Un tun captură de război

Dincolo de râul care primăvara se umfla și vara se potolea sub lintiță, între două dealuri, ca între sânii unei ucrainene bine făcute, se așezase confortabil un sătuc cu case albe. Lângă cele două dealuri prinseseră viață niște șu­voaie tulburi ce alunecau de pe culmi. Acolo unde dealurile se apropiau, formând o râpă adâncă, șuvoaiele se uneau înainte ca, unite, să se verse într-un iaz în­spumat, bogat, să umezească tufele goale din apă, gâdilau pe maluri rogozul de anul trecut, murdăreau lațele de stuf ciufulite de vânt, se zburleau ca niște tufe înțepătoare lângă micul pod, se împodobeau delicat cu crengi de ferigă înflorită deasupra podului.

Podul mic a fost demontat de nemți. Pe panta dincolo de râu a câmpiei late, drepte, cosite din toamnă, se aciuaseră vreo treizeci, patruzeci de mașini o divizie de „katiușe” acoperite cu prelate și alte piese de tehnică. În coloană nu se ­afla nicio unitate de geniști și de aceea apăruse acolo o dispută: cine trebuie să refacă podețul? Nu se găseau doritori. Soldații coborau din mașini, se întindeau pe câmpul cosit de anul trecut, mușcau fire de paie, se uitau la cerul albastru sau dormeau.

Imediat ce maiorul Proskuriakov a trecut de-a lungul coloanei, rostind înjurături moderate, a pus la podeț câte cinci oameni de o parte și de alta de la fiecare unitate sau rămășițe de unități dintre cele ce se înghesuiau pe deal. De fapt, a trebuit să se ia la ceartă serios cu cei de la „Katiușe”. Acești răsfățați ai războiului nu se dezobișnuiseră cu faptul că, la vederea „Katiușelor” se scurgeau toți, de la mic la mare și cedau galant în fața lor, ca în fața unor nobili.

Maiorul Proskuriakov îl dădu jos din mașină pe căpitanul de la „Katiușe” și acum acela, împreună cu soldații lui prefăcuți și sătui, lucrează lângă pod cu mare plăcere. Maiorul era recunoscut de toți ca fiind șeful și acum numai lui i se adresau. Devenind șef, maiorul Proskuriakov își permitea să fie iritat și mergea de-a lungul coloanei, mârâind și legându-se de orice. A ordonat să se pună ofițeri de serviciu lângă mașini și, în privința „aerienei”, dracu mai știe ce mai poate să fie, a ordonat să se pună observatori în câmp și imediat, ca dracul, din pământ a țâșnit un locotenent-major tinerel, Rastiagaev, cu un binoclu pe piept, care și-a manifestat dorința de a se afla la această pază.

Maiorul Proskuriakov își trecu privirea grea pe fața slăbuță, dar spiritualizată a locotenentului-major, pe cămașa prinsă elegant cu o diagonală, pe turetcii boțiți la modă ai cizmelor de pânză de cort, pufni: „Ei, ei”, și locotenentul-major, pocnind din tocuri, plecă împreună cu doi soldați spre panta către pod, unde stăteau posace, fără acoperișuri, două magazii de semințe ale colhozului, iar în umbra lor, cu țeava lăsată în pământ, se afla mută o baterie de tunuri nemțești de 75 de milimetri, acoperite cu brațe de stuf putrezit. Aici lucraseră avioanele ­
noastre de vânătoare, dăduseră jos căciulile acoperișurilor de pe clădiri și-i speriaseră pe artileriștii germani care, apucând lunetele panoramice, alergau dintr-o parte în alta fără a ridica țevile armelor și fără a trage chiar siguranțele în jos.

Soldații care mergeau după locotenentul-major nu erau din divizia lui, a lui Proskuriakov, ci unii aciuați. Acești soldați, judecând după tot, erau deja înfrânți, se prăvăleau în magazie să doarmă, iar micul locotenent va face de serviciu nervos și va visa la adversar.

Maiorul Proskuriakov se mai miră încă o dată și-i păru rău că la noi începuseră așa de repede și de ușor să se facă comandanți, ce simplu și uneori degeaba, pentru cuvinte patriotice frumoase și capacitatea de a-și face serviciul începuseră să dea distincții și la fel de simplu și ușor îi însoțeau pe oameni în batalioane de pedeapsă care erau din ce în ce mai vizibile pe front, cuvintele „soldat din batalionul de pedeapsă” devenise deja obișnuit și nu mai speria pe nimeni.

Participant la asediul sângeros al colinei Hasan, rănit și decorat acolo, maio­rul Proskuriakov se obișnuise deja să primească pe merit și onorurile, și titlurile, și cuvintele, știa deja de mult să distingă între un oportunist și un militar adevărat.

