Aviatorul

(fragment din roman)

După amiază Geiger a plecat. L-am văzutr pe coridor, când a intrat Valentina — cu palton, cu pălăria în mână. I-am auzit pașii înăbușiți, mai întâi la etaj, apoi pe scară. Două zile nu am rugat-o pe Valentina să se întindă alături de mine, deși am visat asta. În ciuda permisiunii lui Geiger (sau în ciuda lui?). Dar acum am rugat-o.

Și uite, ea este deja alături, palma ei este în palma mea. O șuviță a părului ei îmi gâdilă urechea. Îmi era greu când mă gândeam că ne poate găsi cineva așa. Cu gândul cu totul altceva, condamnabil, poate, chiar necuviincios, nu-mi era frică, ceva necuviincios este primul lucru la care s-ar fi putut aștepta, dar uite, asta... Aici doar totul este așa de fin, așa de fragil și imposibil de explicat, și nu te părăsește sentimentul că asta deja s-a mai întâmplat cândva. O întreb pe Valentina dacă i s-a întâmplat deja așa ceva, dacă are în acest sens niște amintiri vagi, poate nici nu amintiri, ci niște bănuieli. Nu, răspunde, nu au fost, de fapt, nu a fost nici așa ceva, de unde să apară amintirile?

Dar a fost, la mine, ei, doar nu mi-am imaginat asta. Uite, tot așa de nemișcați stăteam în pat, mână în mână, tâmplă la tâmplă. Pe atunci mi-era și teamă să-mi înghit saliva — mă temeam că ea va auzi sunetul înghițirii, tușeam intenționat pentru a justifica acest sunet — așa de imateriale erau relațiile noastre. Sau să nu pocnească ceva în articulație, mi-era teamă și de asta, pentru că imediat s-ar fi distrus toată starea mea aeriană, toată fragilitatea relațiilor noastre. În ele nu era nimic trupesc. Îmi erau suficiente încheietura ei, degetul mic, unghia de la degetul mic — mică, precum un solz sidefiu, neted și roz. Scriu și-mi tremură mâna. Da, de slăbiciune, de temperatură, dar și de la o mare încordare a sentimentelor. Și pentru că îmi ascunde restul amintirilor. Ce era asta?

— Ce era asta?, strig cu ochii în lacrimi, surorii Valentina. De ce fericirea vieții mele mi-o aduc aminte așa de fragmentar?

Cu buze răcoroase Valentina se lipește de fruntea mea.

— Poate atunci nu ar mai fi fost o fericire.

Poate. Dar, ca să înțeleg asta, trebuie să-mi amintesc tot.

Îmi amintesc. Șine de tramvai pe un râu înghețat. Un mic tramvai electric care se strecoară de la un mal la altul, prăvălii de-a lungul ferestrelor. Privirea vatmanului sfredelește viscolul și amurgul, dar malul celălalt încă nu se vede. Drumul abia de este luminat de două felinare, în lumina lor licăritoare fiecare denivelare de pe gheață pare o fisură ce se deplasează și o spărtură. Vatmanul este concentrat, este ultimul care-și pierde speranța. Și conductorul se ține bine, dar nu uită să se îmbărbăteze cu niște înghițituri dintr-o ploscă, pentru că gerul și peisajul ăsta selenar îl descurajează pe oricine, iar conductorul trebuie să rămână vioi. Vinde bilete de 5 copeici, le rupe cu niște degete înghețate. Sub el sunt zece sajeni de apă, de o parte și de alta este viscol, dar arca lui fragilă, luminița galbenă pe gheață merg hotărâte spre scopul lor — fleșa uriașă, care dispare în ceață. Recunosc această fleșă și acest râu. Acum știu în ce oraș am locuit.

Joi

Doar am iubit Petersburgul infinit. Revenind din alte locuri, încercam o fericire acută. Armonia lui se opunea în ochii mei haosului care mă speria și mă tulbura din copilărie. Acum nu pot să-mi amintesc așa cum trebuie întâmplări din viața mea, țin minte numai că, atunci când mă loveau valurile acestui haos, mă salva gândul la Petersburg — insula de care ele se spărgeau...

