Sfârșitul Monplaisirului

Pictorul Ilia Kaporeikin avusese și vremuri mai bune.

Asta îl întristase când se grăbea, alergând respirând greu, la magazinul de la colț, din subsol, care se afla foarte aproape de bârlogul pictorului — o ruină de bârne cu etaj care semăna cu o barjă, care eșuase, ca și locuitorul ei, pe o limbă de nisip în mijlocul construcțiilor urbane de elită din cărămidă roșie. Scopul lui Kaporeikin era berea „Nevskoe”, opt sticle, și ceva de mâncare. Ieri primise o telegramă de la un tovarăș din vremuri mai bune, Dima Bilmesov, și el cândva pictor, azi ocupându-se de design pe Internet. Bilmes, locuitor al capitalei, venea cu treburi în mica patrie și voia să se oprească chiar între acei pereți umflați, acoperiți cu țoale, unde au zburat furtunos anii de creație, marcați în final de o explozie a verzișorilor subversivi care literalmente se învârteau în aer, dar care nu le aduseseră tuturor folos. Acum Kaporeikin, pregătindu-se să se ducă la magazin, multă vreme studie cele patru hârtii de 100 de ruble, dacă să pună la o parte una sau nu, și nu a pus-o.

Pentru a fi corecți trebuie să spunem că înainte de vremurile mai bune fuseseră și unele mult mai rele. Acum cincisprezece ani construcția din bârne de pe malul plat și acoperit de mușchi al râului Viseika avea un renume specific și se numea în popor Monplaisir. Deja atunci Monplaisir era inexistent în documentele autorităților orașului; numărul vizibil care se vedea alb pe peretele lateral al construcției ce semăna cu un ceas cu cuc nu însemna nimic. De fapt, afară erau niște ani, că obiectivele orășenești — cabine de telefon, puncte populare de vânzare a berii, ateliere întregi care produceau punguțe și papuci de plastic — unele după altele își încetau existența. Monplaisir în felul acesta se înfipsese bine și stătea convins; ferestrele lui care parcă erau aplecate, așa cum atârnă pe pereții de lemn ai caselor țărănești oglinzile, străluceau din când în când spre trecători cu o lumină veche, zmeurie.

La Monplaisir locuiau trântorii. Aceste persoane ciudate vopseau ceva pe niște pânze și cartoane grunduite mizerabil, interpretau cântece creații proprii și cu un vag conținut antisovietic. Trântorii creau teorii ale artei contemporane și, în mod corespunzător, chiar arta. Se presupunea că în secolul tehnologic artefactele trebuie să se producă prin intermediul tehnicii, sub care se înțelegeau aerografe ce pluteau deasupra unor tablouri uriașe ca niște urme de inversiune ale unor avioane ce conturau niște bucle moarte, precum și niște mături cu coadă care întindeau, clefăind, pe cartoanele puse pe perete, vopseaua în care pluteau niște mucuri de țigară. Instrumente importante erau revistele cu ilustrații „America” și „Anglia”; inspira de asemenea un radioreceptor murdar poreclit „Vocea Americii”. Un alt grup de creatori avea ideea unui nou teatru; este adevărat, o singură dată au decis să pună în scenă, într-un colț la noi, acoperit cu pânze de păianjen de finet și cârpe putrezite luate de pe măturile cu coadă, o piesă plastică, dar legenda care s-a format mai apoi a tulburat orașul și l-a iritat plăcut pe căpitanul KGB neted ca un motan.

Și mai subversiv decât piesele fusese un bust din ghips al lui Lenin care nu se știe cum ajunsese la Monplaisir; în el, semănând cu un papagal alb și locuind pe eșafodul crăpat al pervazului, se simțea ceva dizident imposibil de redat. De fapt, relațiile trântorilor cu Monplaisirul înconjurător chiar căpătau uneori un caracter legal. O vreme prin eforturile lui Bilmesov, tânăr și impetuos (care primise de la Comitetul Raional al Comsomolului o hârtie care-i dădea niște împuterniciri de neînțeles) la Monplaisir chiar funcționa un studio de artă pentru copii. Era impresionant să observi cum tinerii pictori își foșnesc creioanele, adesea aruncându-și ochii serioși la ceea ce le prezentase Bilmes. Iar când părinții au aflat că copiii, în loc să schițeze, cum se cuvine, un con și un cub, desenează la ore imaginea unui pahar fațetat, s-a stârnit un scandal. Temându-se pe drept cuvânt că în curând în această manieră o să ajungă în curând și până la Lenin, fost, din lipsa unor mulaje antice, singurul ghips din Monplaisir, i-au luat pe elevi și i-au dus în cea mai mare parte la Palatul Pionierilor. Cei mai mari, de fapt, peste vreo doi ani începuseră să vină mai des la Monplaisir cu genți grele în care scrâșneau sticlos ciorchinii sticlelor.