În această coloană era patru baterii — divizia lui. În fiecare baterie erau șase tunuri și ceva. Cât face șase ori patru? Douăzeci și patru. Calculele tunurilor nu sunt complete, în plutoanele de conducere a diviziilor oamenii erau foarte puțini. Dar asta era o forță! O mare forță. Ofensiva se oprește. Se oprește pentru că este primăvară, pentru că este noroi, pentru că toată iarna au fost în ofensivă, pentru că oamenii au obosit, a obosit chiar și el, maiorul Proskuriakov, care de mult se dezobișnise să obosească și să se plângă.

Dar, din inerție, pentru că armata, întinsă, răsfirată, pe jumătate adormită din cauza oboselii, încă merge, merge și dușmanul, arătându-și rar, la fel de obosit, colții, cel mai adesea fără a intra în contact cu ea, se strecoară tot mai departe în vest, pe drumurile negre desfundate.

Uneori începe lupta, ai noștri dau de un punct de apărare, de o grupare blindată, de o unitate germană completată sau disparată.

Cei care erau obișnuiți să-l vadă pe dușman retrăgându-se fără luptă, cu mușchii și vigilența slăbite, luptătorii noștrii, Ivanii noștri care de când lumea aveau o lene și o nepăsare înnăscute, nu vor face față unor contraatacuri neașteptate, și atunci... atunci vor avea nevoie de apărare. Atunci douăzeci și patru de tunuri cu oarece muniție vor opri atacul dușmanului, vor cârpi găurile pe un segment al frontului.

Iată de ce comandantul brigăzii a adunat proiectilele de la toate bateriile, a luat combustibilul de la toate mașinile, a gonit oamenii de la statul major și toate acestea au fost trimise la divizia maiorului Proskuriakov. Și detașamentul lui să meargă înainte, iar celelalte divizii, care cum pot. Și comandantul de brigadă, și maiorul Proskuriakov, și toți comandanții de pe front știau că dacă acum nu vor lua de la dușman o parte din pământul nostru, mai târziu va trebuit să fie luată cu multă vărsare de sânge.

Într-o asemenea ofensivă lucrul decide totul. Și comandantul de brigadă l-a trimis pe maiorul Proskuriakov cu divizia lui înainte, pentru că el era muncitor. Dacă ar fi fost nevoie să trimită divizia direct împotriva tancurilor, comandantul de brigadă nu l-ar fi atins pe Proskuriakov și de aceea îl păstra ca pe un ofițer de cadre vechi și pentru că pentru asemenea treburi avea comandanți mai înverșunați, mai expansivi. Acei comandanți aveau mai multe distincții decât maiorul Proskuriakov, în vizorul comandanților înalți se aflau ei, nu maiorul Proskuriakov.

Acum sunt deja departe de front, într-o pădure de stejar își frig păduchii din haine, se spală, se rad, așteaptă masa de prânz și au trimis ordonanțe după samogon, iar el, uite, a înțepenit aici cu divizia, lângă podețul ăsta blestemat. El și soldații lui aproape că rostogolesc mașinile și tunurile. În timpul cât s-a îndepărtat de brigadă tunurile lui au tras numai o singură dată și acum îi lipsesc patruzeci de militari și jumătate din proiectile. Cât timp va trebui să mai meargă aproape fără să mănânce și să doarmă?

Acum militarii dorm în mașini și lângă mașini, pe câmpul treierat, călcat în picioare, dorm nu conform regulamentului, pur și simplu se odihnesc pe merit. Soldații au încălțămintea spartă, cămășile au crăpat în spate și sunt peticite, la unii peste măsură, la alții vezi moletiere cusute în loc de petice. Până la 1 mai mai sunt încă douăzeci de zile — atunci o să ne dea efecte noi, de vară; în armata noastră termenul de schimbare a efectelor este stabilit la marile sărbători: 1 mai — de vară, 7 noiembrie — de iarnă — este o adevărată sărbătoare. Este foarte greu de îndurat în război perioada aceasta între schimbarea efectelor.

Maiorul se uită la sătucul amplasat în preajma albiei râului. Un sătuc deloc tulburat de război. Este la distanță de drumurile mari, nu se vede din depărtare și nu are nicio construcție bună pentru a fi apărată. În mijlocul sătucului se află numai o bisericuță cu cupola și clopotnița date jos și lumânările plopilor păzesc resturile bisericii, o apără de război.

Nicio casă din sătuc nu este atinsă, în curți nu sunt gropi de la proiectile. Și de aceea el este așa de liniștit și zâmbește trist din cauza asteniei de primăvară. Fac cocoșii gălăgie în el, deocamdată nu se văd oameni pe străzi, vacile nemulse mugesc. Oamenii s-au ascuns, ferestrele strălucesc, casele albe îi zâmbesc soarelui, sătucul zâmbește soldaților săi, îi strigă, îi salută.

Privind acest sătuc, maiorul Proskuriakov se bucura liniștit și aproape că-i invidia pe oamenii care locuiau acolo, îi părea rău de acei soldați care nu ajunseseră până acolo și nu văzuseră cum stătea apa adormită în pâraiele ce se revărsaseră în lunci, cum se învârt și uguiesc deasupra lor niște becațe pofticioase, cum colinele de dincolo de râu se văd verzui și livezile de vișini de lângă case sunt gânditoare, senine, înainte de a înflori, lângă casa de la margine uite, un cocoș roșu alerga în jurul ei o găină, nu-l cruță nevasta lui, nu se lasă.

