Fetița cu brichete chinezești
Puțini știu că celebrul sculptor moscovit Țurab Zereteli este pasionat de netsuke. Hobby-ul său nu are nimic condamnabil, dar, nu se știe de ce, nu-l afișează.
În aceea seară geroasă, în care ningea, care, dintr-o neînțelegere a stării vremii moscovite a căzut foarte bine — pe 31 decembrie, Valeri Krîlov se afla la un salon de anticariat din apropierea pieții Pușkin și se uita la netsuke-ul pe care tocmai îl cumpărase.
Netsuke și în Rusia este netsuke. O statuetă de vreo cinci centimetri, un breloc din lemn sau din fildeș de care japonezii, care nu inventaseră buzunare, își prindeau cheile, pipele, cuțitașele pentru harakiri și alte fleacuri folositoare. Apoi își puneau la brâu legătura și mergeau mulțumiți, demonstrându-și bogăția celor cu care se întâlneau. De fapt, azi este un lucru total inutil și de aceea îngrozitor de scump.
Dar dacă ești proprietarul unei mici fabrici de topire a metalelor neferoase și chiar ai mare nevoie de o piață de desfacere la Moscova, nu există nicio cunoștință mai bună decât un sculptor monumentalist. Numai bronz marele sculptor cerea mai mult decât toate fabricile care mai existau la Moscova, luate la un loc! Și cea mai bună modalitate de a atrage atenția unui viitor client este să-i alini o mică slăbiciune... în acest caz, să-i dăruiești un netsuke.
Trebuie să spun că în sfera fină a artei și în materia și mai fină a vânatului banii nu sunt atotputernici. În fața unor colecționari de olițe nocturne poți să scuturi o valiză plină cu dolari — oricum nu se va lipsi de exemplarul favorit, un closet portabil, de campanie, al lui Friederich cel Mare.
Așa și cu netsuke. Nu este important să ai bani, trebuie să mai și prinzi destinul de picior, s-o iei înaintea altor colecționari, oameni deloc săraci și gata de orice pentru potolirea pasiunii lor.
Valeri în mod clar a avut noroc. Nu vom discuta cum și de ce a avut noroc, doar norocul nu este un lucru întâmplător. Oricum ar fi stat lucrurile, acum se afla lângă Peugeot-ul lui vechi și se uita la brelocul japonez cu un amestec de plăcere și dispreț, care se observă de regulă la omul care a reușit cu succes să-și scoată un coș.
Netsuke înfățișa o fetiță cu obraji umflați, înfășurată în cârpe și care ținea o tavă în față. Pe tavă abia se ghiceau niște obiecte micuțe, lunguiețe. În catalog netusuke se numea „Fetiță cu sushi”.
— Sushi-pushi, bolborosea Valeri. Măcar să fi scris corect...
Era timpul să se ducă acasă — să se schimbe, să bea puțin coniac, să cheme șoferul și să se ducă la o instituție frumoasă și puțin cunoscută, unde va putea prezenta sculptorului celebru creația concurenților japonezi. Valeri le trimisese încă de acum o săptămână pe soție și fiică la Paris, în vacanța de Crăciun. Așa că noaptea de Anul Nou putea fi gălăgioasă și beată, sau, dimpotrivă, putea avea un final romantic și emoționant. Nu numai oamenii de afaceri își trimit familia să se odihnească în străinătate, uneori se duc și ei...
Continuând să se uite la vânzătoarea japoneză minoră de rulouri de orez (un fel de mâncare, i se părea lui Valeri, și proaspăt și greu), Krîlov scoase o țigară. Nu-i plăcea să fumeze la volan.
— Nene, cumpărați o brichetă, auzi el o voce sfioasă.
Valeri se întoarse. Pe trotuar se afla o fetiță mică, de vreo 10 ani. Cu o scurtă de nylon, prea mare pentru ea și prea murdară pentru oricine. Cu un fular mare, de adult, înfășurat deasupra scurtei. Cu o căciuliță împletită de lână.
În palmele înghețate, deja vineții, fetița ținea capacul unei cutii de pantofi. Pe capac, acoperite de zăpadă, se afla niște brichete chinezești multicolore.
— Am și eu, pufni Valeri.
Mersese cu metroul ultima dată acum vreo trei ani, nu apărea prea des pe străzile pline de cerșetori și săraci. Poate de aceea îi stârneau nu iritare, ci o respingere ușoară și dorința clară de a dori să facă un duș fierbinte.
Fetița stătea încăpățânată alături.
Valeri băgă mâna în buzunar, în speranța că, după ce va vedea în mâinile lui bricheta, cerșetoarea va pleca mai departe. Dar bricheta nu dorea deloc să apară.
Fetița își trase nasul și-și duse palma sub el.
— Cât costă brichetele tale?, pufni Valeri.
Din principiu nu dădea de pomană, nu-i plăceau copiii altora, dar în acest caz se decise să intre cu fetița în relații comercial-bănești. Voia să fumeze din ce în ce mai tare, așa se întâmplă mereu când ai scos deja țigara și nu poți găsi deloc bricheta.
— Zece..., șopti fetița.
— Zece, spuse cu îndoială Krîlov și din nou începu să caute în buzunar în căutare de mărunțiș. De ce mergi aproape dezbrăcată prin ger? O să răcești și o să mori!
Morala îi ieși oarecum falsă, și el simți asta. Este clar, nu de plăcere sărmanul copil vinde brichete.
— Ce păpușică frumoasă, spuse deodată fetița privind la netsuke din mâinile lui Krîlov.