Valentina mi-a făcut acum o injecție într-un loc moale. O vitamină. Vitaminele sunt dureroase, nu se știe de ce injecțiile astea îmi sunt mult mai neplăcute decât cele cu medicament. Mi-am pierdut șirul...

A, da, armonia. Severitatea. Uite, eu sunt cu tata și mama — eu sunt în centru, ei sunt de o parte și de alta, mă țin de mâni, mergem pe strada Teatralnaia de la Fontanka spre Teatrul Aleksandrinski, chiar prin mijlocul străzii. Ei sunt o întrupare a simetriei, dacă doriți, a armoniei. Și uite, mergem noi așa, și tata îmi spune că distanța dintre case trebuie să fie egală cu înălțimea caselor și lungimea străzii depășește de zece ori înălțimea caselor. Teatrul crește, se apropie, te înfricoșează. Accelerarea norilor pe cer. Da, uite care-i treaba: mai apoi au schimbat numele străzii, i-au zis cumva mai sărac*. De ce?

Și-mi mai aduc aminte de un incendiu. Nu de incendiul propriu-zis, ci despre cum s-au dus să-l stingă — pe Nevski, toamna devreme, pe la sfârșitul zilei. În față, pe un cal negru, venea un călăreț. Cu o trâmbiță în gură, precum îngerul apocalipsei. Călărețul sună din trâmbiță, pregătind drumul carului de pompieri și toți se dau imediat la o parte. Birjarii își șfichiuiesc caii, îi lipesc de marginea drumului și rămân așa, stând aproape întorși cu spatele spre pompieri. Și uite, pe Nevski cel clocotitor, în golul care se formează aleargă tare o trăsură care-i aduce pe pompieri. Stau jos pe o bancă lungă spate în spate, cu căști de aramă, și deasupra lor flutură drapelul unității de pompieri. Lângă drapel se află un pompier-șef, el bate din clopot. În lipsa lor de frică pompierii sunt tragici, pe fețele lor joacă reflexe ale flăcării care îi așteaptă undeva, care s-a aprins deja undeva, deocamdată nevăzută.

Spre cei care merg zboară frunze galben-roșietice din parcul Ekaterininski, care are și el incendiul său. Eu și mama stăm în picioare, lipiți de grilajul de fontă, și ne uităm cum imponderabilitatea frunzelor este transmisă trăsurii: ea se smulge încet de pe pavaj și la mică înălțime zboară pe Nevski Prospekt. După trăsura lungă cu pompierii urmează o căruță trasă de doi cai cu leviere, bobine pentru furtunuri și scări de asalt, după ea vine a doua căruță cu o pompă cu aburi (din cazan ies aburi, din horn — fum), după ea un furgon medical, pentru a-i salva pe cei arși. Eu plâng și mama spune să nu-mi fie frică, numai că eu nu plâng de frică, ci dintr-un preaplin de sentimente. Din cauza entuziasmului față de curajul și gloria mare a acestor oameni, din cauza faptul că ei zboară așa de măreț pe lângă mulțimea de oameni împietriți, în acordul sunetului de clopot.

Tare mai voiam să fiu pompier-șef și de fiecare dată când vedeam pompieri le adresam rugămintea mută de a mă lua în rândurile lor. Când mergeam pe Nevski cu imperialul pe neobservate îmi imaginam că mă duc la un incendiu. Stăteam solemn și puțin trist, și nu știam cum vor sta acolo lucrurile în mijlocul flăcării ce izbucnea puternic și prindeam priviri entuziasmate și, în salutul mulțimii, cu capul lăsat ușor într-o parte, răspundeam numai din priviri. După cum se vede, nu am ajuns pompier totuși, dar acum, după un timp, nici nu mai doresc asta.

Sâmbătă

Toată ziua de ieri a fost control. O impresie destul de ciudată... Nu, nu este dureros, nici chiar neplăcut nu mi-a fost. M-au uimit dispozitivele — nu mai văzusem niciodată așa ceva. Desigur, nu sunt specialist în ale dispozitivelor și tot ce pot spune despre ele nu este decât senzația mea, dar este o senzație neobișnuită.