Maiorul Proskuriakov se gândea numai la acei soldați și comandanți care pieriseră recent. Îi ținea minte foarte clar, chiar și chipurile oamenilor, și cum muriseră, nu uitase nimic. Pe ceilalți, care fuseseră cu el în anii războiului și chiar înainte de divizie, cei alături de care fusese în spital, maiorul nu și-i mai putea reprezenta individual. Nu era nici timpul, nici locul unde să se poată aduna oamenii care plecaseră de lângă el, erau mult prea mulți.

Și maiorul nu avea nici acea milă, acea milă obișnuită, cu vorbe și lacrimi. Maiorul Proskuriakov pur și simplu voia ca oamenii să fi trăit, să fi ajuns uite, până la acest sătuc, să fi stat așa culcați pe țarina sfărâmicioasă, să viseze puțin la mâncare și la victorie. Dar el nu va mai trebui să trăiască asta, deși ei sunt încă vii în amintirile maiorului. Trebuie numai să-i pomenească pe prietenii săi, să sufere pentru ei o durere neostoită. Încă se mai întocmesc pe undeva foi de premiere pentru ei, undeva încă sunt pe listele de salarii, undeva o soție sau o mamă, în ultimele sale gânduri înainte de a adormi, se gândește la ei și le dorește noapte bună.

Așa o să mai fie o vreme, apoi totul o să se oprească pentru morți, chiar și amintirea lor se va duce dincolo de hotarul vieții și, dacă vor mai fi pomeniți, atunci nu separat, ca Vanka, Vaska, Petka — soldați obișnuiți care săpaseră pământul, fierseseră păduchi în butoaie, care-i înjuraseră pe Hitler și pe sergenți, care voiau să mănânce cât mai mult și să doarmă la fel. Vor fi pomeniți și menționați la un loc ca participanți și, poate, ca eroi de război. Și ei niciodată nu se socotiseră așa, nimeni dintre ei nu se considerase așa în timpul vieții. Și de aceea chipul lui Vanka, Vaska și Petka se va șterge, se va strecura insistent un moment stângaci în memorie, ca de piatră, cu cască, străin, total indiferent oamenilor.

Asemenea gânduri lungi și triste îl oboseau pe maiorul Proskuriakov. Stătea lăsat pe spate pe bancheta Studebekker-ului, cu ochii întredeschiși și parcă dormea, dar în același timp vedea și auzea totul. Vedea că lângă podeț mai mult se fuma decât de muncea, tare veseli mai erau acolo, deci apăruse un glumeț printre militari, obligatoriu pentru fiecare companie și pluton. Maiorul Proskuriakov nu-i iubea pe glumeți, pentru că cel mai adesea erau șireți și leneși, făceau tot ce puteau să-și transmită sarcinilor unora mai simpluți.

Dar maiorul Proskuriakov nu avea chef să se ducă la podeț. Era cam spre prânz, știa că, odată ce aceste trupe voi intra în sătuc, va fi imposibil să fie scoase de acolo până nu vor face rost de mâncare și vor dormi pe săturate. Și sătucul arăta a fi îndestulat și de gospodari, așa că, mă rog, va trebui să înnopteze acolo, și el deja plănuia în gând unde să-și întindă și să pună în tranșee bateria de serviciu, cum să-și amplaseze militarii prin case ca să nu-i sărăcească pe țărani, să mănânce pe săturate, dar, în același timp să nu bea până la pierderea capacității de luptă și ca în orice moment să poată fi adunați pentru luptă, pentru că în asemenea așezări drăguțe, frumoase, într-o situație așa, pașnică imediat poți cădea în belea, poți distruge divizia, localitatea și pe tine odată cu ele.

Iar cât timp maiorul Proskuriakov se gândea și plănuia, între limitele gospodăriei sale și ale unui sector mic de război, locotenentul-major Rastiagaev, fără să-și ia binoclul de la ochi — primul lui trofeu de război, îl obținuse de la un soldat în schimbul tutunului, unei perechi de lenjerie de rezervă, — se uita prin sătuc; nu fuma tutun ușor, dar oricum îl primea, — cu acel binoclu se uita și prin împrejurimi. Era suficient să meargă mii de verste, pentru a ajunge uite, într-un asemenea război, unde fasciștii nu se văd nici cu binoclul, ce să mai spunem — cu ochiul liber.

Fiul unui țăran învățat, mai târziu lector în grupul Comitetului Raional de Partid, Serghei Potapovici Rastiagaev, Serghei Sergheevici dormea și se vedea în război, numai vârsta și anul nașterii — 1925 — îl făceau să rămână în spatele frontului. Lunar asedia comendatura militară, dar până a ajuns la vârsta majoratului a fost obligat să învețe la școală, apoi să lucreze în calitate de comandant militar la aceeași școală, pentru că mereu era eminent la pregătirea militară și politică.