— Da, da, e frumoasă...
Deodată Krîlov descoperi uimit că netsuke și fetița cerșetoare seamănă caricatural. Dacă doreai puteai spune „fetiței cu sushi” îi puteai spune foarte bine „fetița cu brichete chinezești”, chiar dacă pe atunci nu erau brichete. Dar nu asta este lucrul cel mai important! Fețele semănau!
Pentru a scăpa de nălucirea asta, Krîlov o luă neceremonios pe fetiță de umeri și o întoarse spre lumina ce venea din vitrină. Se așeză pe vine în fața ei. Cu netsuke în mâna întinsă mai compară o dată fețele.
Ei, ca să vezi! Parcă stătea la poză!
— Uite ce mai chestie, spuse uimit Valeri. Secolele trec, oamenii nu se schimbă... rezultă că japonezii înainte semănau cu oamenii?
— Nu am avut niciodată nicio păpușă, spuse deodată trist fetița.
Valeri scrâșni, scoase din buzunar 100 de ruble și o puse în mijlocul brichetelor:
— Du-te la „Lumea copiilor”, fetițo. Cumpără-ți o păpușă....
Și cât costă o păpușă? Deodată Valeri își dădu seama uimit că nu știe. Fata lui este puțin mai mare ca cerșetoarea asta, are toată camera plină de jucării... Dar oare el i-a cumpărat vreodată jucării? Fie soția, fie doica...
— Na, cumpără-ți o Barbie, își spuse Krîlov aruncând pe capacul de carton 500 de ruble.
Și, dacă este să facă fapte bune în ajunul Anului Nou, atunci de ce să se zgârcească?
— O vreau pe asta, spuse ferm fetița fără să-și ia privirea de la netsuke.
Valeri zâmbi și dădu din cap:
— Nu, fetițo. Păpușa asta costă... ei, foarte mult. Cumpără-ți o păpușică și du-te la mama...
— Vă rog să mă iertați că sunt așa de insistentă, turui deodată fetița lăsând în jos cutia de carton. Brichetele care apucaseră să se lipească de carton nu cădeau. Dar niște circumstanțe extraordinare mă obligă să exploatez pornirile dumneavoastră firești de Crăciun spre bunătate și miloserdie...
Țigara neaprinsă căzu din gura lui Krîlov. Se ridică repede și se duse spre mașină.
— Poate că am ales o zi nepotrivită?, întrebă fetița în urma lui. Dar la dumneavoastră calendarul este încurcat, sărbătoriți Crăciunul de două ori, de aceea am ales o perioadă de timp la distanță egală de ambele sărbători...
— E nebună...., spuse scurt Krîlov urcând în mașină.
Porni motorul, apoi, grăbit deja, băgă netsuke în buzunar. Aruncă o privire fetiței — ea se uita la el mișcându-și neauzit buzele. E nebună sau o arătare. Problema este pentru cine?
Fetița dispăru. A fost și a dispărut.
— Pentru mine, își spuse Krîlov și tresări. Ei, ce mai e și beleaua asta? În neamul nostru nu au fost nebuni...
Porni încet mașina.
— Sunteți absolut sănătos, se auzi din spate. Deși...
Krîlov, panicat, frână tare. Se întoarse.
Fetița stătea pe canapeaua din spate, strângând la fel în mâini cartonul. Se uita la Krîlov cu niște ochi nevinovați de copil.
— O formă ușoară de hemoroizi, o prostatită care abia apare, dischinezie biliară. În rest sunteți sănătos, repetă fetița. Așa că uite, îmi cer iertare pentru alegerea nepotrivită a timpului. Dar mi se pare că în noaptea de revelion, mai ales că este jumătatea aritmetică a sărbătorii Crăciunului, sunteți înclinați la maximum să faceți fapte bune...
— Cine ești?, exclamă Krîlov. Cu ai ajuns în mașină?
— Sunt o fetiță. M-am deplasat relativ în spațiu. Mă ascultați?
— De ce vorbești așa? Fetițele nu vorbesc așa!
Fetița oftă:
— Vorbirea mea este greu de înțeles? Vă rog să vă adunați, vă rog! Totul este foarte simplu, eu sunt din viitor.
Valeri dădu din cap.
— Aha. Și eu sunt de pe Marte.
— Nu prea păreți, i-o tăie fetița. Așa, sunt din viitor, călătoresc prin timp. Nu este nevoie să știți data precisă.
Krîlov cu cuprins de o patimă ușoară:
— Din viitor, spui? Fantastic, deci? Cum să nu, cred! Aici la noi nu mai ai loc de călătorii în timp. Unde te duci, dai de ele.
— Asta nu este adevărat, se supără fetița. Nu mai este niciun călător aici. Și ironia dumneavoastră nu este potrivită!
— Dacă ești din viitor și vorbești așa de ușor despre astea, atunci de ce nimeni nu știe de călătorii în timp? De ce nu i-a mai întâlnit nimeni?
— Păi în timpul dumneavoastră nici nu a călătorit nimeni, i-o tăie fetița. Ce-i așa de interesant aici? Ecologia este proastă, mâncarea nu este de calitate, oamenii sunt răi, cultura este primitivă, războaiele nu sunt estetice... Toți se duc în Grecia Antică, în Evul Mediu, în China și Japonia antică... uite, acolo este frumos!
Krîlov nu găsi ce să răspundă.
