pe Valia. Avea el o tristețe a lui. „Uite, peste un an o să termin studiile... Și ce-o să fie mai departe... nu se știe deloc...”, spunea el gânditor. Dar, fără să se teamă de necunoscut, tocmai apreciind această ședere de azi între movilele de piatră. Și se auzea o tristețe când vorbea de anii, de parcă la cei 20 de ani simțea extrem de acut trecerea timpului... Sportiv, puternic, și se întrista: „Ei, câtă forță am avut... Câtă forță...”, vorbea el despre clasa a noua. Vorbea încet, expresiv. Răsuna același sentiment tineresc de viață trecută, ca și la Lioha, când vorbea și el de „anii tinereții”.
La scurt timp a venit Kriukov cu un tovarăș și Eduard Leonidîci se tot plimba cu ei ziua întreagă. Fie atunci, fie altă dată au adus un berbec. Nu mai țin minte cum l-au făcut, țin minte un cârnat cu sânge. Și că, atunci când l-au tranșat, Lioha a adunat o cană de sânge și a băut-o demonstrativ — cică e o chestie utilă. Stăteam în jurul focului și tovarășul lui Kriukov a spus că li s-a răsturnat mașina. Am întrebat, nu știu de ce: „Chiar așa?” Și el a pufnit că de ce îl întreb, cică ce, nu cred? De atunci încerc să nu mai pun întrebări fără rost.
Kriukov avea inima deschisă. Nu prea înalt, slab ca un adolescent, pantalonii de trening răsuciți îi descopereau pulpele aproape de copil. Kriukov povestea multe, cu patimă, cum el, de exemplu, s-a răsturnat pe Enisei cu pluta pe un prag, nici nu știu care. (Hutinski?) Cum a ieșit înot pe o insulă și acolo s-a odihnit pe pietriș. Și despre o stâncă din mijlocul râului, cu o platformă deasupra, unde se pare că este o casă și locuiește un credincios de rit vechi. Kriukov și Edik, când s-au despărțit, au început să se certe, Edik tot repeta: „Ei, îți spun, te-ai vândut prost! Îți spun, te-ai vândut prost!” Kriukov avea un fiu, Sanka, doi ani am corespondat. Deveniseră din ce în ce mai puțini cei comuni și corespondența devenise tensionată, mai mult din obligație și în scurt timp a murit.
Eduard Leonidîci spunea aproape o poveste despre un ins care îi amuza pe toți, spunând că „l-a prins pe Immanuil”, de fapt, prinsese un manul. Despre manul am auzit, dar de întâlnit nu am înâlnit. Odată, când stăteam pe o margine a unei movile, am văzut pe panta opusă un motan îndesat cu o fâșie neagră lângă ochi. Fugea în diagonală cu o înfățișare tare preocupoată și această preocupare și determinare spuneau că se află acasă, așa că poate nici să nu mă bage în seamă. O vreme l-am urmărit cu binoclul.
Impresia era exprem de vie, dar vara mi s-a umplut cu multe alte întâlniri prețioase: de exemplu, în lunca Kargî, mai aproape de Mongolia, am găsit un cuib de barză neagră, într-o pădure de zade. Acolo erau deja doi pui. Aici era o mulțime de păsări și dintre cee mai uimitoare: tot felul de pietrari suri, sturzi de stâncă pestriți (de un roșcovan viu cu albastru), cocoși de zăpadă, pe care nu-i mai văzusem, și o mulțime de pupeze. Și, desigur, prădători — șorecari din Asia Centrală, cărora noi le spuneam ACC (Asia Centrală și Caucaz) și extrem de stimații de către noi șoimi de tundră și acvile de munte. Și deși nu mi se cerea să lucrez și cu păsările, am studiat și am recunoscut pernatele cu mare bucurie.
Așa locuiam eu sub zade, lângă malul lin acoperit cu sălcii, pe malul unui mic râu opalin, strâns și gălăgios. În timpul liber mergeam prin împrejurimi. Prindeam harius cu cosași și muște. Iar de dimineață mergeam prin defileu printre movilele de piatră ca de jucărie ce semănau cu ruinele unui oraș, așa de organizată părea zidăria lor de piatră, uscată. Și peste tot era miros de pelin — amar și condimentat, creșteau arici de pelin și tufe de caragana, cu reflexele aurii ale trunchiurilor...
Și, ca peste tot în Siberia de stepă, lăcuste. Mai întâi nu înțelegeam ce erau cosașii ăștia grași și zdraveni — chiar acele lăcuste care distrugeau cerealele și acopereau cerul ca niște nori negri. Iepele mici de un cenușiu foșnitor se ridicau cu un pârâit de elicopter și aripile lor din spate se deschideau ca un evantai cu o nuanță rozalie sau albastră. Uite, nu mai pârâie, s-a înfipt în iarba de stepă, rară, ca o perie și s-a evaporat și tu umbli peste tot, o cauți, te uiți cu atenție până ce ele își iau din nou zborul pârâind și se înfig din nou în iarbă.
Și uite, am ajuns eu și la panta mea și am observat ore întregi iepurii fluierători, i-am numărat, am notat particularități ale comportamentului lor și făceam hărți ale coloniilor... Și mă uscam și eu, mă întăream... Mi se evaporaseră din suflete notele orășeneșeti, de capitală, capricioase. Și vinele sufletului deveneau mai puternice, ca tulpinile de ulm.
Iar seara focul pârâia de la crengile de zade pline de denivelări, așa de greu de aprins. Chitara lui Valia își zornăia acordurile, Kargî vuia și corturile galbene, luminate de lumânări, păreau niște șfeșnice înaripate din parafină transparentă. Și o buhă cânta în defileu. Și Valia cînta: „În râul pietros alunecă pietre”. Cântecul se termina cu cuvintele: „Și cu mâinile întinse în această țară de piatră m-aș preface pentru totdeauna într-o piatră, numai ca tu să mi te apleci”. „Ce feminin e asta!”, spuse încet Valia. Combinația de tandrețe și fermitate îi uimea sufletul, acutizat de singurătate și, împărtășindu-ne trăirile, ne învăța să ne gândim și la cuvinte, și la muzică și să vedem peste tot adâncul omului. Probabil că dacă nu ar fi fost Valia, nu aș fi acordat niciodată atenție versurilor cu adevărat poetice...
Desigur, aflat în această minune de stepă montană nu uitam să duc dorul visului meu, taigaua. Și uite, au început să mă trimită să lucrez pe culmea Țagan-Șibetu, pe râul Barlîk. Culmea se uita spre Kargî cu niște laturi pleșuve, cu ridurile și cutele ei, și dacă era să pui la pământ acest prim șir rotunjit (Burșban-umun-salanî-nuru), în continuare se înghesuiau niște culmi ascuție liliachii, una dintre care îmi plăcea în mod deosebit — un munte semănând cu o coroană. Chiar îi spuneam, Coroana.
Nu mai țin minte dacă, cu treabă sau de plăcere, mă aflam din nou pe fruntea preferată a culmii Țagan-Șibetu, de unde se vedeau și vârfurile liliachii Zabarlîci, și Mongolia cu lacul Ureg-Nur și vârful triunghiular de deasupra lui. Și Mongun-taiga, care dormea sub pătura sa robitoare, cu genunchii ușor strânși. În aceste momente mai jos de mine, literalmente la vreo optzeci de metri plutea dus de curenții de aer un zăgan, unul dintre cei mai străluciți răpitori de munte pe care eu, ca și multe alte păsări și animale, le știam numai din ilustrații... Colorat, cu partea de sus neagră, pieptul roșcovan și o fâșie neagră de la ochi spre cioc. Țin minte și fâșia asta... Și cum a început să se legene puțin și să-și prefire penele lungi în șuvoaiele de aur. Nu mă văzuse. Eram o parte a muntelui și priveam pe furiș taina.