În ziua în care, în cele din urmă a fost primit la liceul militar, mama a căzut la pat, tatăl i-a spus supărat: „Ce prost ești! O să-ți rupi gâtul pe front. Să fi lucrat la școală. Și, în plus...”

Serghei știa acest „în plus” — „în plus, mai ești și bolnav”. Din copilărie era urmărit de aceste „în plus...” De mult își lăsase în urmă boala. Deja de mult se spală cu apă ca gheața, lucrează la bară, aleargă, sare, trace cu pușca, dar, vedeți dumneavoastră — „urmările...” Ce mai comisie, creatorule, să te naști într-o familie de intelectuali. Știu tot, și în tine, și în afara ta. Și vai, vai, ce slab ești, ești palid, o să te surmenezi, n-o să mănânci cum trebuie...

S-a săturat!

De la liceu Serghei le-a scris părinților scrisori reținute, aproape severe. Și ei nu au aflat și nu vor afla niciodată cum a scos din el „educația superioară” sergentul-major Zakoriucenko, care țipa mereu, cum el, neobișnuit cu foamea, suferea din cauza mâncării insuficiente și, chiar mai mult, din cauza unei furii ascunse, surde față de înțepăturile lui intelectuale: „dumneavoastră”, „vă rog”, „binevoiți”, „fiți amabil”...

Avea o pasiune, chiar mai mult — prima lui iubire — o studență slăbuță, nervoasă, Valia. Seara, înainte de a fi trimis pe front, s-au sărutat pasional în spatele unei barje vechi scoase pe malul râului, și printre buzele strânse Valia sufla patriotic: „Să-i omori, să-i omori fără milă!” Și după aceea s-a întins pe nisip și a spus că vrea să fie numai a lui și că e gata de orice.

Serghei s-a rușinat, s-a tulburat, nu se știe de ce a început să se scuze, au plecat de pe mal tăcuți și rușinați. Valia îi scria pe front în fiecare zi, dragostea lor creștea de la o scrisoare la alta, undeva, adânc îngropată, trăia părerea de rău a lui Serghei că plecaseră de la barja aceea așa, fără nimic, și-i mai părea rău că nu putuse să scrie nimic așa, remarcabil, despre treburile sale pe front, nu putea să apeleze la minciună. Îi disprețuia pe față pe soldații care, în scrisorile către iubitele lor absente, turuiau despre război Dumnezeu mai știe ce și acelea, judecând după răspunsurile lor, credeau în toate aceste aiureli, erau entuziasmate de soldați și se temeau pentru ei.

De fapt, pe front Serghei fusese numai o săptămână, fusese la o brigadă de artilerie cu rezerve, în mod clar nu la locul potrivit, pentru că făcuse pregătirea militară generală și se părea că știa și putea să facă tot, dar, de fapt el, ca și mulți alții de vârsta lui, încă mai trebuia să învețe, să capete experiență în condiții de luptă, dacă condițiile îi permit, dacă javrele de comandanți n-o să-l hăituiască pe el, un militar foarte tânăr, neînfricat, chiar în prima bătălie.

Când a fost forțat râul, a căzut în gheață și s-a dus la fund împreună cu arma, sub gheață, comandantul de pluton de la conducerea diviziei maiorului Proskuriakov. Au fost scoase de sub gheață și armele, și trupul ofițerului, armele au fost curățate, unse, dar trupul înghețat al omului a trebuit să fie îngropat. Militarii își aminteau destul de rar de comandantul lor de pluton, se uitau pieziș la noul locotenent-major, îl ascultau fără plăcere, uneori îl contraziceau, iar maiorul Proskuriakov se pare că nu observa nimic.

În lupta care a avut loc peste trei zile locotenentul-major nu a participat, maio­rul Proskuriakov îl trimisese la brigadă cu un raport, cu lăzi, butoaie, tuburi goale de cartușe; până ce locotenentul-major a predat aceste resturi și a primit în locul loc pesmet și câteva zeci de proiectile, lupta deja se terminase, toți morții fuseseră îngropați, răniții trimiși pe jos și cu mașini de ocazie în spatele frontului, pentru că maiorul Proskuriakov făcea economie la carburant, proiectile, cartușe și le alocase răniților numai o mașină în care erau lanțuri.

Locotenentul-major Rastiagaev studiase deja în detaliu localitatea și chiar locurile prin care se putea intra și ieși din ea, obiectivele și punctele în care se puteau strecura pentru observație, de unde puteai privi și pune la pământ cum trebuie pe dușman. Era un singur drum care trecea prin sat. Și nu avea nicio compli­cație — lângă podețul de jos, unde se împreunau pâraiele, cobora sub bolta unor plopi, în capătul cel mai îndepărtat, deja aproape de culmea dealului, ieșea de sub plopi și o lua la stânga, se ducea în spatele unei coline, adunând în drumul său alte poteci-cărări, se pierdea în depărtare.