— Așa că uite, continuă fetița. sunt o călătoare obișnuită în timp. Am 10 ani. Asta nu trebuie să vă tulbure, mental sunt dezvoltată ca un adult.
— Nu cred, spuse ferm Krîlov.
Fetița din nou se evaporă. Apăru pe scaunul din față.
— Hipnoză, își dădu cu presupusul Krîlov.
Mașina tresări și se ridică încet în aer. Străzile acoperite de zăpadă rămaseră în jos, începu să șuiere vântul. Moscova se întindea sub ei ca o hartă uriașă, luminoasă.
— Și asta este hipnoză?, întrebă fetița. Atunci haideți afară.
Krîlov dădu din cap.
— Atunci este mai bine, se bucură fetița. Fața i se coloră puțin în roz. Acum mă credeți? Sau mai trebuie să fac ceva?
— Cred..., șopti Krîlov. Fetițo, fetițo..., cum este acolo, în viitor?
— Tare mișto!, răspunse scurt fetița. Așa că uite, Valeri Pavlovici. Am o rugăminte la dumneavoastră. Îmi faceți un cadou de Crăciun mie, unei fetițe pierdute în negura veacurilor?
— Netsuke?, preciză Krîlov.
— Îhî, zâmbi fetița.
Câteva secunde Krîlov tăcu. Dar după aceea începu să urle:
— Ce tot spui tu acolo? Un cadou, spui: netsuke? Știi tu cât m-a costat să fac rost de el? Să-i ia dracu de bani... Crezi că Moscova este plină de netsuke unice? Și eu trebuie s-o dăruiesc azi unui sculptor! Atunci poate o să cumpere bronz de la uzina mea! Și o să-mi meargă afacerile! Alfel se duce totul... o să plec în lume.
— Am tare mare nevoie de această netsuke!, strigă subțire fetița. Dați-mi-o!
— Dă-mi alta în schimb, se hotărî Krîlov. Ție nu ți-e greu să te duci în Japonia, nu? Cumperi un netsuke acum două sute de ani, îl aduci la Moscova, mi-l dai mie... Ce-ai?
Fetița urla încet, ștergându-și lacrimile cu mâna murdară. Mașina începu să se legene periculos.
— Hei, ține echilibrul!, strigă panicat Krîlov. Na, șterge-te... Îi întinse fetiței o batistă curată. Ce-ți trebuie ție tocmai netsuke a mea? Doar uite ce minuni faci!
— Și, de fapt... nu este a dumneavoastră..., bolborosi fetița printre lacrimi. Tatăl meu a sculptat-o dintr-un os...
Cum spune înțelepciunea populară, femeia nu are dreptate până nu începe să plângă. Această regulă se aplică și la fetițe. Krîlov se simți tulburat.
— Nu este a mea... am plătit bani pentru ea..., se enervă. Ascultă, tu faci adevărate minuni, de ce te-ai legat de mine? Puteai să furi sau să-ți iei netsuke singură...
— Nu pot!, strigă fetița supărată. Tocmai de asta este vorba!
Din explicațiile încurcate Valeri înțelese că tuturor călătorilor în timp li se face o injecție specială care le schimbă brusc caracterul. După această injecție niciun călător nu poate ucide, fura sau supăra în vreun fel pe strămoșii lor din timp. Poate numai în scop de autoapărare...
— Uite, dacă o să mă loviți sau o să mă mușcați..., bolborosi fetița cu speranță.
— Ha!, spuse indignat Krîlov. Drept cine mă iei? Nu am de gând să te lovesc, mai ales să te și mușc!
— Păcat, oftă fetița. Că atunci aș fi luat netsuke de pe trupul dumneavoastră lipsit de simțire...
Oricând de ciudat ar fi, o asemenea sinceritate îl liniști pe Valeri.
— Și de ce îți trebuie tocmai acest netsuke, fetițo?, întrebă el. Scoase o țigară, luă de jos una dintre brichetele chinezești, o aprinse. De ce te-ai legat așa de mine?
Fetița se apucă să povestească.
Se dovedise că în trecut călătorise cu tatăl, în Anglia secolului al XVIII-lea, în vacanța de Crăciun. Dar în Anglia tata s-a plictisit și a plecat în Japonia secolului al XVIII-lea. A trecut termenul prevăzut, dar el nu s-a mai întors din Japonia. Fetița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei. Probabil s-a stricat mașina timpului, uneori se mai întâmplă asta.
— Și nu aveți salvatori?, se miră Krîlov.
— Nu. În timp fiecare călătorește pe riscul și pe socoteala sa, recunoscu fetița. Să-i salvezi pe cei pierduți înseamnă să creeezi paradoxuri temporale!
Când tata s-a pierdut, fetița putea să se întoarcă singură acasă. Dar tare mai voia să-și salveze tatăl. Și a început să se gândească cum ar putea tata să se întrețină? Nu putea fura și ucide, nici nu putea învăța științele locale. Și atunci ea și-a spus că tata era pasionat de sculptura în fildeș. Deci va începe să facă netsuke. Și, pentru a-l găsi mai ușor, în fiecare netsuke va face un anacronism — un detaliu nepotrivit cu timpul respectiv. Fetița descurcăreață s-a apucat să caute asemenea netsuke și a găsit una. Chiar pe cea pe care a cumpărat-o Krîlov.
— Am înțeles!, exclamă Valeri. Deci nu este „fetița cu sushi”? Este „fetița cu brichete chinezești”?