Locuitorii squat-ului trăiau de pe bani întâmplători. Beau ca să mănânce: conform unei legi necunoscute, dacă era vodcă, lângă ea apăreau de la sine și niște gustări. Circulau zvonuri neclare că Bilmes și Kopor și alți doi sunt chemați să renoveze restaurantul „Izumrud” și echipa este plătită cu 11.000 de ruble. Dar nimeni nu a văzut banii ăștia, iar „Izumrud”, unde seara stăteau interlopii și ofițerii sovietici, s-a deschis după renovare în strălucirea unor globuri uriașe de oglindă lipite pe pereți, care-i confereau speluncii o asemănare vagă cu un planetariu. Așa au mers lucrurile până ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Și la Monplaisir au început să vină cât mai des străinii.

Erau îngrijiți igienic și parcă spălați din belșug — cu câteva tonuri mai palizi decât realitatea de la Monplaisir pe care o vedeau; până și franțuzoaica cu nasul lung cu părul albastru, cu o fustă verde și un sacou portocaliu nu atingea intensitatea majorității lucrărilor pictorilor. Străinii vedeau la Monplaisir ceea ce așteptau să vadă, inclusiv exemplarele din „America” și „Anglia” lipite cu niște cercuri de tigăile fierbinți, și asupra trântorilor îndrăciți începu să se reverse valuta. Kaporeikin, cu o claritate incredibilă (extrem de dureroasă acum, când totul dispăruse) își aducea aminte că un milionar pe nume Mike, în al cărui profil de răpitor era ceva de seceră și ciocan, îi număra niște hârtii verzi necuviincios de lungi, iar Kaporeikin, fără să se teamă de miliție, le lua. Totul era ca un vis. Comuna s-a spart imediat — după arta lor, mulți au luat drumul Occidentului. Și Kaporeikin a plecat: Italia îi rămăsese în minte prin hăul aerului albastru și primul McDonalds din viața lui, Statele Unite erau legate de pizza, de o afroamericană cu suflet mare ce semăna, prin constituția sa, cu o sfeclă uriașă, și cu un asfalt foarte bine trasat al părții carosabile. Venindu-și în fire, Kaporeikin trăia senzația de erou din basm pe care un vrăjitor îl aruncase dintr-o parte a lumii în alta. Deodată s-a trezit acasă, toamna târziu, cu o șapcă de baseball de pânză, cu o geantă de blugi roasă în care încă mai erau câțiva dolari și, nu se știe de ce, o Matrioșka care nu se deschidea, reprezentându-l pe Gorbaciov. Casa veche, aproape nelocuită, fusese năpădită de verdeață, ca niște alge, după biciuirea ploii, în solniță împietrise sarea. După ce adunase din case niște sticle încă nepredate, din care mirosea slab și dulce a patrie, Kaporeikin își spuse că va trăi mai departe.

O vreme, din inerție, ceva mai continua. Se organizau expoziții la care erau expuse nu numai tablouri sau, de exemplu, compoziții făcute din furculițe de aluminiu de la cantină și crengi vopsite, dar și frunze galbene cu versuri scrise de mână, semănând acum cu benzile lipicioare cu muște moarte. În aceste frunze se simțea o nostalgie prematură. Acum arta contemporană era cumpărată în cea mai mare parte nu de străini, ci de milionari de-ai noștri cu mutre familiare, cu nas cârn, cu renumite sacouri zmeurii și scurte de piele ale căror buzunare aminteau ca formă de niște portofele foarte mari. Se formase chiar un fel de afacere locală cu galerii care, totuși, s-a stabilizat într-o stare aproape de zero.

Motivul depresiei era și mai profund, și mai important decât căderea investițiilor de lichidități în artă. Realitatea din jurul lui Kaporeinik și a cumpărătorilor lui devenise alta. Acum ea tindea să se conștiezeze și să țină cont de propria persoană: obiectele nu mai puteau cădea cu de la sine putere în neant, toți aveau un stăpân și Monplaisir se mai păstra numai datorită jocului mare urban cu proprietățile funciare. La drept vorbind, casa cândva celebră nu se mai numea în niciun fel; limbile de tablă de pe peretele ei s-au oprit. Foștii locuitori ai squatului sovietic se risipiseră care încotro și acum se topeau ca niște fulgi de zăpadă, în timp și în spațiu; din când în când unul dispărea, plecând din viață sau pur și simplu încetând să mai dea vreun semn. Deodată se părea că numai Kaporeikin avea viză de domiciliu în clădirea care, în mod formal, nu exista. El s-a descoperit în poziția unui om în jurul căruia se spărgeau oglinzi și rămăsese singur, singurul adevărat dintre toți, stăpânul adevărat al fostului Monplaisir.