După aceea am luat-o în direcția Barlîkului și am ajuns pe panta tundrei de munte, acoperite de tufe rare de empetrum (mesteacăn pitic). La empetrum se întâlneau și coronițe uscate, noduroase, ce semănau cu un foc. Maronii și rugoase, tresăreau în grămadă, ca pe arcuri, dacă le atingeai. Aveam la mine în rucsac o cutie afumată de la mazăre cu o toartă de sârmă. În ea adunam zăpadă din urmele orbitoare de zăpadă cu bobul mare — era pete, pete, în toiul verii, în părțile adîncite ale spinării culmii. Bucurându-mă că totul este la îndemână, luam zăpada, imprimând funinginea în masa albă. După ce făceam un foc cald și invizibil, fierbeam apa de munte. Ceainicul meu clocotea ca o moviliță de argint....
Beam ceai semiculcat, când se apropie de mine un nor aproape transparent cu poalele luminate. Începu să cadă o zăpadă cu bobițe mari, cerul montan începu să vorbească înțepător și fericirea mi se instală în mod egal în suflet. Totul se întâmpla de la sine. Nu trebuia să explici nimic nici munților, nici sufletului tău. El știa tot. Și dacă acum aș fi în același loc și ar fi pornit o asemenea zăpadă, mi-aș înmuia genunchii în tundra montană și, mânjindu-mă pe obraji cu funinginea de pe cutia de ceai, cu lacrimi în ochi, m-aș ruga la Dumnezeu pentru milostenia lui nemărginită....
Barlîk începea în culmea Țagan-Șibeteu, curgând prin defileu, unde ne deplasam în numeroase feluri. Pur și simplu pe jos, pe cai sau chiar cu mașina, ocolind, ajungând la Barlîk aproape chiar la izvor. Pe munții înalți nu ajungea uscatul din stepă, era umed, și tundra mică înverzea pe marginile văii și prin trecători. Barlîk în cea mai mare parte curgea pe pietre, într-un singur loc al văii se afla gheață cu coarnele înghețate ale unor berbeci de munte.... Am numit acest câmp de gheață cimitirul arharilor. Era și o pajiște mai jos de ghețar. M-am dus cu Liova mai aproape de pajiște și am văzut pe ea rațe. Lioha se apucă, fără să le scape din ochi, să tragă de pe umeri carabina și eu am început să supăr, să-l rog, cică hai mai întâi să fac o fotografie, și după aceea să tragi. Lioha mi-a permis supus. Am dat buzna la rațe și le-am speriat. Și acum îmi aduc aminte de rușinea mea și de bunătatea lui Lioha: nu a spus niciun cuvânt.
Odată mergeam de Barlîk călare și am întâlnit un tuvin — focul ardea, calul păștea. Stătea jos lângă foc, alături era o pușcă TOZ-8 și un tarbagan doborât (marmotă mongolă). „O să mâncăm carne de marmotă?”, întrebă tuvinul cu vorba sa. Ei, și, cică, „trebuie s-o fac”... M-am rușinat să mă alătur la masa de prânz și am plecat mai departe.
Prima dată am ajuns la Barlîk pe drumul ocolit cu un GAZ-66. Am înnoptat la o stână — casă mare, cu șase colțuri, din bârne. Dimineață m-am trzit din cauza strigătelor extrem de sonore, zăngănitoare ale stăncuțelor alpine. Stăncuțele ciocăneau parcă într-un fel de gheață ciudată, fie pe o conductă ce le enerva. Stăncuțele alpine au ciocul subțire, îndoit, ca un ac chirurgical, și de un roșu intens... Și strigătul lor este la fel de ascuțit, îndoit, întins... Nu poate fi redat nici acest strigăt, nici prospețimea muntelui. Numai acul care străpunge sufletul.
Pentru serviciu am coborât pe Barlîk la câțiva kilometri mai jos, și asta a fost sărbătoare: cu cât intram mai adânc în Țagan-Șibetu, în aval de râu, cu atât mai tare pantele erau acoperite de zade. Transparentă și rară, ea creștea numai pe pantele de nord. Era și defileul Kuve-Daba, unde printre zade eu și Lioha ne-am pus cortul... Aici mirosea rășinos a taiga, erau veverițe de culoare neagră, iar în vârful pădurii am descoperit și un cuib uriaș de acvilă și, nu știu de ce am ținut minte că era într-un cedru mic.
Când mergeam odată pe Barlîk, am văzut o mică platformă într-o stâncă. M-am cățărat până acolo și am descoperit o peșteră mică și un picior de căprioară în fața ei. Imediat ce am pornit spre peșteră, de acolo a ieșit, clănțănind din cioc, o buhă uriașă cu ochii mari galbeni strălucind. După o clipă zbură moale în lumina zilei, dizolvându-și umbra din cealaltă lume. Și Barlîk a devenit și mai misterios, și voiam să merg mai departe în Țagan-Șibetu, acolo unde, cu fiecare kilometru mai mult de taiga pe pantele nordice, unde defileele veneau unul după altul și în ele creșteau verzi zadele. Și mai țin minte că printr-una din văi curgea un pârâu ce se numea Hemcicireilîk.
Amenințara ciumei, al cărei focar uriaș se afla în nordul Mongoliei, era pentru mine îndepărtată, abstractă și parcă fără nicio legătură cu animalul pe care îl studiam — și iepurii fluierători, și popândăii, și tarbaganî ne interesau în sine. Dar cuvintele „ciumă bubonică” sunau serios și aveam o misiune dură: să verificăm acțiunea otrăvurilor pe popândăi și iepuri fluierători. În acest scop aveam nevoie de Barlîk, nepopulat. Era nevoie de otrăvuri care să nu se acumuleze în răpitorii care mâncau cadavre și să nu-i distrugă nici pe ei, nici alte forme de viață. Nimeni nu gândea altfel: oricum totul era clar. Și de popândăi ne era milă, și de iepurii fluierători pe care îi studiam eu și Valia, dar ciuma e ciumă. Țin minte denumirile: ratindan, definacin, sevin și ce mai rânjeam noi când ne imaginam că sunt nume. „Tovarășul Definocin, nu vreți o linguriță?” Iar soția lui Lioha, frumoasa Marina, îmi schimba accentul foarte ridicol și intenționat manierat: „De-fi-na-țin”.
Mergeam pe Barlîk cu un cilindru de tablă fixat cu o curea. În cilindru este ovăz cu unt, în care era pusă otrava. O arunc în vizuini cu o lingură mare. Apoi va trebui să revin la Barlîk și să mă uit pe cer: dacă acolo se învârt gaie, acvile, vulturi suri, înseamnă că otrava a acționat.
Vulturii suri se roteau.
Într-o poiană din trecătoare creșteau flori de colț — niște steluțe mici albișoare, foarte modeste în comparație cu denumirea spectaculoasă. Odată am coborât spre Barlîk din poiana cu flori de colț și am văzut cum de pe panta cealaltă a apei aleargă o vulpe. A traversat Barlîk și a pornit spre mine. Am ridicat pentru orice eventualitate de jos un băț uscat. Vulpea s-a apropiat și a sărit la mine. M-a salvat bățul — vulpea se pare că era turbată.
Eram la vreo zece kilometri de Mongolia. Nu am văzut în mod deosebit grăniceri. A fost o întâmplare: am urcat în vârful Barlîkului printre munții liliachii chiar spre granița marcată cu câțiva stâlpi mici fără niciun fel de sârmă ghimpată. Sus deasupra noastră, am remarcat un grănicer care stătea într-un loc ascuns — nu se știe de de toți erau amuzați de fundul mare rotund al caschetei ce ieșea din vârful muntelui și că, deși ascuns, îl vede toată lumea.
