Uită-te pe spate
O zi fierbinte de mai la Ravenna, un mic orășel italian unde este îngropat Dante. Cândva, chiar la începutul secolui al V-lea după Hristos împăratul Honoriu a mutat aici capitala Imperiului Roman de Apus. Cândva aici fusese un port, dar marea se retrăsese de mult și locul ei a fost ocupat de mlaștini, trandafiri, praf și viță de vie. Ravenna este celebră prin mozaicurile sale și mulți turiști se deplasează de la o biserică la alta pentru ca, cu capetele ridicate, să privească strălucirea cam stinsă a smalțului mărunt multicolor acolo, sus, sub boltele întunecoase. Se vede ceva, dar nu foarte bine. Pe vederile lucioase se vede mai bine, dar este prea țipător, plat și ieftin.
Este sufocant, foarte cald și mult praf. Sufletul meu este tulbure. Tata a murit și l-am iubit așa de mult! Cândva, de mult, acum vreo patruzeci de ani, în trecere, a fost aici, la Ravenna, și mi-a trimis de acolo o vedere cu reprezentarea unuia dintre mozaicurile celebre. Pe spatele vederii era o inscripție, nu se știe de ce, cu creionul, se vede, făcută pe fugă: „Fetița mea! Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea! Îmi vine să plâng! Ah, dacă ai fi aici! Tatăl tău!”
Fiecare propoziție se încheie cu un stupid semn de exclamare — era tânăr, vesel, poate băuse niște vin. Îl văd cu o pălărie de fetru lăsată pe ceafă, conform modei de la sfârșitul anilor 1950, cu o țigară în dinții albi, pe atunci ai lui, cu mici picături de sudoare pe față, înalt, zvelt, frumos; ochii ei strălucesc fericiți sub lentilele ochelarilor rotunzi... Pe vederea pe care o aruncase în cutia poștală, încredințând-o cu ușurătate celor două sisteme poștale deloc sigure, cel italian și cel rusesc, se află raiul. Domnul stă jos în mijlocul unui rai orbitor de verde, mereu primăvăratic, în jurul lui pasc niște oițe albe. Cele două poște nesigure, cea rusă și italiană, au îndoit și au jupuit colțurile vederii, dar nu-i nimic, mesajul a fost primit, de fapt, poți distinge tot.
Dacă raiul există, atunci tata este acolo. Unde să fie? Uite, tocmai a murit, a murit, nu-mi mai scrie vederi cu semne de exclamare, nu-mi mai trimite vești din toate locurile de pe pământ: sunt aici, te iubesc, mă iubești și tu? Te bucuri și tu împreună cu mine? Vezi și tu frumusețea pe care o văd și eu? Salutări! Uite o vedere! Uite o fotografie ieftină, lucioasă — eu am fost aici! Aici este minunat! Ah, dacă ai putea să fii și tu aici!
El a mers prin toată lumea și lumea i-a plăcut.
Acum eu, după posibilități, merg pe urmele lui, merg în acele orașe unde a fost și el și încerc să le văd cu ochii lui, încerc să mi-l imaginez pe el, tânăr, cum cotește, urcă pe scări, se sprijină pe un parapet cu țigara între dinți.
Uite, acum sunt la Ravenna, prăfuită, sufocantă, obositoare, ca toate locurile turistice, cu mulțimi de oameni pe străduțele înguste. Orașul este mort, agitat, fierbinte și nu ai nicăieri unde să stai jos. Mormântul lui Dante, alungat din Florența natală. Mormântul lui Theodoric. Mausoleul Gallei Placidia, soția lui Honorius, chiar cel care a făcut din Ravenna capitala imperiului. Au trecut cincisprezece secole. Totul s-a schimbat. Totul s-a acoperit de praf, mozaicul s-a lăsat. Ceea ce fusese odinioară important nu mai este la fel de important, ceea ce tulbura s-a făcut nisip. Și marea s-a retras, iar în locul une plescăiau valuri verzi vesele acum sunt locuri pustii, praf, tăcere, plantații de vie fierbinți.
Acum patruzeci de ani — o viață înapoi — tatăl meu mergea și râdea pe aici și-și mijea ochii miopi și se așeza la măsuțele de pe stradă, și bea vin roșu, și mușca din pizza cu dinții săi tari. Și venea noaptea albastră. Și pe un colț de masă, cu creionul, îmi scria cuvinte grăbite despre entuziasmul său și iubirea pentru această lume, punând semnele de punctuație cum se nimerește.