Uite acolo, pe această colină, pe drumul adâncit mult, locotenentul-major zări deodată o mașină acoperită. Ea patina, ieșea fum de sub roți, zburau partale de noroi, niște oameni se agitau în jurul mașinii, cu lopeți. Botul mașinii era bont, șoferul stătea în locul cuvenit. Locotenentul-major Rastiagaev scutură din cap și deodată își dădu seama că nu este o iluzie, este o mașină germană, tehnica dușmanului. Luă binoclul, mașina sări deodată departe în spate și deveni de dimensiunea unui geamantan, oamenii erau de mărimea unor muște.

— Tovarăși!, strigă locotenentul cu o voce reținută. Nemții!

Doi soldați care se adăpostiseră lângă un zid de lut sub niște hălci de acoperiș de stuf ce fuseseră date jos de pe magazie săriră imediat în sus, începură să-și caute puștile.

— Unde sunt nemții?, întrebară ei, privind în jur.

Locotenentul-major mai întâi le arătă cu mâna, apoi dădu binoclul soldatului care se afla cel mai aproape de el. Dar acela dădu la o parte mâna cu binoclul, își puse palma deasupra ochilor.

— S-au împotmolit, pufni el spre tovarășul său și începu să scuipe din gură resturi de pleavă, apoi își suflă nasul, se șterse cu poalele cămășii perforate de scânteile de la tutun, tovarășul lui se apucă se fumeze apatic și adormit.

— Cum așa!... Păi o să plece!, bâigui în cele din urmă locotenentul-major Rastiagaev. Vă spun, nemții, fasciștii o să plece!, strigă el mai tare, de parcă erau ­surzi.

— Păi să-i ia dracu!, bufni acel soldat care fuma, celălalt nici nu se mișcă; după cum i se deschisese și răsfrânsese buza de jos, se vedea că adormise imediat. Asta îl încurcă de tot pe locotenentul-major.

— Cum așa... Trebuie raportat... Doar sunt fasciști...

— Păi doar n-o să plece departe, dădu din mână soldatul, probabil să-l liniștească pe comandant. Iar de raportat, ce să raportăm? O să vadă. Că nu sunt orbi.

— O să vadă!, spuse uimit locotenentul-major. O să vadă și... nimic... nicio măsură!

— O, Doamne, dar ce măsuri trebuie luate? Potolește-te și tu, locotenentule-major, o să ai timp să lupți pe săturate.

Și atunci locotentul-major nu mai suportă:

— În primul rând, nu „tu”, ci „dumneavoastră”! În al doilea rând, locotenentul-major își miji ochii, în al doilea rând, aruncați țigara. Și în picioare! În ­picioare, am spus!

Soldatul zâmbi, se sculă fără chef, dar nu aruncă țigara, o ascunse în mânecă și acum fumul ieșea de sub cămașa lui pe gulerul găurit, parcă dintr-un horn.

— Și cu dumneavoastră ce e, să vă dau un ordin separat?, începu să țipe locotenentul-major la al doilea soldat, convins de tot că acela nu doarme, ci se preface.

— Ignat, soldatul îl împinse cu piciorul pe tovarășul ce dormea, scoală! O să facem instrucție...

— Ia mai duceți-vă..., pufni Ignat, n-au ce face și se țin numai de glume.

— Ceee? Glume? În picioare!

— Ei, m-am sculat, m-am sculat, care-i problema aici?, începu să mormăie soldatul așezându-se și căutând din ochi boneta care căzuse în snopii de stuf. Parcă a intrat diavolul în el, urlă întruna.

Între timp, mașina germană urcase mai sus pe colină și uite, putea să treacă după ea și să dispară. Și atunci locotenentul-major își aduse aminte de tunul care se afla în spatele magaziei.

— După mine!, comandă el cu un fluierat înnebunit soldaților.

Ei ridicară din umeri, își puseră puștile pe umăr și sacii de efecte aproape goi, se duseră în spatele magaziei.

— Aveți lopeți? ei, hai, sapă pintenii! Desfă arma! La luptă!

— Nu are rost, locotenentule-major! Nu este nevoie de asta!...

— Gura!

— Ei, tac, tac...

Soldatul mai tânăr era interesat de intenția locotenentului-major, începu să dezgroape repede pintenii.

— Păi cum! Imediat o facem. Nu, Ignat?

Ignat nu spuse nimic, dădu din cap spre colegul său, tăbărâră toți trei asupra tunului, îl întoarseră pufnind, fără chef, mârâind, Ignat începu să dezgroape pintenii tunului german.

— Cum o să tragem? Doar nemții au luat cătarea!

— Prin țeavă, tovarășe militar, prin țeavă, îi trase un bobârnac locotenentul-major.