— Nu, astea nu sunt brichete, începu să protesteze fetița. Astea sunt... nici nu aveți un asemenea cuvânt. Sunt niște chestii mici care servesc la crearea... nici aceste cuvânt nu există. Pentru crearea unor lucruri mai mari.
Krîlov scoase netsuke. Se uită îndoit la ea, întrebă:
— Și ce-i cu asta? Să spunem că tatăl tău a făcut-o. A dat un semnal de ajutor, da? Ei, atunci du-te și-l salvează pe tăticu! Ce mai vrei?
— Netsuke! Trebuie s-o bag într-o cutiuță specială din mașina timpului!, începu să plângă fetița. Și atunci mașina timpului se va duce în acel loc unde a fost sculptată netsuke! Și o să-l salvez pe tata.
— Și netsuke?, preciză Krîlov deja ghicind care va fi răspunsul.
— Se va sparge în atomi.
— Și alte netsuki potrivite nu mai sunt?, întrebă Krîlov.
— Păi înțelegeți, n-au cum să fie! Dacă ar fi, înseamnă că nu l-am salvat pe tata! Deci el a rămas tot timpul în Japonia antică!
— Ce mai chestii, oftă Krîlov.
Și fetița oftă. Și rosti sever:
— Fie îmi dăruiți netsuke și-l salvez pe tata, fie o să vă lăcomiți. Și tata va muri.
— Fetițo, sunt deja la marginea falimentului, recunoscu Krîlov. Nu, îmi pare tare rău de tatăl tău... și tu ești o fetiță curajoasă...
Călătoarea în timp din nou începu să scâncească.
— Măcar dă-mi banii înapoi!, o imploră Krîlov. Sau dă-mi o altă netsuke!
— Nu am bani, scânci fetița. Și nu pot să vă dau nimic. Nici nu pot să vă spun care sunt cifrele care vor ieși câștigătoare la loto.
— Este interzis?, întrebă înțelegător Krîlov.
— Nu m-au interesat niciodată loteriile vechi..., recunoscut fetița.
Krîlov tăcu puțin. Of, ce mai plan era! O netsuke rară cadou... o discuție amicală... un contract avantajos... succes financiar...
— Du-te, salvează-l pe tatăl tău, spuse el și-i întinse fetiței brelocul japonez echi. Numai înainte să aduci mașina înapoi!
Fetița radia:
— Mulțumesc! Vă mulțumesc! Știam că în seara medie de Crăciun toți oamenii sunt mai buni și se întâmplă adevărate minuni!
Îl sărută stângaci pe Krîlov pe obraz și dispăru.
Mașina se afla din nou lângă salonul de anticariant. Numai că pe jos se aflau brichetele identice.
— Adevărate minuni!, spuse trist Krîlov. Care cum are norocul.
Toate planurile lui s-au făcut praf. Și totul din cauza fetiței obraznice și a tatălui ei prost... Ce să zic, turiști! Nici nu sunt din partea locului, mașina timpului s-a stricat...
A pornit mașina și, fără să știe de ce, totuși s-a dus la clubul de noapte.
Și ce să facă acum, să încerce să stabilească relații cu celebrul sculptor fără niciun dar interesant de Crăciun? Este un număr gol. Și totuși va trebui să încerce...
Krîlov parcă deja mașina, când, de pe scaunul din spate, se auzi o tuse delicată:
— Din nou?, exclamă el panicat și se întoarse.
În mașină acum erau două persoane — fetița aceea, îmbrăcată într-o rochie de un galben închis și o pelerină purpurie de mătase, și un bărbat slăbuț cu niște pantaloni negri înguști și o vestă cu galben și alb, cu umeri lați.
— Am o kadzami frumoasă?, exclamă fetița.
— Vă mulțumesc, Valeri-san, spuse bărbatul privind sever la fetiță. M-ați salvat cu prețul unor mari neplăceri ale vieții... Domo arigato godzaimas!
— Ei, bine... ce să mai zic..., se tulbură Krîlov. Totuși este sărbătoare...
— Trebuie să plecăm înapoi, în viitor, spuse bărbatul. Dar nu puteam să nu vă mulțumesc. Primiți acest dar modest, Valeri-san! Am sculptat această netsuke pentru un funcționar foarte important, dar v-o ofer cu și mai mare bucurie!
Krîlov abia apucă să ia din mâna lui sculptura micuță, că fetița și bărbatul și-au apropiat capetele și au dispărut. De data aceasta se pare că pentru totdeauna.
— Ei, ca să vezi..., șopti Krîlov privind netsuke. Ca să vezi... sunt salvat... ce, ce???
Netsuke îl înfățișa, se pare, chiar pe sculptor, un bărbat înalt și slăbuț în haine japoneze. Dar în mâini bărbatul ținea o sticlă de bere!
— Un anacronism!..., șopti Krîlov. „Bărbatul cu bere”... Păi cum să i-o dăruiesc?
Râse fără nicio speranță. Ce minuni... sărbătoare... din moment ce faci fapte bune, nu te baza pe recunoștință!
Deși...
Krîlov se mai uită încă o dată la netsuke.
Doar fetița respectivă fusese numită, nu se știe de ce, „fetița cu sushi”!
Lucrul cel mai important este să dai la timp denumirea potrivită. Și omul va vedea deja ce i s-a promis! Cu lucrările sculptorului monumentalist lucrurile acestea se întâmplă mereu!
— Un bărbat cu un pisălog..., spuse Krîlov. Nu. Mai bine „Alchimist cu pisălog”. Lucrare a unui meșter necunoscut...