Un cer înnorat sufocant. Este foarte cald, dar soarele nu se vede. Praf. Ceea ce fusese odată fundul mării se află acum în jurul orășelului sub forma unor câmpii late fertile; acolo unde se târau crabi acum merg măgari, în locul algelor au crescut trandafiri. Totul a murit și s-a ruinat și prin capitala cândva strălucitoare a lumii occidentale hoinăresc turiști americani dezamăgiți cu tricouri roz, nemulțumiți că au fost din nou păcăliți de biroul de turism: în Europa asta totul este așa de mărunt, așa de mic, așa de vechi! Cincisprezece secole. Mormântul lui Dante. Mormântul Gallei Placidia. Mormântul tatălui meu. Ce rai naiv verde se află pe vederea boțită!
Ce l-o fi uimit așa de tare? Găsesc biserica necesară, mă uit în sus, da, este ceva verde, acolo, sus, sub bolți. Niște oi albe pe o pajiște verde. O lumină obișnuită, cam tulbure. Vorbirea pe mai multe voci a turiștilor, jos. Arată cu degetele, caută explicații în ghidurile de călătorie. Secolul cutare, arta cutare. Totul este ca peste tot, ca de fiecare dată. Se vede prost.
În fiecare biserică italiană pe perete se află o cutie pentru bani — un serviciu suplimentar pentru cei interesați. Dacă pui acolo trei lire — un sfert de dolar —, pentru câteva secunde din tavan se aprind niște proiectoare puternice, profilând cu o lumină albă proaspătă pietricelele desenului în mozaic. Culorile devin mai vii. Se văd detaliile.
Mulțimea este entuziastă și larma ei devine și mai puternică. Numai un sfert de dolar. Oricum ați venit aici de departe, ați plătit avionul, trenul, hotelul, pizza, băuturile răcoritoare, cafeaua. Ce, vă pare rău de câțiva cenți?... Dar multora le pare. Sunt nemulțumiți: nu au fost preveniți. Vor să vadă raiul gratis. Mulțimea de turiști așteaptă până ce unul, mai darnic și mai nerăbdător, va băga moneda în tăietura aparatului italienesc escroc — toți italienii sunt escroci, nu este așa? — și atunci o să se aprindă proiectoarele și pentru o clipă scurtă, insuficientă pentru ochiul omului, raiul devine mai verde, oile mai nevinovate, Dumnezeu — mai bun. Mulțimea vuiește și mai tare..., dar lumina se stinge și larma turiștilor dezamăgiți se transformă într-o clipă într-un vuiet de protest, într-un mârâit de lăcomie, într-o șoaptă de dezamăgire. Și din nou totul este acoperit de întuneric.
Mă plimb dintr-o biserică în alta împreună cu mulțimea, ascult vorbirea atenuată, în mai multe limbi, sunt luată pe sus și învârtită în vârtejul de oameni încet, licăresc tot felul de chipuri obosite — la fel de fără rost, ca și al meu, — strălucesc sticlele ochelarilor, foșnesc paginile ghidurilor de călătorie. Mă strecor pe ușile înguste ale bisericilor, încercând să-l dau la o parte pe un aproape, încercând și eu, ca și alții, să iau un loc mai bun, încercând să nu mă irit prea tare. Doar, dacă raiul chiar există, îmi spun, atunci o să intru și eu în el cu aceeași mulțime de oameni, ca o turmă de oi, bătrâni, neobosiți, cam lacomi. Pentru că dacă raiul nu este pentru noi, atunci pentru cine este, este interesant de știut? Oare sunt alții, mai ales cei care sunt clar mai buni ca noi, cei obișnuiți, media statistică?
Nu sunt și se prea poate întâmpla că va trebui să bântui pe pajiștile verzi în turma unor turiști americani nemulțumiți de faptul că aici totul este așa de vechi și scund. Și dacă este așa, asta înseamnă că în rai este plictisitor și rău, lucru care prin definiție nu ar trebui să fie. În rai totul trebuie să fie uimitor de frumos.
„Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea!”, îmi scria tata. Mă uit pe spate. Un rai obișnuit. Ce o fi văzut el și nu văd eu?
