Prințul vântului

(fragment din roman)

                                                                        Omul care dispune natura vântului este adus de spate, slăbuț, culoarea lui este ver-
                                                                        de De o construcție fină, vorbește foarte mult, nu face față frigului, ceții și a tot ce
                                                                        este generat de frig și ceață De la natură nu are prea multe avantaje, viața este scur-
                                                                        tă, somnul superficial Creator de fantome, admiator al cântecului, râsului, certuri-
                                                                        lor și tirului Are semne de grifon, hienă, câine și vulpe Omul care este extrem de
                                                                        iscusit la tir nu dispune de natura vântului Omul extrem de iscusit la crearea de
                                                                        fantome dispune de ea în calitate de conducător și prinț al vântului, care are semne
                                                                        de leu,                                                                         Uite, asemenea coincidențe neobișnuite și asemenea exemple abile constituie parti-
                                                                        cularitatea acestei celei mai importante varietăți de servire a societății,
                                                                                                                                                Charles Dickens, The Detective Police

Partea 1. Teatrul umbrelor

Capitolul 1. Sentința

1

Așa cum se știe, în anul 1893 șeful legendar al poliției de detectivi, Ivan Dmitrievici Putilin, a ieșit la pensie și s-a stabilit în gubernia Novgorod, într-o casă cu o livadă de meri pe malul Volhovului. La scurt timp, nerezistând avansului pe care i-l oferise un editor serios, s-a apucat să-și scrie memoriile, vreo două săptămâni a eleborat entuziast planul viitoarelor însemnări, a gândit titlurile capitolelor și a ales motto-urile pentru ele, când și-a dat seama că puțin probabil va putea să transpună singur asta în ceva mai mare.

Cineva i l-a recomandat pe scriitorul petersburghez Safronov. În scrisoare, este adevărat, acela a cerut ambițios jumătate din onorariul promis de editor, dar, când s-au întâlnit personal, a acceptat o treime, când a auzit că, în caz contrar, va găsi un condei mai ieftin. Au bătut palma, Safronov s-a dus să-l conducă la tren pe Ivan Dmitrievici. Când ceruse jumătate, se gândise că va primi un sfert și era plăcut tulburat, spunea că va încerca să-și mai tempereze stilul, să-l facă mai individual, pentru a nu acoperi, mai mult, pentru a nu schimba cu personalitatea sa personalitatea memorialistului.

Și-au luat rămas bun la gară, iar peste două zile Safronov, cu același tren, a venit pe malurile Volhovului. Aici, în casa lui Ivan Dmitrievici, a locuit cam o lună, notând memoriile gazdei. Apoi trebuia să prelucreze aceste însemnări și să pregătească cartea pentru tipar. Pe pagina de titlu trebuia să se afle un singur nume, așa că lui Safronov acest proiect nu-i aducea nicio glorie, numai bani, deși merita să se chinuie și pentru ei.

Timp de o lună, în peregrinările zilnice prin viața lui Ivan Dmitrievici scriitorul consumase trei creioane, pe degetul mijlociu i se formase o bătătură din care ieșea un lichid galben. Creionul fațetat a fost înlocuit cu unul rotund, dar și el se dovedise a fi un instrument de tortură. În livadă se culegeau ultimele mere, frunzele îngălbeniseră, dimineață râul începuse să se acopere de ceață, când Safronov, după ce umpluse câteva caiete, a spus că e timpul să plece. Avea suficient material, la întoarcerea la Petersburg rămăsese să-l aranjeaze din punct de vedere stilistic, să pună toate istoriile în ordine cronologică, pe alocuri să descrie fondul istoric, să mai adauge puține elemente de stare a vremii și psihologie.

Safronov deja savura momentul ce bine va fi când se va consacra acasă acestui lucru deloc complicat acasă la el, în liniște, în halat, alături de motanul său favorit care moțăia în fotoliu și de soția sa pe care nu o iubea. Ea, de fapt, avea curajul să recunoască că, cu cât bustul ei devenea mai fără formă și talia mai lată, cu atât mai aromată trebuie să fie cafeaua adusă soțului în cabinet și cu atât mai moale chifla adusă la ceai.