Odată prin tabăra noastră au trecut cămile din Mongolia, o turmă întreagă. Mergeau preistoric — le lângă noi, printre noi, în șir, mai bine zis, zăngănindu-și în șir picioarele mari de curelele corturilor, legănându-se, jucându-și gâtul îndoit, de parcă stăteau separat și se adaptau greu la mers. Albeau cocoașele căzute după iarnă, năpârlite, cu smocuri de lână, și ochii se rostogoleau uriași și exoftalmici întunecați, ca niște dopuri de lemn. Apoi au venit mongoli în căutarea lor. Ne-au uimit prin grija lor, ordinea lor. Tuvinii erau mereu îmbrăcați în hainele lor de muncă cenușii, negre, soioase. În sacouri, pufoaice. Slăbuți, jerpeliți. Dar mongolii veneau în halate zmeurii cu reflexe, cu cizme de piele. Aveau vreo 40 de ani, corpolenți, lați la față, îngrijiți. Până și culoarea lor închisă a feței părea deosebită — egală și de rasă. Și caii erau mici, bine hrăniți și pagi, cu pete negre pe alb.
Eduard Leonidîci îi invita în cortul-bucătărie, tăia pâine, puna pe masă o mare oală emailată cu zahăr tos, băga în ea două lingurițe. Mongolii beau ceai și puneau mare cantitate de zahăr pe pâine — din belșug și foarte încet, îndeplinind un ritual. Când au plecat, Eduard Leonidîci a spus că zahărul este o delicatesă la ei.
În scurt timp tabăra noastră a fost traversată pe doi cai uriași roșii de doi grăniceri — unul avea la subsuoară o stație radio, un bloc pătrat cu o antenă flexibilă legănătoare — antena parcă fusese făcută din mărgele mici. Și caii, și ofițerii, în comparație cu mongolii arătau uriași și monumentali, ca niște statui. Mă uitam la ei de jos în sus.
Odată când eram de serviciu la bucătărie a venit o mașină plină de luptători împotriva ciumei. Bucătăria și cantina era într-un cort mare de armată cu soba. Eduard Leonidîci a venit în starea lui gălăgioasă care-l însoțea, aproape de obicei când stătea la masă cu tovarășii din echipa de luptă. Identificam bine acest sunet în felul în care mi se adresa. Se îndepărta de mine, venea în rolul de șef sever, poate se rușina de vârsta mea fragedă.
Uite și aici, a intrat în cort și a început cu cuvintele: „Nda, Mihailo, uite ce mai debandadă este la tine la bucătărie... Ce mai debandaadă...” Printre musafiri era și buriatul Iuri Dașeevici Acirov, ornitolog. Un om liniștit, serios și bine îmbrăcat. Avea o scurtă de vânt de bună calitate, rară, de culoare albastră și cu clapete pe omoplați. Pe cap, nu se știe de ce, o căciuliță din Asia Centrală — de pâslă, albă, cu margine neagră și semănând cu un vapor de hârtie — era la fel de turtită pe lateral. I-am spus despre zăganul văzut, dar Iuri Dașeevici m-a pus la punct: „Pănă n-o să țin în mână pasărea doborâtă, nu pot să spun nimic”. Mie însă mi s-a părut că nu este deloc profesionist să omori o asemenea frumusețe numai pentru a dovedi că există. Și de ce avem nevoie de ornitolog, dacă nu poate fi crezut?
Asemenea povețe nu-mi pângăreau existența din Tuva, mai ales că o aproba și Eduard Leonidîci. Când Valia mi-a lăudat puterea de muncă, Eduard Leonidîci, cu o voce plăcut și zâmbind, a spus că, cică, Mișka nu a făcut nimic și a mai spus: „Și la fel la început... a încercat aici...” Ce anume „am încercat aici” a omis să mai spună, dar m-a prins în tentativa de „a mă vind prost”. Probabil făcea aluzie la fuga mea nepermisă în Țagan-Șibeteu.
Așa cum îmi aduc aminte, luptătorii cu ciuma locuiau mai mult în regiunea Mugurî. Pentru noi sunau ca niște incantații „detașamentul Obuhov”, „detașamentul Feoktistov”, „detașamantul Ravdanikas”. În detașamentul Obuhov am fost în vizită. Era vânt, foc... Tineri studenți din Irkutsk. Am reținut în mod deosebit un cuplu — o fată și un băiat cu o trăsătură puternică a liniilor, cu o piele albă cam flască și păr lung despletit, cum se purtau atunci ca la estradă. Stătea jos, cu o chitară, luminat de foc. Pe fată o țin minte foarte bine până acum — niște ochi mari plecați și pleoape umflate. O față mică, obrajii tot umflați, rotunzi ca niște mere. Puțin machiată pentru ieșirea de seară din cort — un fard albastru pe pleoape, pe gene. Părul desfăcut minunat, castaniu, cădea în bucle pe umeri și pe piept. Cineva șopti că o să se căsătorească în curând.
Ea stătea jos alături de logodnic. Privirea plecată, un zâmbet slab nemișcat. Băiatul a cântat un singur cântec în care se oglindeau așa de delicat spiritul acelei epoci și chemarea tinerelor destine, că și acum nu pot să-l aud liniștit și parcă din întâmplare mă cuprind fiori pe spate:
Unde pășește cerbul de pluș,
Movilele se uită în întuneric.
De ce ești căsătorită,
Ei, de ce, spune-mi?
El cânta și focul se juca pe pleoapele albăstrui ale fetei, și în focul acela era o speranță, un asemenea sentiment al viitorului, că și acum vreau să-l rog pe Eduard Leonidîci să mă cațăr chiar până în fruntea lui Țagan-Șibetu și să strig în toată Siberia: „Unde sunteți acum, băieți?”
Am văzut pentru prima oară Enisei în anul 1974, la începutul lunii iunie, în capitala tuvină, orașul Kîzîl, unde râul se adună într-un trup tulbure și fremătător din doi afluenți de munte, Kaa-Hema și Bii-Hema. Acolo m-am scăldat eu în frigul lui gălbui, încă neștiind că restul vieții îl voi petrece în această apă.
Cu ochi vechi de piatră privesc munții îmbinarea celor doi Enisei. Pantele stepei miros dur și sufocant a pelin, ale cărui tufe mici, ca niște arici, acoperă ca niște pete tot ce este în jur, și acest miros, se pare, pătrunde chiar cuvântul Tuva. Mirosul incredibil de rezistent și pătrunzător este dat de o plantă mică, chinuită de arșița arzătoare a verii, de arsura de iarnă a vântului înghețat. Așa, se întâmplă, un om uscat de viață te uimește prin rezistența sa, prin amărăciunea uscată a sensului.
În timpurile acelea îndepărtate și luminoase ținuturile se aflau mai aproape și se atingeau mai tare unele de altele cu umerii lor. Și profesorii făceau pentru noi tot să ne dezvoltăm, să ne mișcăm, să inspirăm mirosurile uimitorului nostru pământ. Știind de faptul că sunt posedat, livresc, de Siberia, profesoara mea de biologie, Galina Anatolievna, m-a trimis pe mine cu un cunoscut de-ai ei într-o expediție împotriva ciumei în sud-vestul Tuvei, în satul Mugur-Aksî.