Cu netsuke în mână a ieșit din mașină.
Totul trebuie să se împlinească.
În seara aceasta toți oameni sunt mai buni!
În aceea seară geroasă, în care ningea, care, dintr-o neînțelegere a stării vremii moscovite a căzut foarte bine — pe 31 decembrie, Valeri Krîlov se afla la un salon de anticariat din apropierea pieții Pușkin și se uita la netsuke-ul pe care tocmai îl cumpărase.
Netsuke și în Rusia este netsuke. O statuetă de vreo cinci centimetri, un breloc din lemn sau din fildeș de care japonezii, care nu inventaseră buzunare, își prindeau cheile, pipele, cuțitașele pentru harakiri și alte fleacuri folositoare. Apoi își puneau la brâu legătura și mergeau mulțumiți, demonstrându-și bogăția celor cu care se întâlneau. De fapt, azi este un lucru total inutil și de aceea îngrozitor de scump.
Dar dacă ești proprietarul unei mici fabrici de topire a metalelor neferoase și chiar ai mare nevoie de o piață de desfacere la Moscova, nu există nicio cunoștință mai bună decât un sculptor monumentalist. Numai bronz marele sculptor cerea mai mult decât toate fabricile care mai existau la Moscova, luate la un loc! Și cea mai bună modalitate de a atrage atenția unui viitor client este să-i alini o mică slăbiciune... în acest caz, să-i dăruiești un netsuke.
Trebuie să spun că în sfera fină a artei și în materia și mai fină a vânatului banii nu sunt atotputernici. În fața unor colecționari de olițe nocturne poți să scuturi o valiză plină cu dolari — oricum nu se va lipsi de exemplarul favorit, un closet portabil, de campanie, al lui Friederich cel Mare.
Așa și cu netsuke. Nu este important să ai bani, trebuie să mai și prinzi destinul de picior, s-o iei înaintea altor colecționari, oameni deloc săraci și gata de orice pentru potolirea pasiunii lor.
Valeri în mod clar a avut noroc. Nu vom discuta cum și de ce a avut noroc, doar norocul nu este un lucru întâmplător. Oricum ar fi stat lucrurile, acum se afla lângă Peugeot-ul lui vechi și se uita la brelocul japonez cu un amestec de plăcere și dispreț, care se observă de regulă la omul care a reușit cu succes să-și scoată un coș.
Netsuke înfățișa o fetiță cu obraji umflați, înfășurată în cârpe și care ținea o tavă în față. Pe tavă abia se ghiceau niște obiecte micuțe, lunguiețe. În catalog netusuke se numea „Fetiță cu sushi”.
— Sushi-pushi, bolborosea Valeri. Măcar să fi scris corect...
Era timpul să se ducă acasă — să se schimbe, să bea puțin coniac, să cheme șoferul și să se ducă la o instituție frumoasă și puțin cunoscută, unde va putea prezenta sculptorului celebru creația concurenților japonezi. Valeri le trimisese încă de acum o săptămână pe soție și fiică la Paris, în vacanța de Crăciun. Așa că noaptea de Anul Nou putea fi gălăgioasă și beată, sau, dimpotrivă, putea avea un final romantic și emoționant. Nu numai oamenii de afaceri își trimit familia să se odihnească în străinătate, uneori se duc și ei...
Continuând să se uite la vânzătoarea japoneză minoră de rulouri de orez (un fel de mâncare, i se părea lui Valeri, și proaspăt și greu), Krîlov scoase o țigară. Nu-i plăcea să fumeze la volan.
— Nene, cumpărați o brichetă, auzi el o voce sfioasă.
Valeri se întoarse. Pe trotuar se afla o fetiță mică, de vreo 10 ani. Cu o scurtă de nylon, prea mare pentru ea și prea murdară pentru oricine. Cu un fular mare, de adult, înfășurat deasupra scurtei. Cu o căciuliță împletită de lână.
În palmele înghețate, deja vineții, fetița ținea capacul unei cutii de pantofi. Pe capac, acoperite de zăpadă, se afla niște brichete chinezești multicolore.
— Am și eu, pufni Valeri.
Mersese cu metroul ultima dată acum vreo trei ani, nu apărea prea des pe străzile pline de cerșetori și săraci. Poate de aceea îi stârneau nu iritare, ci o respingere ușoară și dorința clară de a dori să facă un duș fierbinte.
Fetița stătea încăpățânată alături.
Valeri băgă mâna în buzunar, în speranța că, după ce va vedea în mâinile lui bricheta, cerșetoarea va pleca mai departe. Dar bricheta nu dorea deloc să apară.
Fetița își trase nasul și-și duse palma sub el.
— Cât costă brichetele tale?, pufni Valeri.
Din principiu nu dădea de pomană, nu-i plăceau copiii altora, dar în acest caz se decise să intre cu fetița în relații comercial-bănești. Voia să fumeze din ce în ce mai tare, așa se întâmplă mereu când ai scos deja țigara și nu poți găsi deloc bricheta.
— Zece..., șopti fetița.
— Zece, spuse cu îndoială Krîlov și din nou începu să caute în buzunar în căutare de mărunțiș. De ce mergi aproape dezbrăcată prin ger? O să răcești și o să mori!
Morala îi ieși oarecum falsă, și el simți asta. Este clar, nu de plăcere sărmanul copil vinde brichete.
— Ce păpușică frumoasă, spuse deodată fetița privind la netsuke din mâinile lui Krîlov.
— Da, da, e frumoasă...