Anticipând, o să spunem că spre primăvară lucrul a fost terminat. Imediat ce amintirile lui Ivan Dimitrievici au ieșit din tipografie, Safronov și-a distrus toate caietele cu însemnări, cu excepția unuia singur, care s-a păstrat în arhiva sa. Istoria pe care o conține nu a intrat în carte. Probabil Safronov a păstrat-o pentru un subiect pentru un roman al său, dar totuși nu intenționa să-l scrie.

Acest caiet voluminos avea o copertă verde pânzată. De forzaț erau lipite două pagini cu un ecou dintr-un ziar despre cartea lui Ivan Dmitrievici. În textul recenziei cineva subliniază o frază: „Furca fermecată a talentului lui țese cu măiestrie egală ambele fire, cea a subiectului și cea psihologică”. Lateral este o însemnare: „Furca nu poate să țeasă!” Puțin mai jos acest lucru este contestat de alt scris: „Este vorba de o furcă vrăjită. Dacă e vrăjită, poate orice!”

Din loc în loc între paginile caietului sunt lipite decupaje din ziarul „Azia” din anii 1913-1914. De acolo rezultă că tot atunci, la două decenii după ce Safronov a aflat această poveste, i-a stârnit din nou interesul. De ce așa, va fi clar mai aproape de sfârșit. În mod analog și semnificația acestor decupaje va rămâne o enigmă totală, până nu ajungi la final.

Totuși remarci imediat că toate sunt legate de Mongolia și reprezintă locuri alese din amintirilor ofițerului rus Solodovnikov, care în anul 1913, în calitate de instructor militar, s-a aflat pe lângă armata insurecțională mongolă. Cu un an și jumătate mai devreme Mongolia Exterioară (Halha) își proclamase independența față de Pekin, și Solodovnikov trebuia să-i ajute pe mongoli să formeze unități apte de luptă pentru a ține piept chinezilor.

La prima vedere însemnările lui sunt risipite prin caiet fără nicio legătură cu ceea ce se scrie în el. De exemplu, povestirea lui Safronov despre cum a făcut cunoștință cu Ivan Dmitrievici este întreruptă de fragmentul următor:

„Amintindu-mi de Cinghis-Han, presupuneam că, în calitate de popor extrem de luptător, mongolii o să se năpustească în luptă, dar eu va trebui să le rețin ardoarea până ce vor stăpâni armele europene cele mai noi și tactica războiului modern. Foarte curând m-am convins că impresiile mele despre ei sunt la fel de depărtate de realitate, precum mongolii de azi de strămoșii lor.

Acum toți sunt budiști și ramolismentul pacifismului insuflat lor de „religia galbenă” devenise un adevărat blestem al acestui neam sărman. La manevre escadroane întregi plecau de pe poziții și se duceau în mănăstirea vecină „la rugăciune”, mitralierele erau stropite cu horza*, dar nu erau unse, lama care se aflau pe lângă statul major se amestecau mereu în dispozițiile mele, în timp ce manifestau o râvnă așa sde religioasă în chestiunile dislocării unităților noastre sau a folosirii artileriei, că începeam să bănuiesc că sunt spioni chinezi.

Acolo unde se păstrau cartușele, nu se știe de ce, mereu se afla multă apă, iar în lăcașurile mitralierelor nu era deloc. Printre boii aduși să tragă tunurile în mod regulat apărea ciuma, erau duși la vaccin, după care dispăreau fără urmă împreună cu văcarii. Era o mulțime de dezertori, dar hoți și mai mulți, toți furau câte ceva de la toți și concomitent își făceau daruri. Toți erau plini de intenții bune și nimeni nu făcea nimic.

Documentele cele mai importante zăceau cu săptămânile la șefii mei mongoli și era bine dacă nu dispăreau de tot, dar ghicitorii-izruhaicin erau neobișnuit de activi. Planurile operațiunilor de luptă erau aprobate de amplasarea stelelor pe cer și desenul fisurilor unui omoplat de berbec aruncat în foc, iar ordinul care avea trecută o dată care era considerată nefastă de aceste Pythii crăcănate nu era îndeplinit cu conștiința curată, pentru că data aceasta pur și simplu era ștearsă din calendar.

Imediat după ziua a doua, de exemplu, a Lunii a treia venea a patra, după el, două de cinci. În fiecare lună până la o treime din cifre era declarată inexistentă, iar miercuri, joi și vineri puteau avea aceeași dată, lucru despre care am aflat sâmbătă dimineață.