Am ajuns la Kîzîl din Abakan, cu un autobuz pe șoseaua Usisnski, încă veche, în fosta regiune a trecătorilor montane. Hanuri, KrAZ, „Colchide” cu remorci mici, borș, smântână și compot în pahare fațetate, șoferi cu tăvi... Am ieșit mai spre seară și, țin minte, departe pe mâna dreaptă a apărut Șușenskoe dincolo de o câmpie plată, mai departe de la Tanzîbei, pe măsură ce întunericul se lăsa și mai tare, începu să se lege și să se ridice consistența muntoasă a taigalei. Legată în mod tainic de amurg, ea te uimea prin avansarea în pantă a unor coline, prin densitatea neagră a taigalei, masa nocturnă a cedrilor, brazilor. În oraș ore întregi mă uitam pe harta Siberiei. Munții erau de un maroniu închis, de culoare neagră, puternică, și chiar așa îmi imaginam locurile — uneori goale, maronii cu copaci singuratici, ca într-un tablou, ca în ilustrațiile din cărți... Pădurile apăreau deodată, compacte, taigaua, dacă apărea, înconjura fiecare movilă cu o densitate de neimaginat și, înghesuindu-te, avansând, se lupta pentru fiecare metru de la marginea drumului.
Când a venit prima trecătoare, Kulumîs, au început să se audă foarte bine toate contactele transmisiei, tona motorului căruia dintr-o dată îi era greu să meargă înainte. Autobuzul mergea încet și cu greutate în prima trecătoare, și când o cotea într-o buclă, când își proptea farurile într-un perete de stângă cu rădăcini de cedri. Schimbarea vitezei, cotitură, și „Ikarusul” 66, foarte lung, abia încape pe platformă, din nou o cotitură și din nou în sus pe o buclă. Și din nou lucrul greu în viteza întâi, de mers pe jos, și târâtul pe această buclă. Era din ce în ce mai întuneric și munții veneau din ce în ce mai aproape cu pereții negri și se amestecau puternic cu noaptea. Te cuprindea somnul, niște fragmente de tablouri, o luptă chinuitoare — și cu somnul, și cu aceste imagini ale intrării entuziasmate, incredibile în Saian.
Apoi am început să moțăi. Țin minte această moțăială obositoare, când, împreună cu lumina tăioasă a dimineții, s-a auzit deodată vocea înceată a lui Eduard Leonidovici, șeful detașamentului: „Doarme, prostul!” (cică, în loc să se uite). Nu voiam să fiu prost și, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, am bâiguit: „A?”
Mai departe a fost Aradan. Eduard Leonidovici a rostit numele ca și cum acest cuvânt, ca un izvor, nu ar fi desemnat un sat cu case mici, ci ceva important și uriaș, legat de tot ce se întâmpla în aceste ore și noi repetat că, da, cică, înțelegem, cum să nu, doar este Aradan! Aradan. În afară de mine și Eduard Leonidovici mai călătorea Liuda, studentă la seral și angajată a institutului. Alți doi, studenți, un cuplu cu niște câini, mergeau prin Saian cu o mașină de ocazie: autobuzul nu i-a luat.
Se revărsa, pătrundea pe ferestrele autobuzului o lumină extrem de proaspătă, plină de rouă, amestecată cu verdele sălciilor, mestecenilor, zadelor... Cu taigaua montană, care te strângea, imposibil de trecut, din toate părțile, gata să înghită drumul, satul și pe om...
Tot din acea dimineață: Us, mărunt, plin de oase, de pante și albii de râu... Am văzut pentru prima oară vârfurile înspumate ale unui râu de munte și, confundând Orientul Îndepărtat cu Siberia, mi-am spus prostește: poate că sunt pești care urcă să-și depună icrele? Și mai țin minte podurile de lemn peste Us și stâncile extrem de înalte de deasupra râului. Dar impresia cea mai puternică a produs-o asupra mea un șir de brazi ca niște lumânări, cu vârf ascuțit, pe care nu mă prea pricepeam să-i identific, dar am simțit formația irepetabilă a siluetelor lor siberiene. Din copilărie am simț acut al locului — remarcam într-o clipită, îmi însușeam și păstram trăsăturile locurilor văzute. Și mai era o bucată de drum pe deasupra unei râpe a taigalei, aceleași lumânări ale brazilor și, departe în jos, un camion căzut, cu șasiul ruginit în sus.
Mai aprape de Kîzîl te uimea o întindere, prin faptul că o așteptai de atât de mult timp, prin înfățișarea ei clasică, nemărginită, plină de movilițe, acoperită de zade de un verde deschis. Când mă uitam la ea, îmi dădeam seama din tot sufletul că asta se și numește marea taigalei. Și, desigur, am observat cu s-a schimbat taigaua cu stepa luminoasă, de conifere, unde locurile deveniseră uscate, iar mai apoi totul a trecut în stepa de munte. Cam în acest loc am trecut printr-o rezervație de cerbi în spatele unei îngrădituri pe o pantă aproape ca de stepă. Apoi s-a deschis Kîzîl, într-o groapă în stepă înconjurată de mail multe culmi de piatră — triunghiuri nesfârșite, cute, umbre, vine, lanțuri de piatră și centuri. Unde te uiți vezi numai întinderi pe care se văd coline, straturi de albastru... Un miraj așa de pătruns de mister și chemări, că și în sinea ta a început să se formeze o negură albăstruie ce face să fie luat cu frig sufletul care se topește.
La Kîzîl ne-am întâlnit cu Aleksei și Marina. Ei traversau Saian pentru a ajunge în „Colchida”, cu doi câini, Laika, unul — vest-siberian și altul karelian. Descrierea acestei întreprinderi era însoțită de glume și parcă de un accent evenk: „Șoper, șoper, traverseasă-ne Saian”. Aleksei, un băiat solid, vânjos, cu o față mare ce semăna puțin cu un mamut. Era un vânător pătimaș, aprecia mult armele și era maestru la lupte.
La Mugurî am zburat cu un An-2, dar înainte de asta am așteptat o săptămână biletul, era închisă de nori trecerea peste Țagan-Șibetu. În fiecare dimineață mergeam la aeroport, unde canicula și mirajul depărtărilor ce se topeau se simțeau destul de tare și unde, fermecându-ne, răsunau în difuzor denumiri de sate: Tora-Hem, Kîzîl-Majalîk, Sîstîk-Hem, Teeli. Tot acolo așteptau avionul doi bărbați cu niște costume de pădurar de un verde decolorat și cu ursuleț de zgardă. Dând din labe, se rostogolea în laț și, când zgarda îi intra în piele, gâtul i se părea a fi subțire de tot. Uneori începea să mârâie și atunci i se dădea o sticluță cu lapte. Se culca pe spate, o lua cu labele și începea să sugă, scoțând un fel de tors neașteptat ca de motor, un dâr, dâr, dâr, dâr pe aceeași notă.
Locuiam într-un bloc cu patru etaje dincolo de postul de televiziune, în apartamentul unui luptător împotriva ciumei și al șefului detașamentului de luptă, Igor Kriukov, prietenul lui Eduard Leonidovici. Kriukov era pe teren.
Așteptăm să vină vremea bună. Ne plimbăm prin Kîzîl, hoinărim pe aleea de asfalt de-a lungul unor plopi mici. În fața noastră merge pe tocuri o rusoaică slăbuță cu o coafură îngrijită, cu un edificiu sofisticat pe cap, ca un voal apretat. Liuda și Marina au pufnit în râs de moravurile din acest loc uitat de lume, dar Eduard Leonidovici le-a pus la punct sever și, cred, pentru totdeauna: „Sunteți într-un oraș străin, și nu la voi, la Moscova, de aceea învățați să-i respectați pe oameni”.
Apoi am zburat cu An-2 deasupra munților și din nou am recunoscut ceva drag și multașteptat — movilele triunghiulare cu zade pe pantele de nord. Cele din nord sunt mai umede, iar în uscatul din Asia Centrală fiecare picătură este importantă. Am zburat vreo trei sute de kilometri și în afară de aceste movilițe cu zade nu mai țin minte nimic până la Țagan-Șibetu.
Este uimitoare memoria tânără: dacă aș fi zburat azi, aș fi văzut și mai multe, aș fi ținut minte... Se vede că ochiul unei elev de clasa a noua încă nu se obișnuise cu o asemenea cantitate de riduri ale pământului și sufletul drept abia începuse să repete și să învețe cutele vieții.