Împreună cu mulțimea mă strecor într-o clădire mică despre care un călător rus de la începutul secolului, Pavel Muratov, scria la vremea sa în celebra carte Imaginile Italiei: „Este neobișnuit și cumva imposibil de adânc, lumina albastră, foarte întunecată, de pe tavanul mausoleului Gallei Placidia. În funcție de jocul luminii care pătrunde aici prin niște ferestre micuțe el își schimbă, uimitor și neașteptat de frumos culorile, de la un verzui la liliachiu și purpuriu. Pe acest fond este amplasată celebra imagine a tânărului Păstor bun, care stă în mijlocul unor oi albe ca zăpada. Partea rotunjită a ferestrelor este împodobită de un ornament mare cu cerbi ce beau dintr-un izvor. Ghirlande de frunze și fructe se înfășoară pe arcele scunde. La vederea măreției lor involuntar te gândești că omenirea niciodată nu a creat un mijloc artistic mai bun de împodobire a pereților bisericilor. Și aici, datorită dimensiunilor mici ale capelei de deasupra mormântului, mozaicul nu pare rodul unei extravaganțe vanitoase și reci. Aerul care radiază o lumină albastră și care înconjură sarcofagul care conținea cândva trupul înbălsămat al împărătesei este demn de a fi visul unei imaginații religioase înfierbântate. Nu la asta năzuiau, numai că prin altă cale, pictorii vitraliilor din catedralele gotice?”
Ce cuvinte minunate! Dar, după ce m-am îngrămădit în capelă, nu văd nimic. Poate pentru Muratov, la rândul lui, ghidul lumina biserica cu o făclie, dar acum aici pur și simplu este întuneric și acea lumină zgârcită care abia pătrunde pe ferestre este acoperită de spatele turiștilor. Mulțimea stă înghesuită și încăpățânată, umăr la umăr. Trebuie să arunci o monedă în cutia de iluminare, dar nimeni nu se grăbește, fiecare așteaptă ca altul să facă asta. Nici eu nu mă grăbesc. „Am aruncat deja de multe ori, mă justific eu în sinea mea. Las să arunce acum și alții”. Trece un minut în întunericul sufocant. „Un alt minut. „Nu cedez”, își spune fiecare.
Întunericul apasă asupra capului. Miroase a șoareci, a mucegai și a încă ceva vechi, de parcă așa ar mirosi chiar timpul. Apoi se simt mirosurile oamenilor — trupuri îmbătrânite, parfum, tablete mentolate, sudoare, tutun. Uite așa va fi imediat după moarte: întuneric, respirația cuiva și pufăitul în întuneric, căldură, așteptare, o neplăcere imperceptibilă față de tovarății de drum, o fermitate politicoasă de a nu arăta această neplăcere, un mic egoism, încăpățânare, speranță, îndoială. Sala de așteptare pe drumul spre rai, unde în altă parte? „Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea! Îmi vine să plâng!”, a scris tata din rai.
În cele din urmă se aude păcănitul specific — totuși cineva s-a decis și, ca mai înainte, pentru câteva clipe se aprinde lumina. Pentru foarte scurt timp — ochiul nici nu apucă să cuprindă tavanul, ochii se ridică, pentru foarte scurt timp întunericul tâmp și fierbinte de deasupra capului devine deodată un cer înstelat, o cupolă de un albastru închis cu niște stele uriașe, care-și schimbă culoarea, foarte aproape de ochi. „Aaaaa!”, se aude de jos și lumina se stinge, și din nou este întuneric, și mai întuneric decât înainte.
Și din nou păcănitul și din nou stelele fantastice, multicolore, ca o roată care se învârte, și chiar acel „aer care arde ca un foc albastru” — o vedenie de o secundă și din nou întuneric. Și din nou zăngănitul monedei care cade, din nou un păcănit, o arătare minunată, nu pleca, mai stai cu noi puțin!, și din nou te lovește întunericul. Mulțimea de credincioși stă de parcă este fermecată, cu fețele ridicate în sus. În întuneric s-a deschis calea, s-a făcut promisiunea, a fost prezentată dovada că toți vor fi mântuiți, nu este nevoie de nicio explicație — bezna fermecată albastră ridicată deasupra noastră de pictori anonimi vorbește de la sine, cântă pe limbă fără cuvinte. Albastrul curge în jos, spre coșurile cu fructe și frunze... totul dispare, dar lumina se aprinde din nou și din nou și sărbătoarea devine nesfârșită, și uite, acum, acum o să se audă cântecul îngerilor. Să fie lumină!