Cu un țipăt sălbatic care cândva băga groaza în tot ce era viu, de la Pekin la Ierusalim, mongolii mei călăreau în atac, arzând de dorința de a omorî, amețiți de amintirea fostei glorii, dar o luau la fugă la prima lovitură de tun. Singura modalitate de menținere a disciplinei erau bâtele. Consideram că este inacceptabilă bătaia în armata de eliberare și la ministerul de război motivele mele erau primite cu o înțelegere deplină, așa de sinceră și profundă, că ea în sine epuiza problema care de acum trebuia rezolvată o dată pentru totdeauna.

În cele din urmă sam dat din mână ca și cum nu observam nimic, când executorii brigăzii solemn și cuprinși de beatitudine, aduceau în fața formației, ca un accesoriu al unui cult, un penar negru lăcuit cu o nuia de bambus în interior. Se spunea că nuiaua aceasta aparținuse chiar marelui Abatai-han și era făcută dintr-un bambus care crescuse în mod miraculos într-o noapte din capul unui lama sfânt, ca sărmana lui văduvă să se poată delecta cu vlăstarele lui tinere, delicate.

Unul dintre aceste vlăstare, cu o brazdă mică decupată în el, pentru adunarea sângelui, se păstra acum la statul major, împreună cu cutia de bani și drapelul brigăzii. De fapt, oricum nu a avut prea pare folos, mongolii avea reprezentările proprii asupra greutății unor fapte. Un călăreț care opărise spinarea unui cal putea fi bătut aproape până la moarte, iar un telemetru care se ducea la fund la traversarea unui râu atrăgea după sine numai un plescăit disprețuitor din buze la adresa celui vinovat.

În plus, nu puteam decide deloc pe ce bază e de preferat să formez escadroanele și echipele de comandă. Era o ordine mai mare dacă erau formate după neam, dar era și o abatere periculoasă; în unitățile mixte domnea haosul, dar probabilitatea unor tulburări în masă a discipălinei era mai mică. La un loc cu calendarul nebunesc toate acestea mă aduseseră la disperare, de mă durea ceafa, mă epuiza și mă lăsa de puteri, ca un coșmar insistent.

„Pentru oamenii din Orient toate ceasurile din zi sunt la fel”, spunea Kipling referitor la orarul extrem de specific al trenurilor de pasageri pe căile ferate indiene. Caracterul universal al acestui adevăr mi s-a revelat când am vizitat palatul lui Bogd Han al VIII-lea, din afara orașului, Khutughtu din Urga, iar azi, în plus, și monarh. Vreo patruzeci de minute, noi, adică comandanții brigăzii în frunte cu ministrul de război, am așteptat să fim primiți, apoi cam tot atât a durat audiența și tot acest timp, practic fără nicio pauză, auzeam sunetul polifonic sau ticăitul unor ceasuri de perete, de masă și pendule. Erau în număr mare în toate holurile palatului, în amfilade, camerele de paradă și de locuit.

Mi s-a explicat că în ultimele sale reîntrupări Bogd-han colecționează ceasuri, mai ales cele care scot sunete și au muzică. Au fost dăruite de negustori, pelerini, funcționari din statul Qin, de diplomați străini, dar de când, acum un an și jumătate, după ce a făcut o formă foarte acută de trahomă, aproape că și-a pierdut vederea și și-a consacrat toate puterile luptei cu complotiștii care văzuseră, în orbirea lui, șansa de lor, ceva a început să se defecteze în mecanismul vieții de Curte de care sunt legate și rotițele ceasurilor.

Ceasurile, fie că de fapt nu au mai fost întoarse, fie au fost întoarse, dar uitau să le fie mutate limbile. Unele se opriseră, iar dintre cele care continuau să meargă acum majoritatea arăta o oră diferită. Prin urmare, ele băteau și sunau înainte de sorocul prevăzut, altele mai târziu. Zi și noapte ici, colo, ba pe scară, ba în sala tronului se destindeau arcurile, se trezeau ciocănelele, răsunau frânturi din uverturile unor opere, imnuri ale unor imperii care nu mai existau sau două, trei note ale vreunui marș în acordurile căruia mergeau la luptă regimente care de mult putreziseră în mormintele lor. Casa eternității, o cutie muzicală din cărămidă, sub un acoperiș de fier, reședința lui Buddha imperial cu ochelari verzi, palatul acesta în cele din urmă îmi amintea că dacă mongolii văd în el unul dintre principalele lor locuri sfinte, nu am nici un drept să cer de la ei prea multe”.