Înălțimile se ridicau tot mai sus și uite, zburăm prin Țagan-Șibetu prin defileu, și deja la același nivel cu noi se văd liliachii, fațetate, aceste culmi și se tot ridică ceva impresionant de îngrozitor și măreț, ca un fel de deznodământ, o spărtură... Simțim asta și noi, și avionul. Ușa la piloți este deschisă... Și uite, în cele din urmă... prin discul transparent și fumegos al elicei văd ceva orbitor și acoperit de zăpadă — o cupolă-plapumă albă sub care stă culcat, cu genunchiul ușor ridicat, ceva uriaș. Iar mai jos această cupolă strălucitoare este susținută de niște labe negre ca niște coaste. Acesta este Mongun-Taiga. Înălțimea ei este de patru mii fără treizeci de metri. Cum mai strălucea în ziua aceea!
Mugurî se află între acest munte nemaivăzut și Țagan-Șibetu. Stepa de munte. Cute. Totul este galben, radiază soare. Culmile mai înalte și mai ascuțite sunt zmeurii, pe una parcă este pusă o stea de cretă și două raze scânteietoare privesc la noi. I se spune Steluța, Ak-Baștîg. Pe ea este un strat de piatră albă în cinci colțuri. (Câte supoziții nu am auzit despre această stea — că este un ghețar, că steaua a fost desenată special). Mugurî. Căsuțe de lemn, oi... Mergem prin sat, apoi la stația împotriva ciumei. Acolo este o mulțime de oameni, muncitori, arși de soare, uscați de viață. Locuitori ai Irkutskului, luptători împotriva ciumei. La practică din Moscova. Unul Sunțov, maro de parcă nici nu este om, de la bronz, cu un costum de protecție alb. Toți sunt groaznic de bronzați, arși de soare.
În cele din urmă ne-am urcat într-un GAZ-53 și am plecat mai departe... Tabăra trebuia să se afle pe un râu mic, Kargî, mai jos de Mugurî, în aval la vreo douăzeci și cinci de kilometri. Și cam la zece kilometri de granița cu Mongolia. Am mers prin stepă printre movile. Movilele sunt în șiruri, în spatele lor și deasupra lor se află Mongun-Taiga. De Kargî ne apropiam printră-o zonă de asemenea coline foarte mici, ca de jucărie, printr-un mic defileu extrem de pietros. Ne-am oprit lângă un cort decolorat, întins de curele așa de tare, că suprafețele plate și muchiile se îndoiau. Din el, cu o mișcare iute de ridicare a ieșit un băiat frumos, cu un cap rotund ras, Valia Rîlnikov. La fel de ars-bronzat și cu același costum alb orbitor, ca de sare. Scoase și strânse sacul de dormit, slăbi, deschise și strânse cortul și, aruncându-le în remorcă, sări și el.
Defileul ducea în lunca Kîrgî, o panglică verde ce forma un contrast total cu împrejurimea uscată pietroasă. Sălcii dese ca niște corturi înalte și zade înalte rare. Micul râu era îngust, de un albastru lăptos printre niște fragmente de stâncă albastru-cenușii. Suprafața stâncilor în apa mică era ca niște unde înghețate...
Am întins corturile. Am desfăcut curelele, am stabilit care unde. Încetineală, încurcături... zic, cică, uite, acolo trebuie: s-a dovedit a fi corect. Lioha Mironov, student în anul al treilea, a spus înțelept: mă rog, cel mai tânăr „are ochii tineri, vede tot”. Lioha găsea mereu pentru mine o vorbă bună.
Ne-am pregătit, am făcut mâncare și am mâncat în cortul mare, de armată — dreptunghiular, cu un acoperiș ascuțit și un adaus din pânză pentru ferestre. În el era și soba. Celelalte corturi erau rare pentru atunci, nu de un verde decolorat, ci dintr-o țesătură specială sintetică, galbene și cu apărătoare de soare. Seara în fiecare dintre ele ardea o lumânare și, pline de lumină, aveau o înfățișare minunată, din altă lume. Viața mea în Kargî a fost pătrunsă de sunetul meditativ al apei ei, de sunetul chitarei lui Valia, seara — mereu lua câteva acorduri, aceleași, solemne, se vede că le învăța.
Micul râu îngust, deloc adânc vara, era traversat de camion într-un loc lat. Înălțimea deasupra mării este de 1800 de metri. Dincolo de râu stepa montană o ia în sus, se duce spre poalele lui Țagan-Șibetu — în linie dreaptă, în unghi drept cu el, ca o placă înclinată. Culmea te primește galbenă, acoperită de mușchi, rotundă, plină de cute, de riduri. Recent am aflat că tocmai această culme întinsă de la margine a munților Țagan-Șibetu poartă denumirea mongolă complexă de Burșban-umun-salanî-nuru. Iar Țagan-Șibetu se traduce din mongolă ca „gardul alb”.
Într-una din primele zile am reușit să mă cațăr pe acest gard ceresc și, uimit de cele văzute, am stat mult la înălțime, de unde se deschideau întinderi, spații adunate din lanțurile muntoase nemărginite și extrem de îndepărtate. Sute de verste se întindeau neliniștite, transparente, de la picioarele mele până la orizont. În vest se afla partea de sud-est a Altaiului Muntos, vârful Cihaciov, mai la sud, în sud-vest, în Mongolia, se vedea Turughen-Uul și încă un alt vârf de patru mii de metri — un triunghi alb care va fi mereu o parte a oprizontului meu sufletesc. Și, desigur, foarte aproape, în vest-nord-vest, se înălța Mognun-Taiga sub pătura strălucitoare.
Tot ce era în apropiere se înmulțea cu triunghiurile frământate ale movilelor. Pe fiecare dintre ele era un vârf ca o cusătură de piatră prost făcută. Prin ea, răcită ca un berbec cenușiu, parcă continua să se reverse lichidul de piată. Șirurile de triunghiuri, cu alternanța lor de umbre, muchii, trăiau în aceeași muzică, în același vânt, ca niște valuri înghețate... Dar dacă te uitai cu atenție cu binoclul... Însă așa, numai o întindere continuă pe zeci de verste. Pânza galbenă, maronie, rozalie și pe ea o mișcare nesfârșită a umbrelor norilor... Atunci aveai impresia că așa trebuie să fie natura noastră și că hălăduiala mea sub aceste întinderi nu face decât să anunțe depărtări și mai frumoase. Că lucrul cel mai uriaș, aerian și plin de pete se află înainte.
Acum pot să spun că nu am mai văzut nicăieri ceva asemănător, deși am văzut numeroși munți în Siberia.
Cu imaginea de un verde aprins al Mongunului în ochi am coborât pe panta lui Țagan-Șibetu, inspirând mirosul de pelin, călcând pe pietre sparte, smulgând când o tulpiniță cărnoasă de revent, când o țeavă de ceapă de munte. Tabăra își ducea viața deosebită. Eduard Leonidovici, stând pe o ladă împletită, își curăța arma. M-am întrebat repede și profesional unde am fost, de ce nu am spus unde mă pregăteam să plec, iar mai apoi a pus arma deoparte și m-a privit în ochi: „Încă o asemenea ieșire și o să pleci înapoi. La Moscova”.