Sentimentul acesta era amar, dar și plin de mândrie. De fapt, Kaporeikin se considera chiar așa, singurul pictor autentic dintre toți cei care locuise în casă, și faptul că și ceilalți gândeau la fel despre sine nu schimba lucrurile. La început el, notându-i cu scrisul său mic pe favoriții lui oameni-pește și oameni-păsări care veneau din depărtare pentru un cusut cu cruciulițe, îți mai adăuga în plus, mental, după fiecare tablou, câte patru sute de dolari (minimum), după aceea nu a mai făcut-o. Atunci lui Kaporeikin a început să-i meargă mai bine. Își dădu seama că mediul în care plutesc făpturile lui cu pene verzi poate fi mai adânc. A învățat să organizeze acest spațiu, obținând transparența culorilor. Acum câștiga ca să se întrețină, vânzând mic-burghezilor peisaje cu foiță de aur și brazi zaharați sau mici plopi plini de ciupercuțe, în funcție de sezon, dar în cea mai mare parte lucra înverșunat pentru sine, fără să înțeleagă prea bine, la drept vorbind, ce mănâncă. O vreme s-a hrănit cu resturile, găsite în comună, de fidea întărită, ca niște unghii tăiate, care era fiartă ca un clei sățios. ca urmare Kaporeikin se umflă, se fleșcăi; barba îi arăta ca o pată greu de conturat văzută la microscop.

Bilmes întârzie și apăru atunci când sticlele de bere, care nu mai puteau fi răcite de către frigiderul stricat, deja își revărsaseră sudoarea grea de oțelar pe masa cum, necum curățată. Spre deosebire de Kaporeikin, Bilmes aproape că nu se schimbase, numai la tâmple îi apăruse puțin păr cărunt, frumos ca o gravură, și picioarele, care ieșeau din pantalonii scurți care nu se purtau în acest oraș, se dovediseră a fi nu ai lui Bilmes, ci mai degrabă unele de țap. A apărut la brațul lui — deși cum puteai să mergi la braț cu unul pe jumătate gol, Kaporeikin nu înțelegea deloc — Iana V., cândva una dintre cele mai frumoase femei din oraș și o exponantă cu mare noroc. Acum Iana V. avea obrajii pudrați din belșug, ca din piele de antilopă, ușor căzuți, și mersul devenise cam greoi, strâns, cu lycra frecată și înfigând în podea tocurile uriașe. Totuși era, se vede, cel mai bun lucru din ceea ce-i putea oferi orașul lui Bilmes pentru câteva zile.

— Uite-le, universitățile mele!, exclamă cu mare patos Bilmes, trântindu-și fundul alb, îmbrăcat în pânză, pe canapeaua unsuroasă.

Au băut bere, au vorbit despre artă, dar cumva îndepărtându-se de artă spre realitatea adevărată. Pachetele aduse de Bilmes, bogat, de alune sărate și alte câteva gustărele ușurele, nu îndreptățiseră speranțele liniștite ale lui Kaporeikin că va avea parte de o masă de două parale. Iana V. stătea jos și se plimba prin Monplaisir, ferindu-și la tot pasul pantalonii roz în care mergea ca o rusalkă grasă. Bilmes însă se băga peste tot, scormonea în ruinele dulapurilor, privea prin ferestre diferite la aceeași Vileika plată care din când în când se mișca de parcă era un scoruș somnoros pe un fund de tocat. El învârtea cu plăcere, ca un bătrânel, „Vocea Americii” răgușită și șuierătoare, care acum prindea numai „Vocea Americii” și „BBC”, cele care cumpăraseră frecvențele cele mai bune și cu mare greutate pipăia fragmentele de emisiune pline de pârâituri, de parcă erau piper negru, ale stațiilor locale proguvernamentale. Se vedea că tot ce se găsea la Monplaisir îi făcea plăcere lui Bilmes. El pufnea cunoscător la vederea mărfii pregătite de Kaporeikin pentru a fi vândută. Dar dincolo de tablourile neted pictate parcă cu un sirop, se aflau modeste și lucrările adevărate ale lui Kaporeikin. Și uite atunci Bilmes nu s-a mai simțit bine și chiar, nu se știe de ce, i s-a făcut silă.