Dar să revenim la povestirea lui Safronov.

Astfel, a doua zi se pregătea să se întoarcă la Petersburg. Încă era cald, el și Ivan Dmitrievici luau prânzul pe veranda înconjurată din două părți de livada de meri. Pe a treia latură se deschideau imaginea Volhovului, a unor câmpuri secerate care alergau pe deal spre o fâșie de pe care creșteau sălcii tinere pe malul opus, inundabil.

În afară de ei doi la masă era prezent peisagistul Mjelski, un tânăr cu un profil ferm și niște ochi triști, din sud. Acum vreo două săptămâni venise aici să facă niște studii și locuia în sat, la un burlac din partea locului.

— Ce ciudat, i se adresă lui Ivan Dmitrievici, vorbind în maniera sa obișnuită, scârțâitoare. Acum septembrie este luxuriant, locurile de la noi sunt cele mai frumoase, dar când te uiți la tablourile dumneavoastră, aveți numai ploaie, vânt, copacii se îndoaie, paiele sunt luate de pe acoperișuri.

— Ieri a fost puțină ploaie, se justifică Mjelski. Și vineri a picurat.

— Vineri? Parcă nu am remarcat.

— A fost, a fost, Ivan Dmitrievici, confirmă Safronov.

— Păi să fi pictat măcar o dată o dimineață senină, o seară liniștită. Nuu, sau zori cețoși, sau apusuri înângerate, amurgul ca un strălucit roz din spatele norilor. Norii sunt ciufuliți, parcă i-au smotocit niștre pisici.

— Păi uite!, arătă Mjelski spre un studiu proaspăt, care încă nu se uscase, sprijinut de perete. Totul este liniștit, nicio frunză nu se mișcă.

— Dar cum este la dumneavoastră? Dacă nu este vânt, înseamnă că va fi înainte de a începe furtuna. Și soarele, dacă apare uneori, înseamnă că este după furtună. Pur și simplu nu este nimic bun. Nu ați meritat asta, domnule! Și dacă o să vă duceți în Italia, imediat o să începeți să pictați marea sub soare, cerul azuriu. Pini, un palazzo, strălucire, lumină. Fetele mănâncă struguri, se scaldă. Copiii dansează. Dar aici, la dumneavoastră, femeile sunt fie văduve fie soții de soldat, sau gonește o capră cu o nuia. Dacă sunt copii, atunci trag o căldare mare în ger sau se adăpostesc de furtună. Credeți că în Italia nu sunt ploi? Eeei, cum mai plouă uneori toată săptămâna, că nici nu poți să-ți scoți nasul din hotel.

— Ați fost în Italia?, întrebă Mjelski.

— Am fost.

Ivan Dmitrici se uită la Safronov care făcuse o față uimită și mai spus că pentru carte asta nu se potrivește, se dusese acolo în scop personal.

— Numai în scop personal?, nu-i veni să creadă lui Safronov, care știa deja că toate treburile personale din viața lui Ivan Dmitrievici se împleteau, într-un fel sau altul, cu cele de serviciu.

— Da, ca persoană particulară. Este adevărat, indirect călătoria asta a fost legată de o crimă pe care o anchetam atunci.

— Uite, minunat, povestiți. Aveam o seară întreagă în față.

— Sigur, povestiți, confirmă Mjelski, sperând ca astfel să ia și cina aici.

— Mă tem că povestea mea o să vă dezamăgească măcar pentru că se referă mai mult nu la Italia, ci la Mongolia, răspunse Ivan Dmitrievici.

— Ați fost și acolo?

— Nu, dar mereu am vrut să ajung. Se spune că este o țară uimitor de frumoasă, chiar și după cerințele noastre. A trebuit să citesc că valea râului Tola, unde se află orașul sfânt al mongolilor, Urga, seamă cu văile din Lombardia.

— Ei, atunci n-o mai lungiți, începeți. Sunt gata, spuse Safronov trăgându-și în față un caiet curat cu copertă pânzată verde.

De aici nu rezultă că toate cele prezentate mai jos sunt o redare literală a însemnărilor lui. De fapt, puțin probabil că și ele nu au fixat literal povestirea lui Ivan Dmitrievici care, se înțelege, nu era nici ea și nici nu putea să fie o copie fidelă a realității. În toate cele trei cazuri diferența este destul de mare, și în primul poate fi cu puțin mai mare decât în celelalte două. Dar textul însemnărilor inserate în caiet ale lui Solodvnikov este păstrat neschimbat.