Niciunui om din lume nu i se potrivea această expresie, „vânător împătimit”, cum i se potrivea lui Eduard Leonidovici Sedîh. Avea cel mult vreo 35 de ani. Cu ochii negri, blond, fața îngustă, uscată, pitorescă, obrajii căzuți, mustață, barbă — tot uscate, care-i conturau gura... Și avea și o înfățișare sportivă, slăbuț, cu niște bicepși neașteptat de mari. Pătimaș, răsunător ca o bucățică de smoală. Era de fel din familie de muncitori de la maginea orașului. Avea câini, mergea la poligon, se formase în mediul moscovit al vânătorilor. Locuia la Karacearovo și pe câini îi chema Kara și Ceara. Am aflat de la el pentru prima oară expresia gonaci. Acesta era Edik. Dacă este să comparăm pe drept cuvânt înfățișarea omului cu niște animale sălbatice, fără a pierde menirea înaltă a omului, atunci Edik ar fi semănat cu un câine de vânătoare.
Până la Tuva a lucrat în Ural la Vișera și tot timpul povestea despre moș Mai, care îi ducea cu o barcă de lemn cu motor și cum odată Mai s-a răsturnat și a băgat în apă bagajele expediției. Sintagma „Mai s-a întors” a repetat-o de multe ori Eduard Leonidovici și ea nu făcea decât să sublinieze experiența lui Mai și acel caracter tragic deosebit cu care este conturată nenorocirea care s-a întâmplat cu un om cu experiență și puternic.
Un institut se ocupa de focarele de ciumă. Purtătorii ei erau ploșnițele, iar transportatorii — popândăii și iepurii fluierători, mai ales iepurii fluierători mongoli a căror viață o studiam. Iepurii fluierători locuiau în colonii în niște vizuine. Am intrat suib protecția lui Valia și trebuia, stând pe o parte a unei movile, să observ colonia de iepuri fluierători de pe panta opusă. O atenție deosebită se acorda la tot ce era legat de urmașii lor, care apăreau de două ori pe an. Am observat că atunci când a apărut a doua serie de pui, adolescenții din prima serie au dispărut din colonie, parcă eliberând locul. Am împărtășit această observație lui Valia și el, cu o mișcare pătimașă de întâmpinare, a exclamat: „Corect!”, de parcă mă verifica și aștepta această descoperire pentru a mă consacra ca specialist în iepuri fluierători.
Valia este puternic, cu ochi albaștri, frumos. În costumul său verde decolorat seamănă cu un soldat. Capul rotund este ras... Toți îl iubeau pe Valia. Avea el o tristețe a lui. „Uite, peste un an o să termin studiile... Și ce-o să fie mai departe... nu se știe deloc...”, spunea el gânditor. Dar, fără să se teamă de necunoscut, tocmai apreciind această ședere de azi între movilele de piatră. Și se auzea o tristețe când vorbea de anii, de parcă la cei 20 de ani simțea extrem de acut trecerea timpului... Sportiv, puternic, și se întrista: „Ei, câtă forță am avut... Câtă forță...”, vorbea el despre clasa a noua. Vorbea încet, expresiv. Răsuna același sentiment tineresc de viață trecută, ca și la Lioha, când vorbea și el de „anii tinereții”.
La scurt timp a venit Kriukov cu un tovarăș și Eduard Leonidîci se tot plimba cu ei ziua întreagă. Fie atunci, fie altă dată au adus un berbec. Nu mai țin minte cum l-au făcut, țin minte un cârnat cu sânge. Și că, atunci când l-au tranșat, Lioha a adunat o cană de sânge și a băut-o demonstrativ — cică e o chestie utilă. Stăteam în jurul focului și tovarășul lui Kriukov a spus că li s-a răsturnat mașina. Am întrebat, nu știu de ce: „Chiar așa?” Și el a pufnit că de ce îl întreb, cică ce, nu cred? De atunci încerc să nu mai pun întrebări fără rost.
Kriukov avea inima deschisă. Nu prea înalt, slab ca un adolescent, pantalonii de trening răsuciți îi descopereau pulpele aproape de copil. Kriukov povestea multe, cu patimă, cum el, de exemplu, s-a răsturnat pe Enisei cu pluta pe un prag, nici nu știu care. (Hutinski?) Cum a ieșit înot pe o insulă și acolo s-a odihnit pe pietriș. Și despre o stâncă din mijlocul râului, cu o platformă deasupra, unde se pare că este o casă și locuiește un credincios de rit vechi. Kriukov și Edik, când s-au despărțit, au început să se certe, Edik tot repeta: „Ei, îți spun, te-ai vândut prost! Îți spun, te-ai vândut prost!” Kriukov avea un fiu, Sanka, doi ani am corespondat. Deveniseră din ce în ce mai puțini cei comuni și corespondența devenise tensionată, mai mult din obligație și în scurt timp a murit.
Eduard Leonidîci spunea aproape o poveste despre un ins care îi amuza pe toți, spunând că „l-a prins pe Immanuil”, de fapt, prinsese un manul. Despre manul am auzit, dar de întâlnit nu am înâlnit. Odată, când stăteam pe o margine a unei movile, am văzut pe panta opusă un motan îndesat cu o fâșie neagră lângă ochi. Fugea în diagonală cu o înfățișare tare preocupoată și această preocupare și determinare spuneau că se află acasă, așa că poate nici să nu mă bage în seamă. O vreme l-am urmărit cu binoclul.
Impresia era exprem de vie, dar vara mi s-a umplut cu multe alte întâlniri prețioase: de exemplu, în lunca Kargî, mai aproape de Mongolia, am găsit un cuib de barză neagră, într-o pădure de zade. Acolo erau deja doi pui. Aici era o mulțime de păsări și dintre cee mai uimitoare: tot felul de pietrari suri, sturzi de stâncă pestriți (de un roșcovan viu cu albastru), cocoși de zăpadă, pe care nu-i mai văzusem, și o mulțime de pupeze. Și, desigur, prădători — șorecari din Asia Centrală, cărora noi le spuneam ACC (Asia Centrală și Caucaz) și extrem de stimații de către noi șoimi de tundră și acvile de munte. Și deși nu mi se cerea să lucrez și cu păsările, am studiat și am recunoscut pernatele cu mare bucurie.
Așa locuiam eu sub zade, lângă malul lin acoperit cu sălcii, pe malul unui mic râu opalin, strâns și gălăgios. În timpul liber mergeam prin împrejurimi. Prindeam harius cu cosași și muște. Iar de dimineață mergeam prin defileu printre movilele de piatră ca de jucărie ce semănau cu ruinele unui oraș, așa de organizată părea zidăria lor de piatră, uscată. Și peste tot era miros de pelin — amar și condimentat, creșteau arici de pelin și tufe de caragana, cu reflexele aurii ale trunchiurilor...
Și, ca peste tot în Siberia de stepă, lăcuste. Mai întâi nu înțelegeam ce erau cosașii ăștia grași și zdraveni — chiar acele lăcuste care distrugeau cerealele și acopereau cerul ca niște nori negri. Iepele mici de un cenușiu foșnitor se ridicau cu un pârâit de elicopter și aripile lor din spate se deschideau ca un evantai cu o nuanță rozalie sau albastră. Uite, nu mai pârâie, s-a înfipt în iarba de stepă, rară, ca o perie și s-a evaporat și tu umbli peste tot, o cauți, te uiți cu atenție până ce ele își iau din nou zborul pârâind și se înfig din nou în iarbă.
Și uite, am ajuns eu și la panta mea și am observat ore întregi iepurii fluierători, i-am numărat, am notat particularități ale comportamentului lor și făceam hărți ale coloniilor... Și mă uscam și eu, mă întăream... Mi se evaporaseră din suflete notele orășeneșeti, de capitală, capricioase. Și vinele sufletului deveneau mai puternice, ca tulpinile de ulm.