— Cu cât le dai?, întrebă el cu o voce vioaie nenaturală, arătând spre ultimul tablou al lui Kaporeikin ce înfățișa un om mic om-pasăre verde pe acoperișul unei supiere de porțelan care semăna puțin cu coroana Imperiului Rus.

— Ei... Kanareikin se înmuie. Avusese neplăceri cu acest tablou. Supiera care-l ademenise prin pompa ei imperială fusese închiriată de pictor de la o familie simpatică. Spre nenorocul lui, când s-a strecurat noaptea să bea niște apă în mijlocul fantomelor și a întunericului din atelierul plin de vechituri, Kaporeikin a lovit vasul. De la supiera spartă au rămas numai niște cioburi ascuțite care-și pierduse de tot caracterul imperial și semănau cu niște frunze de varză. Încercând să plătească pentru pierdere chiar printr-un tablou, pictorul a avut un eșec total. Proprietarii, care inițial păreau a fi simpatici, au refuzat categoric să recunoască imaginea obiectului egală cu obiectul propriu-zis și s-au mai și legat de faptul că pe pânză supiera ieșise strâmbă, adică defectă. Pentru Kaporeikin ăsta a fost un alt semnal că realitatea înconjurătoare acum este organizată altfel decât înainte: toți din ea insistă pe caracterul concret, pe prioritatea lucrurilor. Se vede că noua lege se manifesta crud: stăpânii supierei, știind că pictorul nu le va da înapoi nici lucrul, nici banii, totuși țineau la principiu. Acum Kaporeikin tare mai voia pentru tablou — nu pentru posesorii supierei, ci pentru alinarea sa și pentru bere — o mie cinci sute de ruble.

— Câte două sute de verzișori!, trânti el pe neașteptate, aruncând o privire spre Iana V.

— Kapor, știi că ești geniu?, spuse deodată Bilmes cu un zâmbet neplăcut.

Se trântinse pe canapea, întinzând-se lung și trosnindu-i arcurile bolnave, punând pe un taburet fragil picioarele în care avea niște adidași albi.

— Două sute de verzișori — este ridicol! Nici două sute de lemn nu-ți dau pentru el. Uite, tocmai de asta. Azi nu ești apreciat, Kapor, poți să-ți tai și o ureche. Uite, tocmai această genialitate a ta la pictură — arătă cu paharul spre tabloul care strălucea rușinos — o să cântărească cândva zece tone de verzișori. Poate sute. Dar ei n-o să ajungă la tine, Kapor. Nu ar fi fost corect. Pentru că geniile sunt un lucru rău.

Kaporeikin înghiți greu și-și șterse mâinile de pantaloni. Apoi le mai șterse o dată. Ochii lui scăpărară imediat a ceva vitriolant și pentru o clipă i se păru că se schimbase ceva în tablou. De parcă acolo, în amestecul familiar al tușelor, cineva picurase încă o altă vopsea și tabloul tresări.

— De ce?, spuse el cu greu cu un șuierat ca de cocoș, întrebând despre toate deodată.

— Păi ce să facem noi în rândul geniilor?, începu Bilmesov alene, dar cu o furie din ce în ce mai mare. Uite, tu înțelegi ce înseamnăî Chagal? Sau Picasso? Sau, ei, bine, impresioniștii ăștia dulci, ce sunt ei? Eu nu înțeleg! Eu, spre deosebire de tine, nu am înghițit din plin grappa și nu am vomat din gondolă în apa sfântă, ci am mers pe uscat și m-am uitat. Am încercat cinstit să-mi dau seama.

Am stat în fața lor în muzee ca un idiot. Sunt închise în sine. Numai o clipă deodată începi să vezi, dar mai apoi din nou o dată, și gata! Imaginea mea despre tablou există în afara tabloului. Și de unde a apărut asta, nu se știe. Dar este în mine, a mea, nu vine de la un geniu! Geniul este ceva convențional. O convenție periculoasă. Acea jumătate de procent dintre fătălăii bogați care aruncă biștari pentru o cârpă acoperită cu vopsea se pricep la pictură mai puțin ca mine. Mai bine zis, se pricep nu așa, ci în biștari. Un geniu este motiv de a umfla un balon de săpun marea, extrem de mare. Sunt ca mâinile lui Venus din Milo. Ele au fost imaginate, sculptate împreună cu muierea întreagă, acum sunt sau nu? Spune!

— Bilmesik al nostru este filosof!, spuse Iana V. cu o plictiseală blândă, încercând să-i ciufulească părul grosolan, tătăresc al lui Bilmes, dar el, dând din cap, se eschivă.