2

În acea dimineață de mai Ivan Dmitrievici lua micul dejun împreună cu fiul său de 13 ani Vanecika, singurul copil al său care nu murise de mic. Soția nu se așezase la masă. După ce le-a dat de mâncare bărbaților și i-a trimis, pe unul la serviciu, pe celălalt la gimnaziu, ea dorea să mai doarmă puțin. Înainte asemenea planuri erau date peste cap, dar recent o vecină o înarmase cu un articol dintr-o revistă de femei, care demonstra că organismul feminin are nevoie de un somn de mai lungă durată decât cel al bărbatului. Acum soția se băgase din nou în pat cu conștiința deplină a justeții sale.

— Bine, te-ai săturat de mine, cu fiul nu vorbești, spuse ea luându-i ziarul lui Ivan Dmitrievici, dar dacă ai decis să-ți strici definitiv digestia, ia măcar o carte. De mult nu te-am mai văzut cu o carte.

Într-adevăr, ca șef al poliției de anchetă Ivan Dmitrievici era mereu ocupat, citea puțin, iar pe scriitorii moderni nu-i știa deloc. Când, acum două ore, i se raportase că scriitorul Nikolai Kamenski fusese omorât în apartamentul său de pe strada Karavannaia nr.8, a auzit prima dată acest nume.

A venit cu un raport agentul Heipel, poreclit Studentul, pentru că nu terminase facultatea. Tot el i-a adus și ultima care a lui Kamenski, pentru orice eventualitate. Ivan Dmitrievici o băgă în buzunar și-l trimise pe Heipel după birjar. Echipajul a venit în cinci minute. Abia s-au urcat, că a venit un bărbat de vârstă mijlocie cu un palton bun, cu baston.

— Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte, spuse Ivan Dmitrievici nelăsându-l să deschidă gura. Numele dumneavoastră este Pecenițîn, sunteți director al spitalului de boli psihice Obuhov și ați fost la mine acum o săptămână. A fugit de acolo un nebun.

— L-ați găsit?

— Nici nu l-am căutat. Doar v-am spus, nu ne ocupăm de asemenea lucruri.

Echipajul a pornit, dar Pecenițîn mergea alături, ținându-se de margine.

— Am alcătuit aici o listă a semnelor lui distinctive, spuse el. Luați-o, vă rog foarte mult. Poate veți avea nevoie de ea.

Din milă Ivan Dmitreievici luă lista asta, se uită la ea puțin mai târziu și-și spuse că după asemenea semne poate aresta unul din doi oameni găsiți pe stradă. Este adevărat, era un semn deosebit, sub forma unei gâlme pe șaua nasului, dar și ea ar fi trebuit să fie descrisă mai expresiv.

— O să ne scrântim și noi dacă ar trebui să-i prindem și pe nebuni, îi spuse el lui Heipel.

Acela dădu din cap. Mototolind foaia, Ivan Dmitrievici o aruncă, scoase cartea lui Kamenski și citi titlul: La răspântie. Din subtitlu se vedea că nu este un roman, ci un volum de povestiri. Ivan Dmitrievicise lăsă în mâna destinului care, în asemenea cazuri, îi era mereu favorabil și deschise la nimereală, ca și cum ar ghici. Se deschisese la povestirea Teatrul umbrelor. Apucă să o citească pe drumul spre Karavannaia.

Subiectul este următorul.

Prințul mongol Namsarai-hun, colonel al „trupelor drapelului”, cinghizid, care avea dreptul să poarte la căciulă două pene de păun cu trei ochi, ajunge la Petersburg în componența ambasadei chineze. Împreună cu ambasadorul vizitează obiectivele turistice din capitală, merge pe la baluri, se duc la operă. Tot ce vede îi lasă o impresie puternică. Peste o lună Namsarai-hun declară că ar vrea să treacă la creștinism și să se boteze după ritualul ortodox.

Dragomanul N., cel care povestește, află cel dintâi de intenția lui, una obișnuită pentru un prinț amărât din neamul străinilor din Siberia, dar neobișnuită pentru un budist. Cazul este unic, nu sunt precedente, totuși, după multe îndoieli, consultări cu persoane spirituale și cazuri birocratice care chiar de la început îi conferă povestirii o nuanță de fantasmagorie în spiritul lui Saltîkov-Șcedrin, s-a decis să fie satisfăcută dorința lui Namsarai-hun.