Mă strecor cu grijă prin mulțime, vreau să mă uit pe furiș la acel nesătul care a organizat focul de artificii, umplând cu lumină pereții criptei. Stă pe un scaun de invalid, cu fața în jos. Pe genunchii lui este o cutie cu monede. Pipăie o monedă cu mâna, o aruncă în fanta automatului și în scurt timp, până ce albastrul devine liliachiu și apoi foc purpuriu, femeia însoțitoare îi șoptește repede la ureche niște cuvinte pe care nu le aud și, chiar dacă le aud, nu le înțeleg: nu știu limba aceasta.
Omul acesta este orb. Are o față închisă și răbdătoare, ca la toți orbii, pleoapele închise, capul plecat, și-a plecat urechea spre însoțitoarea lui. Ce-o fi ea pentru el — fiică sau soție, sau pur și simplu un tovarăș angajat pentru călătorie? Îi ascultă șoapta și din când în când dă scurt din cap, ca. Da. Vrea s-o mai asculte, aruncă monedă după monedă. El aruncă monedele în întuneric și din întuneric se aude o voce care îi povestește cum poate despre marea alinare prin intermediul frumuseții. El a ascultat până la capăt și a dat din cap, a zâmbit, și femeia, descurcându-se ușor în mulțime cu căruciorul de invalid, l-a întors și a ieșit din mausoleu. Oamenii se uitau la ei: lui îi era indiferent, ea, probabil, se obișnuise. Fotoliul înceău să salte pe piața acoperită cu pietre, producându-i chinuri suplimentare mărunte celui ce stătea jos. Din nori începu să plouă, dar se opri imediat.
„Uită-te pe spate!” Dar pe spate nu este nimic, pe spate este numai întuneric, căldură, tăcere, iritare, îndoială, plictiseală. Pe spate este imaginea ștearsă de vreme a ceva ce fusese extrem, extrem de important de mult, dar nu pentru mine. „Îmi vine să plâng!”, scria tata acum patruzeci de ani despre frumusețea care-l uimise atunci (poate și despre altceva și mai mare), iar mie îmi vine să plâng pentru că el nu mai este și nu știu unde s-a dus, și de ce a rămas de la el numai un morman de hârtii, și uite, vederea aceasta cu raiul verde pe care am mutat-o, ca semn de carte, dintr-o carte în alta.
Dar poate că lucrurile nu sunt așa, poate că totul a fost gândit de mult, demult, și totul merge conform planului, și s-a auzit abia azi? Un maestru bizantin necunoscut, inspirat de credință, a văzut frumusețea grădinii lui Dumnezeu. A exprimat-o și el cum a putut în limba sa, poate părându-i rău că nu-i ajung puterile să facă mai mult. Au trecut secole, tatăl meu a venit la Ravenna, a ridicat capul, a văzut imaginea Edenului, a cumpărat o reproducere ieftină a imaginii lui, mi-a trimis-o mie cu iubire, consfințind-o pentru vecie cu semne de exclamare, — fiecare își alege limba. Și, dacă el n-ar fi trimis-o, eu nu aș fi venit aici, nu m-aș fi dus în capela întunecoasă, nu l-aș fi întâlnit pe orb, nu aș fi văzut cum, în urma mișcării făcute de mâna lui în spatele întunericului se aprinde lumina albastră a anticamerei raiului.
Pentru că noi suntem la fel de orbi, nu, noi suntem de o mie de ori mai orbi decât acest om bătrân în cărucior. Ni se șoptește și ne acoperim urechile, ni se arată și noi ne întoarcem. Nu avem credință: ne teme, să credem, pentru că ne e frică să nu fim înșelați. Suntem convinși că noi suntem în criptă. Noi știm precis că în întuneric nu este nimic. În întuneric nu poate fi nimic.