— Tu, Kapor, ești prost, eu sunt deștept. De aceea ascultă-mă, continuă el insistent și Kaporeikin automat dădu din cap. Ție, ca geniu, nu ți se cuvine nimic în viața asta, pentru că tu o să murdărești viitorul. Ce pictezi tu va avea o importanță mai mare cât timp pictezi. Apoi o să se piardă și va căpăta valoare. Tu, Kapor, o să stai în sicriu și mâzgăleala ta o să fie expusă la muzeu. Dar asta nu va fi nemurirea sa. În ea nu va fi ceva mai omenesc decât în floricelele pe care le crești tu. Tabloul o să fie vândut mai departe, o să fie furat, expus la o licitație, o să apară, o să crească o mulțime de copii. Nimeni, inclusiv cei care fac copiile, nu vor pricepe ce ai pictat și de unde ți-a venit asta. Nimeni nu-i va reda tabloului viața lui reală. Și de aceea la muzeu o să apară un maniac și o să-l taie cu cuțitul. Din cauza acestei istorii cineva probabil va fi omorât. Răspunde-mi, Kapor, atunci în ochii asimetrici ai lui Bilmesov începură să danseze puncte urâte, dacă ai ști dinainte că din cauza capodoperei tale vor muri, să zicem, zece oameni, ce-ai face acum?

— Chiar eu l-aș spinteca, răspunse cinstit creștinul Kaporeikin și, nu se știe de ce, se uită din nou pe furiș la Iana V.

Pentru că în prezența ei a avut loc această ridicare rușinoasă și dulce în categoria geniilor, care nu corespunde deloc cu fostul tabel al rangurilor de la Monplaisir, Kaporeikin avu sentimentul că el se culcase cu ea din întâmplare. Iana V. chiar că nu însemna nimic pentru el: pe gâtul plat, compact, ca de frișcă, se vedea întunecată o aluniță de ciocolată, deasupra buzei de sus ridicate se vedeau albe niște mustăcioare de la spuma berii cu grade puține, parcă era de la lapte. Între timp intermediara, lăsând în spatele prietenilor relaxarea recentă, se uita la tabloul lui Kanareikin cu o expresie extrem de fixă care, în vremurile bune de demult însemna mereu un gheșeft.

De fapt, Iana V. nu ceda deloc fanteziilor provocatoare ale lui Bilmes. Pur și simplu tabloul care se afla în fața ei pe șevalet se potrivea de minune la culoare cu tapetul unei camere cunoscute ei. Printre multe talente fantomatice ale Ianei V. — de a face versuri libere, de a picta cu graffiti nenormative un crepdeșin alb „de pe vremea bunicii” din care prietena ei concurentă, și ea cândva una dintre cele mai frumoase femei din oraș, crease ceva în atelierul ei, mai avea unul adevărat. Iana V. știa să enumere, ca nimeni altul, telefoanele de acasă și mobile ale unor personaje așa de serioase la care nu ajungeau, prin spatele secretizat al frontului, nici cei mai tari jurnaliști. Era destul de periculos să folosești numerele obținute: Iana V. putea, de-a valma, să fie amenințată cu presiune fizică și odată ea fusese așa de atrasă de aventură, că după aceea a rămas cu vânătăi pudrate ce semănau cu dulceața fierbinte de sub coaja unei plăcinte. Totuși în cea mai mare parte abonatul sever se gândea disprețuitor că dacă totuși pictorii nu sunt normali, atunci și criticii lor de artă sunt puțin la fel. O vreme chiar se considera că dacă Iana V. ar ajunge la un om după ce a fentat echipa de pază și pe secretari, înseamnă că, pe drept cuvânt, trebuie să cumpere ceva de la ea.

Se poate spune că Iana V. era iubită în felul ei și ea le plătea VIP-urilor amenințătoare cu o tandrețe amestecată vag cu planuri matrimoniale, dar generată în principal de necunoașterea lor sacră a artei. Din experiența Ianei V. rezulta că dacă partenerul ei de afacere este fratele său expert cu ochi reci de iguană sau un colecționar cult care citise o mulțime de cărți, aceștia încă nu erau bani adevărați. Banii adevărați cădeau atunci când, în timpul prezentării, vreun model pestriț, agățat de sponsor, spunea lung: „Vaaasia, uite, vreau asta, galbenă”, și Vasia, încrețindu-și fruntea plușată cu niște riduri profund gânditoare, scotea din sân un portofel de un kilogram. Deși Iana V., practică, nu împărtășea filosofiile mult prea deșteptului Bilmesov, era în totalitate pentru alianța dintre incultură și artă. La vremea sa nu-i ieșise nimic cu milionarul Mike, ale cărui posibilități jignitor de mici plus niște mâini neplăcute, care parcă erau băgate în niște mănuși de chirurgicale pentru o mai mare siguranță, se combinau cu avariția în viața de zi cu zi: nu ieșise nimic nici cu vreo doi domni tari din industrie care aveau ceva interlop: amândoi semănau cu niște franzele în care fuseseră imprimate niște pile. Cu toate acestea Iana V. se purta cu simpatie față de nimfetele care-i învârteau pe sponsori pentru niște achiziții ciudate pentru ei și, de fapt, nu se supărase pe viață, preferând să ia tot ce-i oferă.