Deodată Krîlov descoperi uimit că netsuke și fetița cerșetoare seamănă caricatural. Dacă doreai puteai spune „fetiței cu sushi” îi puteai spune foarte bine „fetița cu brichete chinezești”, chiar dacă pe atunci nu erau brichete. Dar nu asta este lucrul cel mai important! Fețele semănau!
Pentru a scăpa de nălucirea asta, Krîlov o luă neceremonios pe fetiță de umeri și o întoarse spre lumina ce venea din vitrină. Se așeză pe vine în fața ei. Cu netsuke în mâna întinsă mai compară o dată fețele.
Ei, ca să vezi! Parcă stătea la poză!
— Uite ce mai chestie, spuse uimit Valeri. Secolele trec, oamenii nu se schimbă... rezultă că japonezii înainte semănau cu oamenii?
— Nu am avut niciodată nicio păpușă, spuse deodată trist fetița.
Valeri scrâșni, scoase din buzunar 100 de ruble și o puse în mijlocul brichetelor:
— Du-te la „Lumea copiilor”, fetițo. Cumpără-ți o păpușă....
Și cât costă o păpușă? Deodată Valeri își dădu seama uimit că nu știe. Fata lui este puțin mai mare ca cerșetoarea asta, are toată camera plină de jucării... Dar oare el i-a cumpărat vreodată jucării? Fie soția, fie doica...
— Na, cumpără-ți o Barbie, își spuse Krîlov aruncând pe capacul de carton 500 de ruble.
Și, dacă este să facă fapte bune în ajunul Anului Nou, atunci de ce să se zgârcească?
— O vreau pe asta, spuse ferm fetița fără să-și ia privirea de la netsuke.
Valeri zâmbi și dădu din cap:
— Nu, fetițo. Păpușa asta costă... ei, foarte mult. Cumpără-ți o păpușică și du-te la mama...
— Vă rog să mă iertați că sunt așa de insistentă, turui deodată fetița lăsând în jos cutia de carton. Brichetele care apucaseră să se lipească de carton nu cădeau. Dar niște circumstanțe extraordinare mă obligă să exploatez pornirile dumneavoastră firești de Crăciun spre bunătate și miloserdie...
Țigara neaprinsă căzu din gura lui Krîlov. Se ridică repede și se duse spre mașină.
— Poate că am ales o zi nepotrivită?, întrebă fetița în urma lui. Dar la dumneavoastră calendarul este încurcat, sărbătoriți Crăciunul de două ori, de aceea am ales o perioadă de timp la distanță egală de ambele sărbători...
— E nebună...., spuse scurt Krîlov urcând în mașină.
Porni motorul, apoi, grăbit deja, băgă netsuke în buzunar. Aruncă o privire fetiței — ea se uita la el mișcându-și neauzit buzele. E nebună sau o arătare. Problema este pentru cine?
Fetița dispăru. A fost și a dispărut.
— Pentru mine, își spuse Krîlov și tresări. Ei, ce mai e și beleaua asta? În neamul nostru nu au fost nebuni...
Porni încet mașina.
— Sunteți absolut sănătos, se auzi din spate. Deși...
Krîlov, panicat, frână tare. Se întoarse.
Fetița stătea pe canapeaua din spate, strângând la fel în mâini cartonul. Se uita la Krîlov cu niște ochi nevinovați de copil.
— O formă ușoară de hemoroizi, o prostatită care abia apare, dischinezie biliară. În rest sunteți sănătos, repetă fetița. Așa că uite, îmi cer iertare pentru alegerea nepotrivită a timpului. Dar mi se pare că în noaptea de revelion, mai ales că este jumătatea aritmetică a sărbătorii Crăciunului, sunteți înclinați la maximum să faceți fapte bune...
— Cine ești?, exclamă Krîlov. Cu ai ajuns în mașină?
— Sunt o fetiță. M-am deplasat relativ în spațiu. Mă ascultați?
— De ce vorbești așa? Fetițele nu vorbesc așa!
Fetița oftă:
— Vorbirea mea este greu de înțeles? Vă rog să vă adunați, vă rog! Totul este foarte simplu, eu sunt din viitor.
Valeri dădu din cap.
— Aha. Și eu sunt de pe Marte.
— Nu prea păreți, i-o tăie fetița. Așa, sunt din viitor, călătoresc prin timp. Nu este nevoie să știți data precisă.
Krîlov cu cuprins de o patimă ușoară:
— Din viitor, spui? Fantastic, deci? Cum să nu, cred! Aici la noi nu mai ai loc de călătorii în timp. Unde te duci, dai de ele.
— Asta nu este adevărat, se supără fetița. Nu mai este niciun călător aici. Și ironia dumneavoastră nu este potrivită!
— Dacă ești din viitor și vorbești așa de ușor despre astea, atunci de ce nimeni nu știe de călătorii în timp? De ce nu i-a mai întâlnit nimeni?
— Păi în timpul dumneavoastră nici nu a călătorit nimeni, i-o tăie fetița. Ce-i așa de interesant aici? Ecologia este proastă, mâncarea nu este de calitate, oamenii sunt răi, cultura este primitivă, războaiele nu sunt estetice... Toți se duc în Grecia Antică, în Evul Mediu, în China și Japonia antică... uite, acolo este frumos!
Krîlov nu găsi ce să răspundă.
— Așa că uite, continuă fetița. sunt o călătoare obișnuită în timp. Am 10 ani. Asta nu trebuie să vă tulbure, mental sunt dezvoltată ca un adult.