Și se îndepărtează pe străduțele înguste ale micului oraș mort și femeia împinge căruciorul și spune ceva, aplecată la urechea orbului, și se împotmolește, probabil, și alege niște cuvinte pe care eu nu aș putea niciodată să le aleg. El râde de ceva și ea îi îndreaptă gulerul răsucit, îi toarnă monede în cutia de pe genunchi, ea intră într-o tavernă și-i aduce o bucată de pizza și el mănâncă, recunoscător, cu grijă și dezordonat, pipăind în întuneric cu mâna mâncarea cerească invizibilă.
Este sufocant, foarte cald și mult praf. Sufletul meu este tulbure. Tata a murit și l-am iubit așa de mult! Cândva, de mult, acum vreo patruzeci de ani, în trecere, a fost aici, la Ravenna, și mi-a trimis de acolo o vedere cu reprezentarea unuia dintre mozaicurile celebre. Pe spatele vederii era o inscripție, nu se știe de ce, cu creionul, se vede, făcută pe fugă: „Fetița mea! Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea! Îmi vine să plâng! Ah, dacă ai fi aici! Tatăl tău!”
Fiecare propoziție se încheie cu un stupid semn de exclamare — era tânăr, vesel, poate băuse niște vin. Îl văd cu o pălărie de fetru lăsată pe ceafă, conform modei de la sfârșitul anilor 1950, cu o țigară în dinții albi, pe atunci ai lui, cu mici picături de sudoare pe față, înalt, zvelt, frumos; ochii ei strălucesc fericiți sub lentilele ochelarilor rotunzi... Pe vederea pe care o aruncase în cutia poștală, încredințând-o cu ușurătate celor două sisteme poștale deloc sigure, cel italian și cel rusesc, se află raiul. Domnul stă jos în mijlocul unui rai orbitor de verde, mereu primăvăratic, în jurul lui pasc niște oițe albe. Cele două poște nesigure, cea rusă și italiană, au îndoit și au jupuit colțurile vederii, dar nu-i nimic, mesajul a fost primit, de fapt, poți distinge tot.
Dacă raiul există, atunci tata este acolo. Unde să fie? Uite, tocmai a murit, a murit, nu-mi mai scrie vederi cu semne de exclamare, nu-mi mai trimite vești din toate locurile de pe pământ: sunt aici, te iubesc, mă iubești și tu? Te bucuri și tu împreună cu mine? Vezi și tu frumusețea pe care o văd și eu? Salutări! Uite o vedere! Uite o fotografie ieftină, lucioasă — eu am fost aici! Aici este minunat! Ah, dacă ai putea să fii și tu aici!
El a mers prin toată lumea și lumea i-a plăcut.
Acum eu, după posibilități, merg pe urmele lui, merg în acele orașe unde a fost și el și încerc să le văd cu ochii lui, încerc să mi-l imaginez pe el, tânăr, cum cotește, urcă pe scări, se sprijină pe un parapet cu țigara între dinți.
Uite, acum sunt la Ravenna, prăfuită, sufocantă, obositoare, ca toate locurile turistice, cu mulțimi de oameni pe străduțele înguste. Orașul este mort, agitat, fierbinte și nu ai nicăieri unde să stai jos. Mormântul lui Dante, alungat din Florența natală. Mormântul lui Theodoric. Mausoleul Gallei Placidia, soția lui Honorius, chiar cel care a făcut din Ravenna capitala imperiului. Au trecut cincisprezece secole. Totul s-a schimbat. Totul s-a acoperit de praf, mozaicul s-a lăsat. Ceea ce fusese odinioară important nu mai este la fel de important, ceea ce tulbura s-a făcut nisip. Și marea s-a retras, iar în locul une plescăiau valuri verzi vesele acum sunt locuri pustii, praf, tăcere, plantații de vie fierbinți.
Acum patruzeci de ani — o viață înapoi — tatăl meu mergea și râdea pe aici și-și mijea ochii miopi și se așeza la măsuțele de pe stradă, și bea vin roșu, și mușca din pizza cu dinții săi tari. Și venea noaptea albastră. Și pe un colț de masă, cu creionul, îmi scria cuvinte grăbite despre entuziasmul său și iubirea pentru această lume, punând semnele de punctuație cum se nimerește.