— Mult timp am stat fără cunoștință?, am întrebat-o mai târziu pe sora Valentina. Așa de mult, că au apucat să apară noi dispozitive?

În loc de răspuns sora Valentina s-a întins alături de mine. M-a mângâiat pe păr.

Așa mă mângâia odinioară Anastasia. Sigur, numele a apărut imediat. Nu mai țin mine cine este, de ce mă mângâia, dar țin minte că era Anastasia. Degetele ei călătoreau prin părul meu, uneori rămăneau pe loc gânditoare. Alunecau pe obraz spre ureche, pipăiau ușor relieful pavilionului urechii și auzeam foșnetul lor incredibil de tare. Uneori Anastasia își lipea fruntea de fruntea mea și împletea în aceeași șuviță păr de la mine și păr de la ea. Luminos și întunecat. Asta ne entuziasma așa de tare, eram atât de diferiți!

— La ce vă gândiți?, mă întreabă Valentina.

— Ne tutuim, bine?

— La ce te gândești?

La nimic. Pur și simplu nu am la ce să mă gândesc, nu mai țin minte nimic. Uite, și de la Anastasia a rămas numai numele. Numele și mirosul părului ei de culoarea grâului — nici asta nu am uitat. Poarte iau ca o impresie păstrată în memorie mirosul părului Valentinei. Sau așa: mirosul părului Valentinei (și el tot ca grâul) îmi aduce aminte de ceva care odinioară mă făcea fericit.

Duminică

Geiger mi-a adusRobinson Crusoe. Nu într-o ediție nouă, cu ortografie simplificată, ci una de dinainte de revoluție, din anul 1906. Tocmai cartea aceasta am citit-o eu în copilărie, ce, oare știa asta? Aș fi recunoscut-o și legat la ochi — după pipăit, greutate. După miros — precum părul Anastasiei. În nările mele a rămas pentru totdeauna mirosul de vopsea tipografică ce venea din paginile lucioase ale acestei cărți. Era aroma călătoriilor. Foșnetul acestor pagini era foșnetul frunzelor de pe insulă care-l apărau de soare pe Robinson — uriașe, de un verde viu, care abia se mișcau. Cu picături ca de cristal dimineața. Am răsfoit cartea și am recunoscut-o, pagină după pagină. Cu fiecare rând reînvia tot ce o însoțise în vremurile mele trecute — tusea bunicii, sunetul unui cuțit căzut la bucătărie și (tot de acolo) miros de friptură, fumul țigării lui tata. Judecând după datele de apariție a cărții, toate evenimentele amintite avuseseră loc nu înainte de anul 1906.

Luni

Un om stă la masă. Se vede pe crăpătura ușii: adus de spate, taie salamul în rondele egale, le bagă în gură una după alta. O masă tristă. Oftând, pune niște vodcă într-o cană, o dă peste cap dintr-o înghițitură, își plescăie buzele. Din când în când se uită pe fereastră. Acolo frunzele, ca din plumb, cad în picaj pe diagonală. Ar trebui să coboare lin, dar este vânt, le atrage. Iar eu observ toate acestea de pe coridor, unde este întuneric. Observ și nu stau chiar lângă ușă, ci puțin mai în spate, de aceea nu sunt văzut. Pentru mine este interesant ce face un om care nu știe că cineva îl privește. Și el nu face nimic, numai mănâncă o rondea de salam și bea trist vodcă. Înainte de a lua felia se șterge cu mâinile de un ziar. Uite, probabil nu este nimic deosebit, dar mi s-a întipărit în minte. Unde și când a fost asta?