— Nu cred, spuse ferm Krîlov.
Fetița din nou se evaporă. Apăru pe scaunul din față.
— Hipnoză, își dădu cu presupusul Krîlov.
Mașina tresări și se ridică încet în aer. Străzile acoperite de zăpadă rămaseră în jos, începu să șuiere vântul. Moscova se întindea sub ei ca o hartă uriașă, luminoasă.
— Și asta este hipnoză?, întrebă fetița. Atunci haideți afară.
Krîlov dădu din cap.
— Atunci este mai bine, se bucură fetița. Fața i se coloră puțin în roz. Acum mă credeți? Sau mai trebuie să fac ceva?
— Cred..., șopti Krîlov. Fetițo, fetițo..., cum este acolo, în viitor?
— Tare mișto!, răspunse scurt fetița. Așa că uite, Valeri Pavlovici. Am o rugăminte la dumneavoastră. Îmi faceți un cadou de Crăciun mie, unei fetițe pierdute în negura veacurilor?
— Netsuke?, preciză Krîlov.
— Îhî, zâmbi fetița.
Câteva secunde Krîlov tăcu. Dar după aceea începu să urle:
— Ce tot spui tu acolo? Un cadou, spui: netsuke? Știi tu cât m-a costat să fac rost de el? Să-i ia dracu de bani... Crezi că Moscova este plină de netsuke unice? Și eu trebuie s-o dăruiesc azi unui sculptor! Atunci poate o să cumpere bronz de la uzina mea! Și o să-mi meargă afacerile! Alfel se duce totul... o să plec în lume.
— Am tare mare nevoie de această netsuke!, strigă subțire fetița. Dați-mi-o!
— Dă-mi alta în schimb, se hotărî Krîlov. Ție nu ți-e greu să te duci în Japonia, nu? Cumperi un netsuke acum două sute de ani, îl aduci la Moscova, mi-l dai mie... Ce-ai?
Fetița urla încet, ștergându-și lacrimile cu mâna murdară. Mașina începu să se legene periculos.
— Hei, ține echilibrul!, strigă panicat Krîlov. Na, șterge-te... Îi întinse fetiței o batistă curată. Ce-ți trebuie ție tocmai netsuke a mea? Doar uite ce minuni faci!
— Și, de fapt... nu este a dumneavoastră..., bolborosi fetița printre lacrimi. Tatăl meu a sculptat-o dintr-un os...
Cum spune înțelepciunea populară, femeia nu are dreptate până nu începe să plângă. Această regulă se aplică și la fetițe. Krîlov se simți tulburat.
— Nu este a mea... am plătit bani pentru ea..., se enervă. Ascultă, tu faci adevărate minuni, de ce te-ai legat de mine? Puteai să furi sau să-ți iei netsuke singură...
— Nu pot!, strigă fetița supărată. Tocmai de asta este vorba!
Din explicațiile încurcate Valeri înțelese că tuturor călătorilor în timp li se face o injecție specială care le schimbă brusc caracterul. După această injecție niciun călător nu poate ucide, fura sau supăra în vreun fel pe strămoșii lor din timp. Poate numai în scop de autoapărare...
— Uite, dacă o să mă loviți sau o să mă mușcați..., bolborosi fetița cu speranță.
— Ha!, spuse indignat Krîlov. Drept cine mă iei? Nu am de gând să te lovesc, mai ales să te și mușc!
— Păcat, oftă fetița. Că atunci aș fi luat netsuke de pe trupul dumneavoastră lipsit de simțire...
Oricând de ciudat ar fi, o asemenea sinceritate îl liniști pe Valeri.
— Și de ce îți trebuie tocmai acest netsuke, fetițo?, întrebă el. Scoase o țigară, luă de jos una dintre brichetele chinezești, o aprinse. De ce te-ai legat așa de mine?
Fetița se apucă să povestească.
Se dovedise că în trecut călătorise cu tatăl, în Anglia secolului al XVIII-lea, în vacanța de Crăciun. Dar în Anglia tata s-a plictisit și a plecat în Japonia secolului al XVIII-lea. A trecut termenul prevăzut, dar el nu s-a mai întors din Japonia. Fetița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei. Probabil s-a stricat mașina timpului, uneori se mai întâmplă asta.
— Și nu aveți salvatori?, se miră Krîlov.
— Nu. În timp fiecare călătorește pe riscul și pe socoteala sa, recunoscu fetița. Să-i salvezi pe cei pierduți înseamnă să creeezi paradoxuri temporale!
Când tata s-a pierdut, fetița putea să se întoarcă singură acasă. Dar tare mai voia să-și salveze tatăl. Și a început să se gândească cum ar putea tata să se întrețină? Nu putea fura și ucide, nici nu putea învăța științele locale. Și atunci ea și-a spus că tata era pasionat de sculptura în fildeș. Deci va începe să facă netsuke. Și, pentru a-l găsi mai ușor, în fiecare netsuke va face un anacronism — un detaliu nepotrivit cu timpul respectiv. Fetița descurcăreață s-a apucat să caute asemenea netsuke și a găsit una. Chiar pe cea pe care a cumpărat-o Krîlov.
— Am înțeles!, exclamă Valeri. Deci nu este „fetița cu sushi”? Este „fetița cu brichete chinezești”?
— Nu, astea nu sunt brichete, începu să protesteze fetița. Astea sunt... nici nu aveți un asemenea cuvânt. Sunt niște chestii mici care servesc la crearea... nici aceste cuvânt nu există. Pentru crearea unor lucruri mai mari.