Un cer înnorat sufocant. Este foarte cald, dar soarele nu se vede. Praf. Ceea ce fusese odată fundul mării se află acum în jurul orășelului sub forma unor câmpii late fertile; acolo unde se târau crabi acum merg măgari, în locul algelor au crescut trandafiri. Totul a murit și s-a ruinat și prin capitala cândva strălucitoare a lumii occidentale hoinăresc turiști americani dezamăgiți cu tricouri roz, nemulțumiți că au fost din nou păcăliți de biroul de turism: în Europa asta totul este așa de mărunt, așa de mic, așa de vechi! Cincisprezece secole. Mormântul lui Dante. Mormântul Gallei Placidia. Mormântul tatălui meu. Ce rai naiv verde se află pe vederea boțită!
Ce l-o fi uimit așa de tare? Găsesc biserica necesară, mă uit în sus, da, este ceva verde, acolo, sus, sub bolți. Niște oi albe pe o pajiște verde. O lumină obișnuită, cam tulbure. Vorbirea pe mai multe voci a turiștilor, jos. Arată cu degetele, caută explicații în ghidurile de călătorie. Secolul cutare, arta cutare. Totul este ca peste tot, ca de fiecare dată. Se vede prost.
În fiecare biserică italiană pe perete se află o cutie pentru bani — un serviciu suplimentar pentru cei interesați. Dacă pui acolo trei lire — un sfert de dolar —, pentru câteva secunde din tavan se aprind niște proiectoare puternice, profilând cu o lumină albă proaspătă pietricelele desenului în mozaic. Culorile devin mai vii. Se văd detaliile.
Mulțimea este entuziastă și larma ei devine și mai puternică. Numai un sfert de dolar. Oricum ați venit aici de departe, ați plătit avionul, trenul, hotelul, pizza, băuturile răcoritoare, cafeaua. Ce, vă pare rău de câțiva cenți?... Dar multora le pare. Sunt nemulțumiți: nu au fost preveniți. Vor să vadă raiul gratis. Mulțimea de turiști așteaptă până ce unul, mai darnic și mai nerăbdător, va băga moneda în tăietura aparatului italienesc escroc — toți italienii sunt escroci, nu este așa? — și atunci o să se aprindă proiectoarele și pentru o clipă scurtă, insuficientă pentru ochiul omului, raiul devine mai verde, oile mai nevinovate, Dumnezeu — mai bun. Mulțimea vuiește și mai tare..., dar lumina se stinge și larma turiștilor dezamăgiți se transformă într-o clipă într-un vuiet de protest, într-un mârâit de lăcomie, într-o șoaptă de dezamăgire. Și din nou totul este acoperit de întuneric.
Mă plimb dintr-o biserică în alta împreună cu mulțimea, ascult vorbirea atenuată, în mai multe limbi, sunt luată pe sus și învârtită în vârtejul de oameni încet, licăresc tot felul de chipuri obosite — la fel de fără rost, ca și al meu, — strălucesc sticlele ochelarilor, foșnesc paginile ghidurilor de călătorie. Mă strecor pe ușile înguste ale bisericilor, încercând să-l dau la o parte pe un aproape, încercând și eu, ca și alții, să iau un loc mai bun, încercând să nu mă irit prea tare. Doar, dacă raiul chiar există, îmi spun, atunci o să intru și eu în el cu aceeași mulțime de oameni, ca o turmă de oi, bătrâni, neobosiți, cam lacomi. Pentru că dacă raiul nu este pentru noi, atunci pentru cine este, este interesant de știut? Oare sunt alții, mai ales cei care sunt clar mai buni ca noi, cei obișnuiți, media statistică?
Nu sunt și se prea poate întâmpla că va trebui să bântui pe pajiștile verzi în turma unor turiști americani nemulțumiți de faptul că aici totul este așa de vechi și scund. Și dacă este așa, asta înseamnă că în rai este plictisitor și rău, lucru care prin definiție nu ar trebui să fie. În rai totul trebuie să fie uimitor de frumos.
„Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea!”, îmi scria tata. Mă uit pe spate. Un rai obișnuit. Ce o fi văzut el și nu văd eu?
