Ulise
Monotravelog lung cu omisiuni scurte
Nu sunt stoic, nu sunt rezistent nici la pasiune, nici la teamă, nici la durere.
Nu am vrut să mă duc să lupt, m-am prefăcut nebun,
dar nebunia războiului depășește nebunia păcii
și, oricât aș fi încercat să mă eschivez, prefăcându-mă țicnit,
și, după ce am înhămat boul și măgarul, am semănat sare în brazdă în loc de semințe,
dar emisarul războiului mi-a ghicit viclenia jalnică,
mi-a aruncat pruncul sub lama plugului
și a trebuit să-mi las insula, soția și copilul,
să-mi iau sabia și să-mi agăț scutul de bordul corabiei.
<...>
Ca să termin mai repede cu războiul, am construit o capcană
pentru troieni: un cal gol din scânduri de corabie,
cu jumătate de duzină de soldați ascunsă în el, și troienii,
fără s-o creadă pe Cassandra, au tras obiectul în cetate,
au crezut că este un semn bun și un dar de la zei, sărmanii.
În aceeași noapte a pierit Troia, fără a-i mai lungi destinul.
<...>
Dar războiul nu voia să mă lase, se răzbuna ticălos
pentru viclenia mea. Douăzeci de ani am peregrinat pe mări,
călăfătuind bordurile stricate și peticind
catargele rupte și frânturile ultimei speranțe,
pierzând socoteala săptămânilor și stâncilor, valurilor și pierderilor;
nu m-a lăsat nenorocitul de război să mă întorc în casa părintească
și am hoinărit prin lume, ca un mucos.
<...>
Și când eu supraviețuiam, soția broda,
timpul își amintea tot, dar spațiul s-a uitat.
Am tras de timp ca de o pânză de catarg decolorată,
dar s-a rupt în bucăți, cu putregaiul căzându-mi printre degete,
strângeam în pumni distanțe, precum cârma corabiei,
dar ele îmi scăpau din mâini și mă învârteau, mă învârteau,
nepromițând nimic în afară de valuri și insule străine.
<...>
Dar când, în cele din urmă, m-am întors acasă din acel război,
mă aștepta lângă prag, ca un câine,
îmi strecura calul troian al petițorilor obraznici
și a trebuit din nou să omor pentru a aduce o jertfă de sânge,
o hecatombă în numele războiului nesătul,
creatură veșnic flămândă și însetată de carne de om.
În fața puterii războiului omul nu este decât o afidă jalnică.
Nu am vrut să mă duc să lupt, m-am prefăcut nebun,
dar nebunia războiului depășește nebunia păcii
și, oricât aș fi încercat să mă eschivez, prefăcându-mă țicnit,
și, după ce am înhămat boul și măgarul, am semănat sare în brazdă în loc de semințe,
dar emisarul războiului mi-a ghicit viclenia jalnică,
mi-a aruncat pruncul sub lama plugului
și a trebuit să-mi las insula, soția și copilul,
să-mi iau sabia și să-mi agăț scutul de bordul corabiei.
<...>
Ca să termin mai repede cu războiul, am construit o capcană
pentru troieni: un cal gol din scânduri de corabie,
cu jumătate de duzină de soldați ascunsă în el, și troienii,
fără s-o creadă pe Cassandra, au tras obiectul în cetate,
au crezut că este un semn bun și un dar de la zei, sărmanii.
În aceeași noapte a pierit Troia, fără a-i mai lungi destinul.
<...>
Dar războiul nu voia să mă lase, se răzbuna ticălos
pentru viclenia mea. Douăzeci de ani am peregrinat pe mări,
călăfătuind bordurile stricate și peticind
catargele rupte și frânturile ultimei speranțe,
pierzând socoteala săptămânilor și stâncilor, valurilor și pierderilor;
nu m-a lăsat nenorocitul de război să mă întorc în casa părintească
și am hoinărit prin lume, ca un mucos.
<...>
Și când eu supraviețuiam, soția broda,
timpul își amintea tot, dar spațiul s-a uitat.
Am tras de timp ca de o pânză de catarg decolorată,
dar s-a rupt în bucăți, cu putregaiul căzându-mi printre degete,
strângeam în pumni distanțe, precum cârma corabiei,
dar ele îmi scăpau din mâini și mă învârteau, mă învârteau,
nepromițând nimic în afară de valuri și insule străine.
<...>
Dar când, în cele din urmă, m-am întors acasă din acel război,
mă aștepta lângă prag, ca un câine,
îmi strecura calul troian al petițorilor obraznici
și a trebuit din nou să omor pentru a aduce o jertfă de sânge,
o hecatombă în numele războiului nesătul,
creatură veșnic flămândă și însetată de carne de om.
În fața puterii războiului omul nu este decât o afidă jalnică.