Pe ascuns, așa cum a cerut el, are loc botezul. Suita lui, alți membri ai ambasadei, ambasadorul nu bănuiesc nimic. Acest lucru nu amenință complicații diplomatice, nici nu se pune problema ca prințul să ceară cetățenie rusă, dar funcționarii ministerului nu cred că de acum înainte Namsarai-han va sluji Pekinul așa cum o făcuse înainte. În schimbarea lui de credință li se năzărește un subtext politic. Sensul lui îl văd în solicitudinea manifestată simbolic a prințului de a contribui la consolidarea influenței rusești în Asia Centrală. Același N. primește misiunea de a sonda dacă lucrurile stau așa sau nu.

După botez Namsarai-hun primește felicitări de la persoane oficiale și cadouri de la soțiile lor, apoi împreună cu N. se duce acasă și uite acolo, la ceai, se clarifică lipsa de succes a speranțelor puse în prințul mongol. Se pare că acum două săptămâni, când se afla la reprezentația operei „Faust” a lui Gounod, la Teatrul Mariinski, Namsarai-hun a aflat că în lume există diavolul căruia omul îi poate vinde sufletul, mai bine zis, îl poate schimba pentru a i se îndeplini orice dorință. Unul dintre traducătorii atașați la ambasadă i-a explicat prințului și faptul că asemenea tranzacții sunt consfințite printr-un pact deosebit. În loc de cerneală și tuș se folosește la scris sângele vânzătorului, dar diavolul are nevoie doar de suflete de creștini. Pe altele nu le recunoaște și nu intră în niciun fel de legături cu posesorii lor.

Tocmai posibilitatea aceasta l-a ademenit pe Namsarai-hun. Pentru N. rămânea un mister ce anume voia prințul să primească de la dușmanul neamului omenesc, dar reuși să restabilească logica gândurilor care au dus la botezul lui la biserică.

Din copilăria petrecută pe malurile râului Onon, în stepă, Namsaran-hun și-a însușit ferm ideea că fiecare om are trei suflete:sain-suns, un suflet bun,dund-suns, unul mediu, și mu-suns, unul prost sau rău. Ultimul trebuia să facă obiectul târguielii cu diavolul. Prințul l-a avertizat cinstit pe preot că îi permită să boteze numai unul dintre cele trei suflete, mu-suns, dar traducătorul nu l-a înțeles corect și a tradus expresia nu ca „suflet prost” sau „rău”, ci ca „suflet păcătos”. În mod normal ar fi trebuit aici să fie analizată mărturia lui Namsarai-hun a faptului că înainte fusese în păcat, fiind adept al credinței false „galbene”, adică buddismul, însă că acum vrea să se purifice prin creștinare. Preotul așa a și înțeles lucrurile, liniștindu-l pe prinț și a înfăptuit obiceiul cu inima ușoară, fără vreo ezitare.

Astfel, esența lucrurilor este cunoscută de N. și șefii lui. Aflați într-o poziție extrem de proastă, ei preferă să treacă sub tăcere, iar prințul este convins că a primit o marfă de calitatea necesară și cumpărătorul nu se va lăsa așteptat. Totuși acela nu se grăbește, deși ambasada se pregătește deja să plece din Petersburg, servitorii fac bagajele. Au mai rămas câteva zile, dar Namsarai-hun nu-și pierde speranța. În zadar N. încearcă să afle de la el ce preț se va strădui el să obțină pentru mu-suns creștin al său. Prințul tace. De fiecare dată când ceasul bate miezul nopții deschide ușa la coridor sau se duce la fereastră, se uită atent în negura de afară și așteaptă. Nu este nimeni, iar poimâine ambasada va pleca acasă.

În ultima seară înainte de a pleca N. a rămas până seara târziu în apartamentul prințului. Era de mult timpul să plece acasă, dar ceva îl reținea. În camerele lui Namsarai-hun nu este nimeni, servitorii dorm, prințul își pune ceai din samovarul care i s-a dăruit după botez. Afară se vede un octombrie putregăios petersburghez, e vreme rea, larma frunzelor, tabla de pe corniște zăngănește sepulcral. De la curent pâlpâie flacăra lămpii de pe masă, umbrele aleargă pe pereți și se strâng în colțuri, se ascund în spatele draperiilor și cu o nouă rafală de vânt încep din nou să danseze pe tapet. Cu cât se apropie mai mult miezul nopții, cu atât mai des i se năzărește ceva semnificativ în jocul lor fragil, treptat din haos apare un subiect tulbure, ramificându-se permanent, dar totuși este un subiect. Actori muți joacă variații pe tema speranțelor înșelate, dorințe alinate și care nu au adus fericire, a unui vis minunat care, când a fost îndeplinit, s-a transformat în opusul lui.