Deja nu se mai supăra și nu mai făcea gălăgie. Și chiar îi plăcea acest grosolan Ignat. Așa și trebuia să fie un soldat adevărat de pe front, care trecuse prin multe, văzuse multe, știa multe. Dacă el, locotenentul-major Rastiagaev, izbucnise, așa ceva nu se întâmpla pe câmpul de luptă.

— Prin țeavă e greu. Prin țeavă numai în filme se trage. Și cu cătare se ra­tează mai mult, decât nimeresc...

— Ce tot mârâiți așa? Un proiectil! Încărcaaați!, strigă locotenentul-major.

— Ei, hai, hai, luptați!

Ignat băgă cartușul lung cu proiectilul pe țeava tunului și trase siguranța.

Al doilea soldat învârti mânerul, îndreptă țeava, locotenentul-major Rastiagaev se uită la țeavă și, pălind deodată, comandă:

— Mai sus, mai sus! Puțin mai sus. Stai! Puțin la stânga. Stai! Trag!, pipăi butonul, îl găsi cu degetul și mai spuse încet de tot, numai din buze: O să trag!, și, cu ochii mijiți, apăsă butonul.

Tunul lovi sonor, tăios. Proiectilul pocni departe în spatele colinei, explozia se ridică ca o mătură și odată cu zgomotul care ajunse până aici se transformă într-o ciupercă pufoasă, o asemenea ciupercă prin locurile din care venea Ras­tiagaev era numită urât, bășină.

Oamenii de lângă mașina cu botul bont începuseră să se agite, s-o ia la fugă.

— Ahaaa!, începură să strige deodată soldatul tânăr și comandantul căruia i se aprinseră ochii de pasiune. Tovarășe militar, pornește!, comandă el.

— Cum vă zice, tovarășe locotenent-major?, îl întrebă simplu pe comandant soldatul cel tânăr și se prezentă și el, fără să mai aștepte răspunsul: Pe mine mă cheamă Leonid, Lionka, deci.

— Foaaarte bine! Mă bucur să facem cunoștință în condiții de luptă. Numele meu este Rastiagaev. Locotenent-major Rastiagaev. Și imediat se îndreptă, strigă: încarcăăă!

— N-ar mai trebui să trageți, o să punem în gardă dușmanul, începu din nou să bombăne Ignat, dând ochii la o parte și băgând fără chef proiectilul pe țeavă.

— Dar ce vreți de fapt?, se enervă în cele din urmă locotenentul-major și apăsă repede butonul, uitând să facă atenționarea.

Când fumul se ridică de la frâna țevii, Ignat desfăcu mâinile trist:

— Ei, uite, ați nimerit într-o casă, acolo poate că sunt oameni, copii...

Locotenentul-major Rastiagaev își îndreptă ochii spre satul micuț, voia să se convingă de contrariul celor făcute și remarcă pe neașteptate o gaură într-un acoperiș negru de paie, marcat de paiele întoarse cu fundul în sus și peste aceste paie deschise la culoare șerpuia o coadă de fum alb, apoi dintr-o dată izbucni o flacără și imediat păli din cauza soarelui.

— Haideți mai bine să trag eu, îl îndepărtă Ignat pe locotenentul-major de lângă tun și începu să tragă abil și repede.

Proiectilele explodau pe colină, la distanță de mașină, dar cu fiecare tragere locotenentului-major i se părea că acum, prin următoarea împușcătură, neapărat o să nimerească mașina fascistă, probabil cu aceiași soldați care au stricat podețul, o mașină poate cu o stație de radio, parcă se și vede deaupra ei o antenă. Ar fi bine să ia stația radio cu personalul de deservire. Lângă mașină se agitau vreo cinci oameni — nu mai puțin, acum uite, sunt în șanț, stau în noroi, nu se mișcă, stau lipiți de pământ.

Tunul hămăia furios și nemulțumit, proiectilele încă mai cădeau departe de obiectiv. De la coloană venea în fugă un soldat și striga ceva, dând din mână, de parcă acoperea o țeavă cu mâna. Se opriseră.

— Hei, strigă soldatul, de ce vă ocupați de prostii? Tovarășul maior înjură.

— Spuneți-i tovarășului maior, își miji ochii disprețuitor locotenentul-major Rastiagaev, când dușmanul pleacă cu tehnica sa, și dacă dușmanul nu se predă, cum spunea A. M. Gorki, trebuie oprit, distrus, nu să dormim. Și... Înapoi!

Ignat zâmbi, dădu din cap, Lionka se întinse și, fie în glumă, fie serios, ­înt­rebă:

— Să mai tragem?! Să le mai adăugăm niște putoare în pantaloni...

— Hai!

Mai traseră de două ori, până ce emisarul de la divizie se întoarse la mașina lui Proskuriakov și raportă literal ce spusese locotenentul-major. Și raportă literal, pentru că de mult nimeni nu-i mai dăduse un ordin așa de ironic: „Înapoi!”, și pentru că de mult se instalase serios în postura de ordonanță a maiorului și-l cunoștea foarte bine pe acesta.