Împreună cu mulțimea mă strecor într-o clădire mică despre care un călător rus de la începutul secolului, Pavel Muratov, scria la vremea sa în celebra carte Imaginile Italiei: „Este neobișnuit și cumva imposibil de adânc, lumina albastră, foarte întunecată, de pe tavanul mausoleului Gallei Placidia. În funcție de jocul luminii care pătrunde aici prin niște ferestre micuțe el își schimbă, uimitor și neașteptat de frumos culorile, de la un verzui la liliachiu și purpuriu. Pe acest fond este amplasată celebra imagine a tânărului Păstor bun, care stă în mijlocul unor oi albe ca zăpada. Partea rotunjită a ferestrelor este împodobită de un ornament mare cu cerbi ce beau dintr-un izvor. Ghirlande de frunze și fructe se înfășoară pe arcele scunde. La vederea măreției lor involuntar te gândești că omenirea niciodată nu a creat un mijloc artistic mai bun de împodobire a pereților bisericilor. Și aici, datorită dimensiunilor mici ale capelei de deasupra mormântului, mozaicul nu pare rodul unei extravaganțe vanitoase și reci. Aerul care radiază o lumină albastră și care înconjură sarcofagul care conținea cândva trupul înbălsămat al împărătesei este demn de a fi visul unei imaginații religioase înfierbântate. Nu la asta năzuiau, numai că prin altă cale, pictorii vitraliilor din catedralele gotice?”
Ce cuvinte minunate! Dar, după ce m-am îngrămădit în capelă, nu văd nimic. Poate pentru Muratov, la rândul lui, ghidul lumina biserica cu o făclie, dar acum aici pur și simplu este întuneric și acea lumină zgârcită care abia pătrunde pe ferestre este acoperită de spatele turiștilor. Mulțimea stă înghesuită și încăpățânată, umăr la umăr. Trebuie să arunci o monedă în cutia de iluminare, dar nimeni nu se grăbește, fiecare așteaptă ca altul să facă asta. Nici eu nu mă grăbesc. „Am aruncat deja de multe ori, mă justific eu în sinea mea. Las să arunce acum și alții”. Trece un minut în întunericul sufocant. „Un alt minut. „Nu cedez”, își spune fiecare.
Întunericul apasă asupra capului. Miroase a șoareci, a mucegai și a încă ceva vechi, de parcă așa ar mirosi chiar timpul. Apoi se simt mirosurile oamenilor — trupuri îmbătrânite, parfum, tablete mentolate, sudoare, tutun. Uite așa va fi imediat după moarte: întuneric, respirația cuiva și pufăitul în întuneric, căldură, așteptare, o neplăcere imperceptibilă față de tovarății de drum, o fermitate politicoasă de a nu arăta această neplăcere, un mic egoism, încăpățânare, speranță, îndoială. Sala de așteptare pe drumul spre rai, unde în altă parte? „Nu am văzut nimic mai frumos pe lume! (uită-te pe spate) în viața mea! Îmi vine să plâng!”, a scris tata din rai.
În cele din urmă se aude păcănitul specific — totuși cineva s-a decis și, ca mai înainte, pentru câteva clipe se aprinde lumina. Pentru foarte scurt timp — ochiul nici nu apucă să cuprindă tavanul, ochii se ridică, pentru foarte scurt timp întunericul tâmp și fierbinte de deasupra capului devine deodată un cer înstelat, o cupolă de un albastru închis cu niște stele uriașe, care-și schimbă culoarea, foarte aproape de ochi. „Aaaaa!”, se aude de jos și lumina se stinge, și din nou este întuneric, și mai întuneric decât înainte.
Și din nou păcănitul și din nou stelele fantastice, multicolore, ca o roată care se învârte, și chiar acel „aer care arde ca un foc albastru” — o vedenie de o secundă și din nou întuneric. Și din nou zăngănitul monedei care cade, din nou un păcănit, o arătare minunată, nu pleca, mai stai cu noi puțin!, și din nou te lovește întunericul. Mulțimea de credincioși stă de parcă este fermecată, cu fețele ridicate în sus. În întuneric s-a deschis calea, s-a făcut promisiunea, a fost prezentată dovada că toți vor fi mântuiți, nu este nevoie de nicio explicație — bezna fermecată albastră ridicată deasupra noastră de pictori anonimi vorbește de la sine, cântă pe limbă fără cuvinte. Albastrul curge în jos, spre coșurile cu fructe și frunze... totul dispare, dar lumina se aprinde din nou și din nou și sărbătoarea devine nesfârșită, și uite, acum, acum o să se audă cântecul îngerilor. Să fie lumină!