Deja de câteva zile temperatura nu mai depășește 37,5. Și mă simt mai bine, slăbiciunea se duce încet, încet. Uneori stau în fund pe pat până obosesc, și încă obosesc repede. Era o asemenea tortură: omul era pus pe o nuia sau pe o bancă îngustă, astfel încât picioarele să nu ajungă la pământ. Și nu se putea întinde, nu putea să se aplece. Cu mâinile pe genunchi. Era pus să stea așa zi și noapte, până i se umflau picioarele. Așa se și numea — a trimite pe nuia. Totuși ce amestecătură este în capul meu...

Mai bine așa: uite, suntem la Ligovo, în parcul Polejaevski. Este iunie. Acolo este micul râu Ligovka, este mic de tot, dar în parc este lat ca un lac. La intrare sunt trăsuri, numeroase landouri și eu îl întreb pe tata dacă o fi venit aici tot orașul. Câteva clipe tata se gândește ce se află în spatele întrebării mele — naivitate sau ironie? Răspunde prudent: nu, nu tot. De fapt, întrebarea mea este plină de bucurie — îmi place când sunt adunați mulți oameni. Atunci îmi place și mai mult.

Pe iarbă sunt fețe de masă, samovare, patefoane. Noi nu avem patefon și mă uit cum i se învârte mânerul de către cei ce se află alături. Nu mai țin minte cine stă jos — dar văd până acum mânerul care se învârte. După o clipă se aude muzică — răgușită, poticnindu-se, dar totuși este muzică. Cântece. O cutie plină de voci mici, răcite, care cântă — ce mai voiam s-o am și eu atunci! Să am grijă de ea, s-o alint, s-o pun iarna lângă sobă, dar, lucrul cel mai important, s-o învârt cu un dispreț imperial, așa cum se face cu un lucru cu care te-ai obișnuit de mult. Învârtirea mânerului mi se părea simplă și, în același timp motivul deloc evident al revărsării sunetelor, un arcuș universal pentru minunăție. Era ceva mozartian în mișcarea circulară a mâinii, ceva din amploarea baghetei unui dirijor care anima instrumentele mute și legile pământene, la fel de greu de explicat. Uneori dirijam singur, fredonând melodiile auzite și-mi ieșea foarte bine. Dacă nu ar fi fost visul de a mă face pompier aș fi vrut să ajung, desigur, dirijor.

În acea zi de iunie l-am văzut și pe dirijor. Cu orchestra care asculta de bagheta lui s-a îndepărtat încet de mal. Nu era o orchestră din parc, nu una de suflători, ci simfonică. Stătea pe o plută, nu era deloc clar cum se urcaseră acolo, și pe apă se revărsa muzica lui. În jurul plutei pluteau bărci, rațe, se auzea când scârțâitul ramelor, când măcănitul, dar toate acestea se contopeau ușor cu muzica și erau acceptate de dirijor în general destul de binevoitor. Înconjurați de muzicanți, dirijorul era în același timp singur: are și această profesie un tragism inevitabil. Poate nu este manifestat așa de clar, ca la pompierul-șef, pentru că nu este legat nici de foc, nici de circumstanțele exterioare în general, ci natura interioară a lui îi arde inimile cu atât mai tare.

Marți

Patru categorii de cartele de alimente:

Prima — muncitorii. Este vorba de un funt de pâine pe zi. Destul de suficient.

A doua — angajații, un sfert de funt de pâine pe zi.

A treia — intelectualitatea care nu lucrează, a opta parte.

A patra — burjuii. Tot a opta parte, numai la două zile. Și să nu-ți refuzi nimic...

L-am întrebat pe Geiger dacă acum circulă cartelele de alimente. A răspuns că deja au fost anulate. Ei, slavă Domnului. Este o mică plăcere să iei marfă pe cartelă, mai ales săpun și gaz.