— Ceee?, se enervă maiorul. Ia întoarce-te și spune-i luptătorului ăstuia să se prezinte în fața mea!

Soldatul porni bucuros să îndeplinească însărcinarea. În acest timp, departe în spatele colinei ceva începu să scârțâie răgușit, parcă neuns, și abia apucă soldatul să se arunce lângă mașină, iar maiorul Proskuriakov să sară din Studebekker, când asupra coloanei se revărsă o salvă de aruncătoare de mine cu șase țevi. O singură salvă. Nici nemții nu stăteau bine cu muniția, dar și această salvă rupse coloana în două, ca o șopârlă la jumătate, un camion se lăsă pe spate și începu să fumege înecăcios, niște răniți începură să strige, mașinile din coloană o luară unele înainte, altele în spatele „ZIS”-ului care ardea. Militarii au scos de la bordul lui doi morți și pe marginile câmpului amuțiseră alți oameni, din cauza miriștei aprinse li se aprinseră părul și cămășile, de la combustibilul revărsat din rezervorul mașinii lovite.

Jos, lângă pod, lucrul începu să meargă mai repede, nu ca înaintea salvei, parcă erau împinși de la spate, șoferii făceau ceea ce trebuia să facă mai de mult — să ducă mașinile pe câmp, căutând un loc și mijloace pentru camuflarea lor, „Katiușele” fuseră dusă în spatele magaziilor de grâne fără acoperișuri, soldații băgau din mers discurile în automate, porniră repede în spatele magaziei, spre tunul-trofeu care tocmai trăsese. Maiorul Proskuriakov apucă să vadă toate astea când se ridica de jos, imediat înțelese, desigur, își dădu seama de ce aleargă așa de iute, de furios militarii cu automate spre șură și, când își dădu seama, începu să strige:

— Stai! Stai, am spus!

Nu îl auzeau sau nu voiau să-l audă. Dinspre toată coloana alergau oameni grămadă spre tunul-trofeu, înjurând și agitându-și furioși armele.

Maiorul Proskuriakov își dădu seama deodată că aici nu poți acționa țipând, nu este momentul potrivit și porni și el în fugă spre tun. Era deja greoi, îmbrăcat cu uniforma completă și nu mai alergase de mult, pentru că comandanții aleargă numai când are loc o retragere pe câmpul de luptă, la o ofensivă în principal aleargă soldații, cu ordin sau fără, cu treabă, dar mai ales fără treabă. Maiorul simți că nu-i ajung puterile să-i ajungă din urmă pe soldați, mai ales pe cei tinerei, că locotenentul-major Rastiagaev, după toate probabilitățile, terminase de luptat. Atunci din mers își desfăcu tocul armei, scoase cu greu pistolul uscat din toc și trase spre cer tot încărcătorul, încercând să atragă atenția asupra sa, să distragă atenția măcar câtorva persoane. Dar nici asta nu ajută. Tunul fusese deja acoperit de mulțimea cenușie ce se înghesuia în jurul lui, Proskuriakov auzi:

— Fraaaților, fiți buuni, o voce uscată, în vocea aceasta era deja lipsă de speranță, așa putea striga numai un om cu experiență, care cunoștea stihia omenească.

Strigătul acesta îi dădu bice lui Proskuriakov. De undeva căpătă puteri, pătrunse în cerc dând la o parte militarii. Lovi doi soldați, unul bătrân și unul tânăr. Locotenentul-major Rastiagaev, aruncat spre magazie, scormonea prin legăturile prăfuite de stuf, încercând să se ridice din genunchi și o mână își ștergea nasul lovit, cu cealaltă trăgea febril, spre norocul lui, naganul care se agățase în tocul de pânză de cort, ieșit din funcțiune. Încă o clipă și nimeni nu mai putea fi oprit.

— Încetați focul! Stai!, urlă Proskuriakov cu o voce înnodată din cauza respirației sacadate, le strigă tuturor, dar se năpusti asupra comandantului de pluton, îi smulse naganul din mână și deja instinctiv, pur și simplu din deprinderea sa de comandant, strigă șuierător: drepți! Și mai adăugă o înjurătură mustoasă, deși nu nu era un om care înjura, se lupta cu înjurăturile în mediul său, le pedepsea. Drepți!, repetă el mai puțin poruncitor. Toți drepți!

Printre militarii palizi care tremurau de furie se produse agitație, încetară să-i mai rostogolească, bată și înghionti pe cei doi soldați. Trebuia ca acum, imediat, până ce nu începeau să urle nemulțumiții, să dea satisfacție acestei mulțimi obosite și de aceea înnebunită pe loc, care era chiar mulțime, nu o formațiune militară. Maiorul rosti cât se poate mai sever, nu foarte tare:

— Locotenent-major Rastiagaev, sunteți arestat! Pișcenko!, își chemă ordonanța, ia-l de aici pe locotenentul-major!