Era din ce în ce mai greu să faci rost de opere de artă: orașul se dovedise a fi supărător de strâmt și clienții potențiali deja se supărau dacă suna din nou, pentru că înainte cumpăraseră de la Iana V. câteva tablouri și astfel își considerau îndeplinite în totalitate obligațiile de mecena. Totuși acum o săptămână ajunsese la un client inaccesibil până acum. Șeful unui grup financiar-industrial de care depindeau în întregime bugetele câtorva orașe mici, domnul Selivanov însuși, fusese de acord să se întâmple nu neapărat cu ușurință, cât cu o indiferență de neînțeles. Oligarhul o primi pe Iana V., emoționată, într-o cameră elegantă de odihnă imediat în spatele cabinetului său care parcă servea de prototip și model inaccesibil pentru toate celelalte cabinete pe care le văzuse; totuși în ambele încăperi era un gol așa de ciudat, total transparent, de parcă aerul condiționat își pierduse deodată capacitatea de a evidenția praful obișnuit. Domnul Selivanov se dovedise a fi un omuleț într-un costum ideal cusut și cu o cravată cam mare; pleoapele lui erau inflamate, părul pieptănat rar, pe capul roz, semănau cu niște pene umede ale unui pui nou-ieșit din nou. Oligarhul arăta bolnav și se ținea în ascunzișul confortabil propriu de parcă era pe un coridor în fața cabinetului unui medic; i se părea că nu avea ce face cu timpul său prețios, accesibil numai câtorva aleși și este gata să rabde și pe Iana V., și pe dracul cu coarne, dar nu este deloc în stare să se concentreze la ele.

Observând cum duce la gură cafeaua răcită omul-pui, care se mișca de parcă în cana lui tocmai fusese aruncată o pasăre, Iana V. anticipa o afacere grandioasă. Marele Selivanov parcă lipsea, dar totuși cedase ușor și era de acord cu orice. Deasupra capului lui Iana V. văzuse un spațiu gol pe care îl interpretase în felul său: tonul nobil al peretelui de deasupra oligarhului cerea un tablou și o clipă Iana V. simți un aflux de inspirație, ghicind deodată ce goluri va umple cu sine arta. Totuși vedenia dispăru imediat, locul ei fiind luat de simțul decorativ specific Ianei V. Femeie în felul ei onestă, își spuse că Selivanov, gata să se despartă de o sumă neobișnuit de plăcută, totuși înviorătoare, va rămâne la rândul lui mulțumit. Acum rămăsese numai să aleagă o lucrare care să poată transforma acest tapet grăitor în și mai grăitor. Și uite, în magazia murdară cu etaj unde o dusese nebunul de Bilmes, în loc s-o ducă la un restaurant, ea a văzut chiar ceea ce îi trebuia. Deci merita să suporte și funinginea de pe taburet, și berea caldă, și, de fapt, toată trăncăneala asta pe care o declanșase musafirul intelectual înnebunit de propriile volute.

— Kapor, un sfat pentru tine, continua între timp să fie ironic Bilmes care l-a hipnotizat în cele din urmă pe impresionabilul Kaporeikin, niciodată să nu pictezi nimic real. Fă-o de mântuială, în stilul tău, dar chestii contrafăcute. Înmulțește-le! Cel puțin va fi cinstit. Atunci, ce să vezi, o să primești și tu câte ceva din bunurile vieții...

— Bine, băieți, gata cu trăncănitul, îl întrerupse grosolan Iana V., scuturându-și de pe bluza întinsă, strânsă pe ea, firimiturile de la chipsuri. Coborâți din cer pe pământ. Kapor, o să-ți vând eu pictura ciudățică. Nu-ți promit două sute de biștari, dar o sută o primești. Mâine să fii acasă, o să trec chiar dimineața.