Mă strecor cu grijă prin mulțime, vreau să mă uit pe furiș la acel nesătul care a organizat focul de artificii, umplând cu lumină pereții criptei. Stă pe un scaun de invalid, cu fața în jos. Pe genunchii lui este o cutie cu monede. Pipăie o monedă cu mâna, o aruncă în fanta automatului și în scurt timp, până ce albastrul devine liliachiu și apoi foc purpuriu, femeia însoțitoare îi șoptește repede la ureche niște cuvinte pe care nu le aud și, chiar dacă le aud, nu le înțeleg: nu știu limba aceasta.
Omul acesta este orb. Are o față închisă și răbdătoare, ca la toți orbii, pleoapele închise, capul plecat, și-a plecat urechea spre însoțitoarea lui. Ce-o fi ea pentru el — fiică sau soție, sau pur și simplu un tovarăș angajat pentru călătorie? Îi ascultă șoapta și din când în când dă scurt din cap, ca. Da. Vrea s-o mai asculte, aruncă monedă după monedă. El aruncă monedele în întuneric și din întuneric se aude o voce care îi povestește cum poate despre marea alinare prin intermediul frumuseții. El a ascultat până la capăt și a dat din cap, a zâmbit, și femeia, descurcându-se ușor în mulțime cu căruciorul de invalid, l-a întors și a ieșit din mausoleu. Oamenii se uitau la ei: lui îi era indiferent, ea, probabil, se obișnuise. Fotoliul înceău să salte pe piața acoperită cu pietre, producându-i chinuri suplimentare mărunte celui ce stătea jos. Din nori începu să plouă, dar se opri imediat.
„Uită-te pe spate!” Dar pe spate nu este nimic, pe spate este numai întuneric, căldură, tăcere, iritare, îndoială, plictiseală. Pe spate este imaginea ștearsă de vreme a ceva ce fusese extrem, extrem de important de mult, dar nu pentru mine. „Îmi vine să plâng!”, scria tata acum patruzeci de ani despre frumusețea care-l uimise atunci (poate și despre altceva și mai mare), iar mie îmi vine să plâng pentru că el nu mai este și nu știu unde s-a dus, și de ce a rămas de la el numai un morman de hârtii, și uite, vederea aceasta cu raiul verde pe care am mutat-o, ca semn de carte, dintr-o carte în alta.
Dar poate că lucrurile nu sunt așa, poate că totul a fost gândit de mult, demult, și totul merge conform planului, și s-a auzit abia azi? Un maestru bizantin necunoscut, inspirat de credință, a văzut frumusețea grădinii lui Dumnezeu. A exprimat-o și el cum a putut în limba sa, poate părându-i rău că nu-i ajung puterile să facă mai mult. Au trecut secole, tatăl meu a venit la Ravenna, a ridicat capul, a văzut imaginea Edenului, a cumpărat o reproducere ieftină a imaginii lui, mi-a trimis-o mie cu iubire, consfințind-o pentru vecie cu semne de exclamare, — fiecare își alege limba. Și, dacă el n-ar fi trimis-o, eu nu aș fi venit aici, nu m-aș fi dus în capela întunecoasă, nu l-aș fi întâlnit pe orb, nu aș fi văzut cum, în urma mișcării făcute de mâna lui în spatele întunericului se aprinde lumina albastră a anticamerei raiului.
Pentru că noi suntem la fel de orbi, nu, noi suntem de o mie de ori mai orbi decât acest om bătrân în cărucior. Ni se șoptește și ne acoperim urechile, ni se arată și noi ne întoarcem. Nu avem credință: ne teme, să credem, pentru că ne e frică să nu fim înșelați. Suntem convinși că noi suntem în criptă. Noi știm precis că în întuneric nu este nimic. În întuneric nu poate fi nimic.
Și se îndepărtează pe străduțele înguste ale micului oraș mort și femeia împinge căruciorul și spune ceva, aplecată la urechea orbului, și se împotmolește, probabil, și alege niște cuvinte pe care eu nu aș putea niciodată să le aleg. El râde de ceva și ea îi îndreaptă gulerul răsucit, îi toarnă monede în cutia de pe genunchi, ea intră într-o tavernă și-i aduce o bucată de pizza și el mănâncă, recunoscător, cu grijă și dezordonat, pipăind în întuneric cu mâna mâncarea cerească invizibilă.