Pișcenko apăru imediat de undeva și strigă tare, băgând mâna în bonetă:

— Am înțeles! Iar lui Rastiagaev îi șopti printre dinți: ei, jigodie, ei, belea, acum o să vezi tu săpuneală.

Între timp cei doi soldați bătuți se așezaseră pe pământ, cel mai mic, cu buzunarul rupt la cămașă, își aduna scrisorile risipite, fotografiile și întreba plângând amar:

— De ce ne-a bătut, nene Ignat? De ce, a?

Ignat pipăia cu mâinile mari, murdare de funingine de la tuburile de proiectile, peste nasturii cămășii, tot încerca s-o închidă, dar nu mai avea decât un nasture la cămașă și pe el când îl încheia, când îl descheia. Sub ochi i se umfla și deja începea să i se învinețească serios o vânătaie, total nepotrivit și aiurea pe fața lui mare, mustăcioasă, severă de la ridurile adânci și ale cutelor radiale de lângă ochi.

În jur toți strigau. Așa este mereu — soldatul nu mai acționează prin intermediul mâinilor și trece la voce:

— Ați vrut să luptați, jigodiilor!

— Moșneagule, și tu la fel!

— Câți oameni au fost atrași din cauza lor...

— Neputincioșilor! Să-i spuneți maiorului mulțumesc, că altfel...

— Ați găsit jucăria! Se joacă de-a războiul.

— De parcă n-o să aibă timp!

— Voia locotenentul ăsta mic un ordin!

— Ei, a primit deja un ordin peste bot!

— E un prost, e tânăr, dar ăsta, bătrânul, unde s-a băgat?

Erau multe cuvinte, înjurături, și mai multe reproșuri, dar lucrul cel mai important trecuse, țâșnise înverșunarea, se zgribulise, se lăsase în jos părul de pe creștet. Soldatul bătrân, simțind asta, mai spuse o dată:

— Iertați-mă, fraților. Recunosc. Sunt vinovat, nu l-am ținut în frâu pe locotenentul-major. Și ăsta este încă un tinerel, ochii lui Ignat sclipiră spre tovarăș. Am pornit, ce mai...

Dinspre coloană deja alergau și mai mulți oameni spre tun, toți cu intenții serioase. Maiorul Proskuriakov, după ce așteptă să plece soldații bătuți, rugă tare și sever:

— Vă rog să răspândiți, tovarăși, și să vă pregătiți de marș.

— Nu vreau. N-o s-o fac!, începu să strige locotenenul-major tare, deja provocator ca un copil. Și n-o să plec nicăieri. O să mă bat, o să mă lupt până la ultima suflare!

Pișcenko îl împinse, era cât pe ce să cadă, scăpă jos boneta, o ridică, o lovi de genunchi și strigă și mai tare:

— Luptați de patru ani și o să mai luptați încă zece...

Maiorul se opri, îl măsură din cap până în picioare pe locotenentul-major și spuse clar, să audă toți:

— Un căcăciooos! și porni repede spre Studebekkerul pornit, ce huruia sătul.

Pișcenko se adresă sever locotenenului-major și tot ca să audă toată lumea:

— Mergeți, mergeți repede în cabină, că altfel, cine știe, o să-i enervați pe oameni, o să vă scurteze termenul de luptă!

— Cum o să-l scurteze?

— Foarte simplu! O să vă pocnească și o să vă îngroape împreună cu ăia care au fost omorâți din amabilitatea dumneavoastră, și o să scrie pe placaj: „A murit curajos în luptă cu cotropitorii hitleriști”, și mamei nu i se va explica cum ați murit. A căzut și gata... Pișcenko era un om chițibușar, dar îl iubea pe maior și, întorcându-se, mai spuse: Și tovarășul maior, apropo, a fost rănit încă de la Hasan..., și mai zise încă: și tovarășul maior înjură urât numai foarte rar.

Rastiagaev a stat până seara în cabina mașinii. Spre seară podul a fost aranjat, coloana s-a întins și a pornit spre sătucul Grițev. Acolo soldații din alte unități, mult mai abile, se instalaseră deja în case, își instalaseră apărarea la înălțime, au stabilit legătura cu artileriștii, a fost stabilit transportul pentru proiectile, pentru combustibil și pentru alimente. Locotenentului-major Rastiagaev i se dădu înapoi naganul, i s-a transmis ordinul de a pleca la conducere cu micul GAZ al plutonului după acest transport. Să nu facă pe nebunul, să îndeplinească misiunea de răspundere și cu orice preț să aducă cât mai multe proiectile și pesmet. Pișcenko, acru, transmise cuvintele maiorului Proskuriakov: „Și pe drum să vă gândiți la comportamentul dumneavoastră”.

Locotenentul-major Rastiagaev, cu nasul umflat, trânti portiera GAZ-ului, îi ordonă șoferului să pornească și-și spuse că vorbele lui Pișcenko, spuse la despărțire, nu sunt deloc cuvintele maiorului, sunt chiar cuvintele acestui lacheu al maiorului, dar totuși trebuia să se gândească la unele lucruri.