N. are sentimentul ciudat că ornamentul fluid al acestor pete întunecoase care se mișcă neîncetat, care-și schimbă tonul și contururile, nu este deloc legat de fâlfâitul draperiilor, nici de tremuratul copacilor afară, nici chiar de lumina lunii, a felinarului și a lămpii. Camera pe neobservate se transformă într-un teatru chinezesc al umbrelor aruncate pe perete de niște creaturi fără trup, ale căror contururi subliniază o lumină la fel de imaterială. Ți se pare că în acest spectacol sunt antrenate fantome care au locuit din vechime în acele locuri unde se întâlnesc civilizații diferite, care în mod tragic nu se pot înțelege unele pe altele.

Așa își spune N., care absolvise două universități, iar Namsarai-hun, care trăgea din pipă, se gândea în ce fel o să-i apară musafirul multașteptat. Dacă va veni cu o beretă violet cu pană neagră a unei păsări de noapte, cu sabie la șold, ca în operă, sau își va lua înfățișarea adevărată. Este o anecdotă, dar autorul nu este deloc amuzat.

Luna, care se strecura printre nori, cuprinde sticlele ca o umbră albastră otrăvitoare, copacii foșneșc și mai tare, și mai neliniștiți. Dansul elegant al umbrelor, la început chiar cochet, se transformă într-un dans satanic și deși N. nu este superstițios deloc și nu este înclinat spre misticism, este cuprins de presentimente rele. Încearcă să-l convingă pe prinț să renunțe la dorința sa, dar acela este inflexibil. Limba gesturilor, cu care se înțelegi pe scenă, îi este necunoscută. Când își ia rămas bun, trântind ușa după el, N. vede că spectacolul de pe perete deja iese din planul plat, capătă volum și se rostogolește imposibil de oprit spre final, unde nu este greu de prevăzut năruirea tuturor iluziilor, sânge și moarte. În adâncurile ambelor civilizații, creștină și budistă, se ascund stihii amenințătoare, ascunse neofiților. Vine sorocul și, ca o lavă, sparg coaja fragilă, incendiind tot în drumul ei.

„Nu poți învinge destinul jucând cu el cu cărți false”, își spune N. cum se întâmplă în somn sau într-o stare de excitare febrilă, gândul acesta simplu i se pare neobișnuit de semnificativ. Merge pe coridor și Namsarai-hun bea ceai și-și aduce aminte de stepele natale, hegheliile de cai, iurtele albe pe iarba verde, stolurile de păsări migratoare pe cerul albastru. E toamnă, femei în ulusî** stropesc cu lapte în urma caravanelor de păsări ce au pornit spre sud, pentru ca, pe acest „drum alb” fericit păsările să se întoarcă primăvara în patrie. „O să se întoarcă acolo Namsarai-hun”, își spune N. când iese din scară.

Aici stă pe vine un lama în vârstă, din suita prințului. Nu poate să adoarmă, se sufocă în casa de piatră. N. îl servește cu tutun și întreabă despre cele trei suflete: ce se întâmplă cu omul care a piedut unul dintre ele? Lama răspunde că fără sain-suns, sufletul cel bun, omul devine animal, dar poate trăi mult timp; fără dund-suns, cel mediu, nu va cunoaște deloc măsura în nimic și va muri în scurt timp; fără mu-suns el va muri imediat, pentru că fără o fărâmiță de rău viața este imposibilă pe pământ.

Deodată un urlet subit se aude din camerele lui Namsarai-hun. N. dă fuga înapoi, deschide ușa. Nu este nimeni, prințul este pe podea. Este mort. Mort, deși pe trup nu are nicio rană, este doar puțin tăiat buricul unui deget de la mâna stângă. Și tot aici se află și o pană de gâscă. Când a ridicat-o, N., a văzut că vârful este murdar de sânge proaspăt, încă neîntărit.