Am aflat că s-a deschis un nou punct de distribuție în Vasilievski ostrov, la colțul dintre Linia 8 cu Srednii. M-am târât cu greu acolo din Petrogradskaia — despre noile locuri nu știe toată lumea, acolo de regulă coada este mai mică. Vântul bate dinspre golf și aduce o zăpadă măruntă, îmi înțeapă urechile. Mi-au dat șalul bunicii (bunica nu mai trăia de mult), să-l pun peste șapcă, dar eu, ca prostul, mă jenam. Și abia pe podul Tocikov era cât pe să mă ia vântul. Am scos șalul din servietă și l-am înfășurat pe cap. Și, mă întreb, de ce mi-o fi fost așa de rușine, era un asemenea viscol că nu vedeai nimic la o distanță de o mână întinsă. Și chiar dacă se vedea, cine m-ar fi recunoscut cu un asemenea șal? Dar, când m-am apropiat de Linia 8, totuși l-am dat jos.

M-am pus la coadă. Pelagheia Vasilievna îmi spune:

— Sunt Pelagheia Vasilievna, stau la rând în fața dumneavoastră, dar vreau să stau puțin în nișă, unde este vânt mai puțin.

— Desigur, răspund, Pelagheia Vasilievna, stați liniștită în nișă, ce pot să vă spun?

— Dar n-o să plecați de la coadă? Dacă plecați, veniți aici la mine în nișă (îmi arată) și avertizați-mă.

Dau din cap, dar ea rămâne pe loc.

— Eu, zice, aș mai fi stat puțin, dar am temperatură. Nu știu ce-o să mai fac după statul ăsta. Dar fără gaz nu am cum să fac de mâncare.

Vine Nikolai Kuzmici:

— Du-te, Pelagheia, o să stau în locul tău, nu te neliniști, pentru Dumnezeu,

Ea îi cedează locul la coadă.

— Cu Nikolai Kuzmici sunt liniștită.

Toți cei care stau la coadă sunt acoperiți de zăpadă — căciulile, umerii, genele. Unii își lovesc picioarele unul de altul. Din nișă mai aruncă o privire Pelagheia, privind neîncrezătoare la Nikolai Kuzmici. Acela o remarcă pe Pelagheia și dă din cap cu reproș.

— Îți mulțumesc, Nikolai, spune ea și dispare în nișă.

Prima oră toți glumesc și spun că este greu să trăiești fără gaz. Gaz și lemne. După ce trece a treia oră vine Skvorțov, pe care îl cunosc cumva. Susținând discuția generală, Skvorțov zice că anul 1919 este cel mai rău din viața lui.

— Dar cât are viața ta, întreabă cineva de la coadă, o fi având vreo 19 ani? Sau 20? La drept vorbind, ce ai văzut din viața asta?

— Ei, în primul rând...

Când răspunde, Skorțov lasă impresia că este un membru cu drepturi depline la coadă și că stă împreună cu mine. Vocea lui este egală, dar coada nu-l crede.

— Uite el, spune Nikolai Kuzmici, arătând spre mine, a stat aici chiar de la început, îl ținem minte. Pe Pelagheia Vasilievna o ținem minte, în locul ei stau aici eu. (Pentru o clipă apare din nișă Pelagheia). Dar pe tine, iartă-mă, nu te ținem minte.

Skvorțov ridică din umeri și de pe ei cade zăpada adunată. Peste o clipă Skvorțov se contopește cu viscolul. Pleacă ușor, fără ceartă. Iese din viața mea pentru totdeauna, pentru că se pare că nu l-am mai văzut.

Miercuri

Pe dulap se află o statuetă a lui Themis, i-a fost dăruită tatălui în ziua absolvirii Facultății de Drept. Când eram încă bebeluș mi-a fost arătată, spunând: Themis. Mai apoi eram întrebat, când aveam musafiri: unde e Themis? Arătam. Încă nu știam cine e Themis, credeam că este orice porcărie din dulap. Îmi plăcea totul la Themis, mai puțin balanța — nu se legăna. Până pe la 7 ani am răbdat asta, dar mai apoi am făcut o tentativă de a face balanța mobilă, am îndoit-o, am bătut cu ciocanul în ea. Eram convins că trebuie să se legene, credeam că se stricase ceva. Desigur, balanța s-a rupt.

Joi

Azi după vizita de dimineață Geiger a rămas în salon. A trecut mâna pe spătarul scaunul vienez.

— Ați întrebat-o odată pe Valentina dacă ați fost inconștient mult timp...