Iar seara focul pârâia de la crengile de zade pline de denivelări, așa de greu de aprins. Chitara lui Valia își zornăia acordurile, Kargî vuia și corturile galbene, luminate de lumânări, păreau niște șfeșnice înaripate din parafină transparentă. Și o buhă cânta în defileu. Și Valia cînta: „În râul pietros alunecă pietre”. Cântecul se termina cu cuvintele: „Și cu mâinile întinse în această țară de piatră m-aș preface pentru totdeauna într-o piatră, numai ca tu să mi te apleci”. „Ce feminin e asta!”, spuse încet Valia. Combinația de tandrețe și fermitate îi uimea sufletul, acutizat de singurătate și, împărtășindu-ne trăirile, ne învăța să ne gândim și la cuvinte, și la muzică și să vedem peste tot adâncul omului. Probabil că dacă nu ar fi fost Valia, nu aș fi acordat niciodată atenție versurilor cu adevărat poetice...
Desigur, aflat în această minune de stepă montană nu uitam să duc dorul visului meu, taigaua. Și uite, au început să mă trimită să lucrez pe culmea Țagan-Șibetu, pe râul Barlîk. Culmea se uita spre Kargî cu niște laturi pleșuve, cu ridurile și cutele ei, și dacă era să pui la pământ acest prim șir rotunjit (Burșban-umun-salanî-nuru), în continuare se înghesuiau niște culmi ascuție liliachii, una dintre care îmi plăcea în mod deosebit — un munte semănând cu o coroană. Chiar îi spuneam, Coroana.
Nu mai țin minte dacă, cu treabă sau de plăcere, mă aflam din nou pe fruntea preferată a culmii Țagan-Șibetu, de unde se vedeau și vârfurile liliachii Zabarlîci, și Mongolia cu lacul Ureg-Nur și vârful triunghiular de deasupra lui. Și Mongun-taiga, care dormea sub pătura sa robitoare, cu genunchii ușor strânși. În aceste momente mai jos de mine, literalmente la vreo optzeci de metri plutea dus de curenții de aer un zăgan, unul dintre cei mai străluciți răpitori de munte pe care eu, ca și multe alte păsări și animale, le știam numai din ilustrații... Colorat, cu partea de sus neagră, pieptul roșcovan și o fâșie neagră de la ochi spre cioc. Țin minte și fâșia asta... Și cum a început să se legene puțin și să-și prefire penele lungi în șuvoaiele de aur. Nu mă văzuse. Eram o parte a muntelui și priveam pe furiș taina.
După aceea am luat-o în direcția Barlîkului și am ajuns pe panta tundrei de munte, acoperite de tufe rare de empetrum (mesteacăn pitic). La empetrum se întâlneau și coronițe uscate, noduroase, ce semănau cu un foc. Maronii și rugoase, tresăreau în grămadă, ca pe arcuri, dacă le atingeai. Aveam la mine în rucsac o cutie afumată de la mazăre cu o toartă de sârmă. În ea adunam zăpadă din urmele orbitoare de zăpadă cu bobul mare — era pete, pete, în toiul verii, în părțile adîncite ale spinării culmii. Bucurându-mă că totul este la îndemână, luam zăpada, imprimând funinginea în masa albă. După ce făceam un foc cald și invizibil, fierbeam apa de munte. Ceainicul meu clocotea ca o moviliță de argint....
Beam ceai semiculcat, când se apropie de mine un nor aproape transparent cu poalele luminate. Începu să cadă o zăpadă cu bobițe mari, cerul montan începu să vorbească înțepător și fericirea mi se instală în mod egal în suflet. Totul se întâmpla de la sine. Nu trebuia să explici nimic nici munților, nici sufletului tău. El știa tot. Și dacă acum aș fi în același loc și ar fi pornit o asemenea zăpadă, mi-aș înmuia genunchii în tundra montană și, mânjindu-mă pe obraji cu funinginea de pe cutia de ceai, cu lacrimi în ochi, m-aș ruga la Dumnezeu pentru milostenia lui nemărginită....
Barlîk începea în culmea Țagan-Șibeteu, curgând prin defileu, unde ne deplasam în numeroase feluri. Pur și simplu pe jos, pe cai sau chiar cu mașina, ocolind, ajungând la Barlîk aproape chiar la izvor. Pe munții înalți nu ajungea uscatul din stepă, era umed, și tundra mică înverzea pe marginile văii și prin trecători. Barlîk în cea mai mare parte curgea pe pietre, într-un singur loc al văii se afla gheață cu coarnele înghețate ale unor berbeci de munte.... Am numit acest câmp de gheață cimitirul arharilor. Era și o pajiște mai jos de ghețar. M-am dus cu Liova mai aproape de pajiște și am văzut pe ea rațe. Lioha se apucă, fără să le scape din ochi, să tragă de pe umeri carabina și eu am început să supăr, să-l rog, cică hai mai întâi să fac o fotografie, și după aceea să tragi. Lioha mi-a permis supus. Am dat buzna la rațe și le-am speriat. Și acum îmi aduc aminte de rușinea mea și de bunătatea lui Lioha: nu a spus niciun cuvânt.
Odată mergeam de Barlîk călare și am întâlnit un tuvin — focul ardea, calul păștea. Stătea jos lângă foc, alături era o pușcă TOZ-8 și un tarbagan doborât (marmotă mongolă). „O să mâncăm carne de marmotă?”, întrebă tuvinul cu vorba sa. Ei, și, cică, „trebuie s-o fac”... M-am rușinat să mă alătur la masa de prânz și am plecat mai departe.
Prima dată am ajuns la Barlîk pe drumul ocolit cu un GAZ-66. Am înnoptat la o stână — casă mare, cu șase colțuri, din bârne. Dimineață m-am trzit din cauza strigătelor extrem de sonore, zăngănitoare ale stăncuțelor alpine. Stăncuțele ciocăneau parcă într-un fel de gheață ciudată, fie pe o conductă ce le enerva. Stăncuțele alpine au ciocul subțire, îndoit, ca un ac chirurgical, și de un roșu intens... Și strigătul lor este la fel de ascuțit, îndoit, întins... Nu poate fi redat nici acest strigăt, nici prospețimea muntelui. Numai acul care străpunge sufletul.
Pentru serviciu am coborât pe Barlîk la câțiva kilometri mai jos, și asta a fost sărbătoare: cu cât intram mai adânc în Țagan-Șibetu, în aval de râu, cu atât mai tare pantele erau acoperite de zade. Transparentă și rară, ea creștea numai pe pantele de nord. Era și defileul Kuve-Daba, unde printre zade eu și Lioha ne-am pus cortul... Aici mirosea rășinos a taiga, erau veverițe de culoare neagră, iar în vârful pădurii am descoperit și un cuib uriaș de acvilă și, nu știu de ce am ținut minte că era într-un cedru mic.
Când mergeam odată pe Barlîk, am văzut o mică platformă într-o stâncă. M-am cățărat până acolo și am descoperit o peșteră mică și un picior de căprioară în fața ei. Imediat ce am pornit spre peșteră, de acolo a ieșit, clănțănind din cioc, o buhă uriașă cu ochii mari galbeni strălucind. După o clipă zbură moale în lumina zilei, dizolvându-și umbra din cealaltă lume. Și Barlîk a devenit și mai misterios, și voiam să merg mai departe în Țagan-Șibetu, acolo unde, cu fiecare kilometru mai mult de taiga pe pantele nordice, unde defileele veneau unul după altul și în ele creșteau verzi zadele. Și mai țin minte că printr-una din văi curgea un pârâu ce se numea Hemcicireilîk.