Spre seară Bilmes și Iana V., deja ușor legănându-se și călcându-se reciproc pe picioare, au plecat în căutarea unor noi aventuri. Nu l-au luat cu ei pe Kaporeikin, dar el numai la asta nu se mai gândea: de parcă nu stătuse singur în toți acești ani tulburi, el visa nerăbdător să rămână singur cu tablourile sale pe care voia să le verifice cumva. În primul rând, le-a pus în șiruri de-a lungul mobilei semiruinate. Al doilea... Kaporeikin de fapt nu era prost și-și dăduse seama că Bilmes se răzbunase pe el cu Chagal și Picasso. Dar totuși... totuși... Vorbele iscusite ale Bilmes se suprapuseră pe o drojdie veche. Deodată toate acele sume virtuale pe care Kaporeikin și le stabilise la muncă gratuită prinseseră viață, se uniseră și formaseră un hău. Noaptea de vară era transparentă: din toată grosimea mare a aerului rămăseseră numai niște nori argintați, întinși în vidul clar și nu mai era nimic altceva între Monplaisir și stelele mărunte printre care se strecura politicos un satelit american. Reflexia felinarului se întindea pe Viseika adormită, ca o pisică pe o cuvertură: mai departe un om-pește puternic plescăi și mergea roată, niște oameni-păsări vagi se scuturau și tresăreau în frunzișul precum cerneala, din când în când se ițeau niște fețișoare boțite care căscau sfâșietor cu gurile lor mici.

Oamenii-păsări puteau observa la fereastra fără perdele un bărbos uriaș care se plimba prin cameră cu un cuțit, de parcă era un profesor cu un indicator, din când în când împungea cu el în niște materiale vizuale întinse ici și colo. De fapt, Kaporeikin nu se putea decide deloc. Uneori i se năzărea că, cu ajutorul cuțitului, va controla viitorul și destinele oamenilor. Totul se intensifica din cauza atracției ce nu-i trecea pentru zvelta Iana V., pe care Kaporerikin în noaptea asta deosebită nu cutezase s-o tranșeze în modul cel mai obinuit, de burlac. Iar când tulburarea lui a atins un punct incredibil, și-a spus că se îndrăgostise de Iana V. și că viața lui se va schimba de mâine.

A doua zi, umflat, plin de sânge și de pete de la țânțarii striviți, a fost strivit de tocurile ce se auzeau pe scări. Iana V., profesionistă și trează, cu un costum aproape militar, mirosind a fier de călcat, pătrunse în atelier și, pornind repede, apucă natura moartă de ieri. Kaporeikin nici nu apucă să se trezească de tot. Două ore i-a luat să se dea jos din patul transpirat, răvășit, înghiți apă fără gust dintr-un căuș știrb. Apoi încercă să-și facă toaleta și chiar înmuie într-o găleată o cârpă uscată ca de carton. Emoția nu-l părăsise pe Kaporeikin, dar devenise cumva goală. În cele din urmă auzi și văzu imediat pe fereastră cum de pridvorul lui vechi, ridicând cu grijă praful și pârâind pe pietriș se strecoară o mașină străină de un verde cărunt, de culoarea pelinului.

— A binevoit să vină chiar Selivanov, mândrește-te!, anunță din prag Iana V. învingătoare, care nu mai semăna deloc cu imaginea sa sidefie ce plutise toată noaptea între acești pereți păcătoși.

Pe obrajii Ianei V., arzând pudra, ardea câte o pată mare plată, respirația ei, împrospătată de ceva mentolat, se simțea ca o cataplasmă. Scormonind în gentuță și întinzând din întâmplare evantaiul unor hârtii verzi, ea trânti victorioasă o hârtie în fața lui Kaporeikin, pierdut. Pictorul vru s-o apuce pe exponzantă ca pe o oală, de coatele ei bine strânse, dar Iana V., se învârti cu abilitate, i se strecură pe sub braț și, zăngănindu-și jucăuș tocurile, coborî din pridvor.

Mai întâi Kaporeikin se plictisi, însă mai apoi se simți obișnuit. Totuși spălă o parte a podelei libere, drept pentru care în atelier începu să miroasă a baie rece, neagră. Când văzu cum căușul din aluminiu, cu apa pătrunsă de soare, seamănă pe dinăuntru cu niște aur uzat, zgâriat, se gândi interesat la culori. Apoi se gândi puțin că, din moment ce, pe neașteptate, se trezise cu bani, ar trebui să caute prin locurile vechi compania lui Belmes, pentru a se dizolva între oameni în următoarele câteva zile. Fără să decidă nimic, Kaporeikin, ud după ce-și făcu toaleta, se trânti pe pat și, pentru că nu avea ce face, începu să răsucească Vocea invalidă a Americii, pusă pe burta sa întinsă. Eterul fluiera și sâsâia, își revărsa rafalele șuierătoare, un jazz interesant pe care Kaporeikin tot încerca să-l prindă, s-a întrerupt imediat. Deodată o voce în mod clar de femeie, curată de gunoiul din eter, începu din mers transmisia știrilor:

— ... a fost omorât cu o rafală de automat pe strada Șevcenko colț cu Pervomaiskaia. Unul dintre gardienii lui Selivanov a murit pe loc, Selivanov a murit pe drumul spre clinică, în mașina salvării. Așa cum le-a transmis jurnaliștilor reprezentantul centrului de presă al Direcției Regionale a Ministerului de Interne, automobilul, un „Jiguli” vișiniu, din care s-a tras, a fost găsit abandonat în apropiere de locul crimei. Automobilul fusese dat dispărut de la jumătatea lunii mai a acestui an. Se presupune că activitatea lui Selivanov și a grupului financiar-industrial „Zolotoi medved” a atins interesele...

Aici vocea clară se împotmoli. O vreme Kaporeikin parcă nu era în cameră. Apoi Kaporeikin s-a întors, descoperind că trecuseră patru ore și că soarele coborâse jos, formând în spațiile dintre frunzele întunecate parcă niște stele roz. Acum pe pat, lovindu-se cu mâinile pe genunchi, stătea un cu totul alt om.

Pestriți, parcă de prepeliță, ochii omului erau absenți, burta slabă făcu două cute compacte, părul de pe capul mare se zburli.

Mai departe urmă o activitate ciudată a lui Kaporeikin, care a durat neîntrerupt câteva zile. Acum un observator din afară l-ar fi luat nu drept un profesor cu un indicator în mână, ci drept un fermier ce lucra, se agita în gospodărie și în casă. Vioi și bronzat, Kaporeikin mărunțea, făcându-l praf cu toporul, gardul mic fărâmicios, alerga cu niște canistre pline, tot aranja ceva, alungând porumbeii grei din podul vuitor. Cineva care ar fi fost puțin la curent cu cele întâmplate ar fi spus că Monplaisir nu merita asta. Monplaisir se termina peste tot: în colecțiile private și în muzeele mici se prăbușeau și se umflau niște tablouri prost gruntuite, se pierdeau autografe cu versuri, compoziții avangardiste adunate din vechiturile gratuite de la groapa de gunoi, putrezite și mâncate de rugină, crengile vopsite erau ronțăite de un gândăcel. Arta care nu ajunsese în eternitate, ci într-o lume făcută din gunoiul material și mental al acestei lumi, nu se îngrijise de propria persoană și acum se ducea acolo de unde venise. Acum Kaporeikin își dădea seama că trebuie să împartă destinul comun și, într-un mod neeuclidian, să se alăture oamenilor risipiți prin toate continentele și prin toate părțile existenței umane. Ghicea că tocmai el, cel din urmă, primise misiunea de a confirma existența Monplaisirului, pentru că dacă are unde să se ducă, înseamnă că fenomenul, într-un anume sens veșnic, este totuși prezent. Modalitatea în care se putea face asta nu era la suprafață, dar Kaporeikin a găsit-o.

Între timp chestiunea cu proprietățile funciare, după trimiterea lui Selivanov în prestigiosul cimitir Homutovskoe, s-a rezolvat foarte repede într-un mod satisfăcător. După aceea, într-o dimineață obișnuită de lucru, un buldozer zăngănitor care semăna cu o uriașă mașină de cusut, o coti de pe asfaltul pe care se cuvenea să meargă și, călcând în picioare tufișurile tremurătoare, începu să înainteze spre obiectul desemnat. Totuși înaintea buldozerului, în locul prospețimii putregăioase a Viseikăi, se întindea o căldură foșnitoare. Monplaisir era cuprins de flăcări. Din ferestrele ce pocneau de la etaj, draperiile de mpătase, parcă măturate de vânt, erau cuprinse în partea de sus de o flacără portocalie, acoperișul arăta ca un rug transparent și în curând întregul Monplaisir se vedea dintr-o parte în alta, radiografia de foc îl făcu pentru scurt timp să semene cu scheletul unui animal preistoric. În ceea ce-l privește pe pictorul Ilia Kaporeikin, el plecă de acolo cu puține bagaje. Un singur tablou al său îi rămăsese inaccesibil, cel care s-a aflat în cabinetul răposatului Selivanov, unde au fost luate la mână și scuturate hârtiile de către fantomele de la Direcția Regională de Luptă împotriva Crimei Organizate.