S-a înfipt cu mâinile în spătar și s-a uitat la mine. Mi-am tras pledul spre bărbie.

— Și ăsta este un secret?

— Ei, de ce? Reabilitarea dumneavoastră are loc cu succes și cred că deja putem să vă explicăm câte ceva. Dar numai câte ceva, nu totul deodată.

De parcă aștepta fraza aceasta, în salon a intrat Valentina cu trei căni pe o tavă. Mi-am dat seama că este cafea imediat ce a pășit în prag. Mirosea așa de frumos! O cafea bine făcută, când am băut eu ultima oară? M-au ajutat să mă ridic și peste un minut toți stăteam — eu pe pat, Geiger și Valentina pe scaune.

— Problema este, spuse Geiger, că într-adevăr foarte mult ați fost inconștient și în lume au avut loc schimbări. O să vă spun câte puțin despre ele, dar dumneavoastră să continuați să vă amintiți tot ce vi s-a întâmplat. Sarcina noastă este ca aceste fluxuri să se unească deloc dureros.

Cafeaua se dovedise la fel ca și mirosul ei, poate chiar puțin mai bună. Geiger începu să povestească despre cucerirea cosmosului. Noi și amerianii, se pare, zburăm deja de mult în cosmos. Ce să zic, având în vedere ideile lui Țiolkovski, trebuia să ne așteptăm la așa ceva. (Ce-mi lipsește la cafea este zahărul. Întreb dacă pot să mai primesc puțin zahăr. Geiger ezită, spune că nu știe cum se va comporta glucoza în organismul meu). Primul în cosmos a fost un rus, dar americanii au fost pe Lună. Știu puțin despre cosmos și Lună, dar, în opinia mea, acolo nu prea ai ce face.

— Oamenii au fost pe fundul celor mai adânci mări, continuă Geiger.

Dau din cap.

— Pe vremea dumneavoastră se puteau gândi la așa ceva?, întreabă Valentina.

— Da, răspuns, niște idei în acest sens erau și pe atunci.

Povestesc că era pe la târguri o jucărie — un locuitor al Australiei. Într-un flaconaș de sticlă cu apă plutea un domn micuț (tot de sticlă) cu niște ochi holbați. Deasupra flaconașului era fixată o membrană de plastic. Apeși membrana și locuitorul Australiei, învârtindu-se în jurul axului său, se duce la fund. „Locuitorul Australiei coboară pe fundul mării, caută fericirea omenească!”, striga vânzătorul. Țopăind de pe un picior pe altul, vânzătorul se deplasa uimitor de repede prin târg, vocea lui când se stingea, când apărea deodată alături. „Locuitorul Australiei coboară...” Toți erau amuzați că luptătorii pentru fericirea oamenilor arată așa de neobișnuit. Că sunt așa de mobili. Locuitorii Rusiei, spre deosebire de cei ai Australiei, fără îndoială, nu se puteau învârti așa de repede.

Mâna lui Geiger este pe umărul Valentinei. Degetele parcă îi răsfiră mecanic o șuviță de păr. Arată spre mine. Cu o șoaptă teatrală Geiger spune chiar la urechea ei:

— Vezi, nu este vorba numai de cucerirea unei stihii, aici este chiar mai mult, problema fericirii...

— Lupta pentru fericire, mi se pare, nu vă entuziasmează prea mult?, mă întreabă Valentina.

— De fapt, spun, din cauza ei sunt numai tragedii.

Valentina nu face nicio tentativă de a ieși de sub mâna lui Geiger. Râde. Este interesant, sunt niște relații între ei? El se poartă cu ea prea ca un stăpân.

Geiger mi-a mai povestit ceva din domeniul tehnici, dar nu am înțeles tot. Da, acum se scrie cu „tocuri cu bilă” (înăuntrul tocului este o bilă), așa că uite ce ascunsese Valentina de mine acum câteva zile. Voiau să mă ferească de cutremure. Spun cinstit: asta nu m-a cutremurat.



* Strada zodcego Rossi / arhitectul Rossi.