Amenințara ciumei, al cărei focar uriaș se afla în nordul Mongoliei, era pentru mine îndepărtată, abstractă și parcă fără nicio legătură cu animalul pe care îl studiam — și iepurii fluierători, și popândăii, și tarbaganî ne interesau în sine. Dar cuvintele „ciumă bubonică” sunau serios și aveam o misiune dură: să verificăm acțiunea otrăvurilor pe popândăi și iepuri fluierători. În acest scop aveam nevoie de Barlîk, nepopulat. Era nevoie de otrăvuri care să nu se acumuleze în răpitorii care mâncau cadavre și să nu-i distrugă nici pe ei, nici alte forme de viață. Nimeni nu gândea altfel: oricum totul era clar. Și de popândăi ne era milă, și de iepurii fluierători pe care îi studiam eu și Valia, dar ciuma e ciumă. Țin minte denumirile: ratindan, definacin, sevin și ce mai rânjeam noi când ne imaginam că sunt nume. „Tovarășul Definocin, nu vreți o linguriță?” Iar soția lui Lioha, frumoasa Marina, îmi schimba accentul foarte ridicol și intenționat manierat: „De-fi-na-țin”.
Mergeam pe Barlîk cu un cilindru de tablă fixat cu o curea. În cilindru este ovăz cu unt, în care era pusă otrava. O arunc în vizuini cu o lingură mare. Apoi va trebui să revin la Barlîk și să mă uit pe cer: dacă acolo se învârt gaie, acvile, vulturi suri, înseamnă că otrava a acționat.
Vulturii suri se roteau.
Într-o poiană din trecătoare creșteau flori de colț — niște steluțe mici albișoare, foarte modeste în comparație cu denumirea spectaculoasă. Odată am coborât spre Barlîk din poiana cu flori de colț și am văzut cum de pe panta cealaltă a apei aleargă o vulpe. A traversat Barlîk și a pornit spre mine. Am ridicat pentru orice eventualitate de jos un băț uscat. Vulpea s-a apropiat și a sărit la mine. M-a salvat bățul — vulpea se pare că era turbată.
Eram la vreo zece kilometri de Mongolia. Nu am văzut în mod deosebit grăniceri. A fost o întâmplare: am urcat în vârful Barlîkului printre munții liliachii chiar spre granița marcată cu câțiva stâlpi mici fără niciun fel de sârmă ghimpată. Sus deasupra noastră, am remarcat un grănicer care stătea într-un loc ascuns — nu se știe de de toți erau amuzați de fundul mare rotund al caschetei ce ieșea din vârful muntelui și că, deși ascuns, îl vede toată lumea.
Odată prin tabăra noastră au trecut cămile din Mongolia, o turmă întreagă. Mergeau preistoric — le lângă noi, printre noi, în șir, mai bine zis, zăngănindu-și în șir picioarele mari de curelele corturilor, legănându-se, jucându-și gâtul îndoit, de parcă stăteau separat și se adaptau greu la mers. Albeau cocoașele căzute după iarnă, năpârlite, cu smocuri de lână, și ochii se rostogoleau uriași și exoftalmici întunecați, ca niște dopuri de lemn. Apoi au venit mongoli în căutarea lor. Ne-au uimit prin grija lor, ordinea lor. Tuvinii erau mereu îmbrăcați în hainele lor de muncă cenușii, negre, soioase. În sacouri, pufoaice. Slăbuți, jerpeliți. Dar mongolii veneau în halate zmeurii cu reflexe, cu cizme de piele. Aveau vreo 40 de ani, corpolenți, lați la față, îngrijiți. Până și culoarea lor închisă a feței părea deosebită — egală și de rasă. Și caii erau mici, bine hrăniți și pagi, cu pete negre pe alb.
Eduard Leonidîci îi invita în cortul-bucătărie, tăia pâine, puna pe masă o mare oală emailată cu zahăr tos, băga în ea două lingurițe. Mongolii beau ceai și puneau mare cantitate de zahăr pe pâine — din belșug și foarte încet, îndeplinind un ritual. Când au plecat, Eduard Leonidîci a spus că zahărul este o delicatesă la ei.
În scurt timp tabăra noastră a fost traversată pe doi cai uriași roșii de doi grăniceri — unul avea la subsuoară o stație radio, un bloc pătrat cu o antenă flexibilă legănătoare — antena parcă fusese făcută din mărgele mici. Și caii, și ofițerii, în comparație cu mongolii arătau uriași și monumentali, ca niște statui. Mă uitam la ei de jos în sus.
Odată când eram de serviciu la bucătărie a venit o mașină plină de luptători împotriva ciumei. Bucătăria și cantina era într-un cort mare de armată cu soba. Eduard Leonidîci a venit în starea lui gălăgioasă care-l însoțea, aproape de obicei când stătea la masă cu tovarășii din echipa de luptă. Identificam bine acest sunet în felul în care mi se adresa. Se îndepărta de mine, venea în rolul de șef sever, poate se rușina de vârsta mea fragedă.
Uite și aici, a intrat în cort și a început cu cuvintele: „Nda, Mihailo, uite ce mai debandadă este la tine la bucătărie... Ce mai debandaadă...” Printre musafiri era și buriatul Iuri Dașeevici Acirov, ornitolog. Un om liniștit, serios și bine îmbrăcat. Avea o scurtă de vânt de bună calitate, rară, de culoare albastră și cu clapete pe omoplați. Pe cap, nu se știe de ce, o căciuliță din Asia Centrală — de pâslă, albă, cu margine neagră și semănând cu un vapor de hârtie — era la fel de turtită pe lateral. I-am spus despre zăganul văzut, dar Iuri Dașeevici m-a pus la punct: „Pănă n-o să țin în mână pasărea doborâtă, nu pot să spun nimic”. Mie însă mi s-a părut că nu este deloc profesionist să omori o asemenea frumusețe numai pentru a dovedi că există. Și de ce avem nevoie de ornitolog, dacă nu poate fi crezut?
Asemenea povețe nu-mi pângăreau existența din Tuva, mai ales că o aproba și Eduard Leonidîci. Când Valia mi-a lăudat puterea de muncă, Eduard Leonidîci, cu o voce plăcut și zâmbind, a spus că, cică, Mișka nu a făcut nimic și a mai spus: „Și la fel la început... a încercat aici...” Ce anume „am încercat aici” a omis să mai spună, dar m-a prins în tentativa de „a mă vind prost”. Probabil făcea aluzie la fuga mea nepermisă în Țagan-Șibeteu.
Așa cum îmi aduc aminte, luptătorii cu ciuma locuiau mai mult în regiunea Mugurî. Pentru noi sunau ca niște incantații „detașamentul Obuhov”, „detașamentul Feoktistov”, „detașamantul Ravdanikas”. În detașamentul Obuhov am fost în vizită. Era vânt, foc... Tineri studenți din Irkutsk. Am reținut în mod deosebit un cuplu — o fată și un băiat cu o trăsătură puternică a liniilor, cu o piele albă cam flască și păr lung despletit, cum se purtau atunci ca la estradă. Stătea jos, cu o chitară, luminat de foc. Pe fată o țin minte foarte bine până acum — niște ochi mari plecați și pleoape umflate. O față mică, obrajii tot umflați, rotunzi ca niște mere. Puțin machiată pentru ieșirea de seară din cort — un fard albastru pe pleoape, pe gene. Părul desfăcut minunat, castaniu, cădea în bucle pe umeri și pe piept. Cineva șopti că o să se căsătorească în curând.
Ea stătea jos alături de logodnic. Privirea plecată, un zâmbet slab nemișcat. Băiatul a cântat un singur cântec în care se oglindeau așa de delicat spiritul acelei epoci și chemarea tinerelor destine, că și acum nu pot să-l aud liniștit și parcă din întâmplare mă cuprind fiori pe spate:
Unde pășește cerbul de pluș,
Movilele se uită în întuneric.
De ce ești căsătorită,
Ei, de ce, spune-mi?
El cânta și focul se juca pe pleoapele albăstrui ale fetei, și în focul acela era o speranță, un asemenea sentiment al viitorului, că și acum vreau să-l rog pe Eduard Leonidîci să mă cațăr chiar până în fruntea lui Țagan-Șibetu și să strig în toată Siberia: „Unde sunteți acum, băieți?”