Krîlov scoase netsuke. Se uită îndoit la ea, întrebă:
— Și ce-i cu asta? Să spunem că tatăl tău a făcut-o. A dat un semnal de ajutor, da? Ei, atunci du-te și-l salvează pe tăticu! Ce mai vrei?
— Netsuke! Trebuie s-o bag într-o cutiuță specială din mașina timpului!, începu să plângă fetița. Și atunci mașina timpului se va duce în acel loc unde a fost sculptată netsuke! Și o să-l salvez pe tata.
— Și netsuke?, preciză Krîlov deja ghicind care va fi răspunsul.
— Se va sparge în atomi.
— Și alte netsuki potrivite nu mai sunt?, întrebă Krîlov.
— Păi înțelegeți, n-au cum să fie! Dacă ar fi, înseamnă că nu l-am salvat pe tata! Deci el a rămas tot timpul în Japonia antică!
— Ce mai chestii, oftă Krîlov.
Și fetița oftă. Și rosti sever:
— Fie îmi dăruiți netsuke și-l salvez pe tata, fie o să vă lăcomiți. Și tata va muri.
— Fetițo, sunt deja la marginea falimentului, recunoscu Krîlov. Nu, îmi pare tare rău de tatăl tău... și tu ești o fetiță curajoasă...
Călătoarea în timp din nou începu să scâncească.
— Măcar dă-mi banii înapoi!, o imploră Krîlov. Sau dă-mi o altă netsuke!
— Nu am bani, scânci fetița. Și nu pot să vă dau nimic. Nici nu pot să vă spun care sunt cifrele care vor ieși câștigătoare la loto.
— Este interzis?, întrebă înțelegător Krîlov.
— Nu m-au interesat niciodată loteriile vechi..., recunoscut fetița.
Krîlov tăcu puțin. Of, ce mai plan era! O netsuke rară cadou... o discuție amicală... un contract avantajos... succes financiar...
— Du-te, salvează-l pe tatăl tău, spuse el și-i întinse fetiței brelocul japonez echi. Numai înainte să aduci mașina înapoi!
Fetița radia:
— Mulțumesc! Vă mulțumesc! Știam că în seara medie de Crăciun toți oamenii sunt mai buni și se întâmplă adevărate minuni!
Îl sărută stângaci pe Krîlov pe obraz și dispăru.
Mașina se afla din nou lângă salonul de anticariant. Numai că pe jos se aflau brichetele identice.
— Adevărate minuni!, spuse trist Krîlov. Care cum are norocul.
Toate planurile lui s-au făcut praf. Și totul din cauza fetiței obraznice și a tatălui ei prost... Ce să zic, turiști! Nici nu sunt din partea locului, mașina timpului s-a stricat...
A pornit mașina și, fără să știe de ce, totuși s-a dus la clubul de noapte.
Și ce să facă acum, să încerce să stabilească relații cu celebrul sculptor fără niciun dar interesant de Crăciun? Este un număr gol. Și totuși va trebui să încerce...
Krîlov parcă deja mașina, când, de pe scaunul din spate, se auzi o tuse delicată:
— Din nou?, exclamă el panicat și se întoarse.
În mașină acum erau două persoane — fetița aceea, îmbrăcată într-o rochie de un galben închis și o pelerină purpurie de mătase, și un bărbat slăbuț cu niște pantaloni negri înguști și o vestă cu galben și alb, cu umeri lați.
— Am o kadzami frumoasă?, exclamă fetița.
— Vă mulțumesc, Valeri-san, spuse bărbatul privind sever la fetiță. M-ați salvat cu prețul unor mari neplăceri ale vieții... Domo arigato godzaimas!
— Ei, bine... ce să mai zic..., se tulbură Krîlov. Totuși este sărbătoare...
— Trebuie să plecăm înapoi, în viitor, spuse bărbatul. Dar nu puteam să nu vă mulțumesc. Primiți acest dar modest, Valeri-san! Am sculptat această netsuke pentru un funcționar foarte important, dar v-o ofer cu și mai mare bucurie!
Krîlov abia apucă să ia din mâna lui sculptura micuță, că fetița și bărbatul și-au apropiat capetele și au dispărut. De data aceasta se pare că pentru totdeauna.
— Ei, ca să vezi..., șopti Krîlov privind netsuke. Ca să vezi... sunt salvat... ce, ce???
Netsuke îl înfățișa, se pare, chiar pe sculptor, un bărbat înalt și slăbuț în haine japoneze. Dar în mâini bărbatul ținea o sticlă de bere!
— Un anacronism!..., șopti Krîlov. „Bărbatul cu bere”... Păi cum să i-o dăruiesc?
Râse fără nicio speranță. Ce minuni... sărbătoare... din moment ce faci fapte bune, nu te baza pe recunoștință!
Deși...
Krîlov se mai uită încă o dată la netsuke.
Doar fetița respectivă fusese numită, nu se știe de ce, „fetița cu sushi”!
Lucrul cel mai important este să dai la timp denumirea potrivită. Și omul va vedea deja ce i s-a promis! Cu lucrările sculptorului monumentalist lucrurile acestea se întâmplă mereu!
— Un bărbat cu un pisălog..., spuse Krîlov. Nu. Mai bine „Alchimist cu pisălog”. Lucrare a unui meșter necunoscut...
Cu netsuke în mână a ieșit din mașină.
Totul trebuie să se împlinească.
În seara aceasta toți oameni sunt mai buni!
