Cleopatra

În curând frunzele vor acoperi curtea mică, eu tămâie zeilor aprind Și pe tine, precum Egiptul fierbinte, pân-la începutul iernii te cuprind. Din nou soarta-menippee își umple hambarele bogătane. Se scufundă galerele lui Pompei, sunt înșirate-ale lui Enobarb cătane. Și în ceața cadrului stins, în constelații de nepătruns printre neamuri, Aud cum pe tine, Cleopatra, te șfichiuie ale oamenilor zvonuri. Nu am dreptul a crede-n calomnii, numai de tine sunt inspirat. Dar în spatele ușii se ascunde Octavius, o viclenie a vremilor din urmă lăsat. Perna este umflată ca un nor, vrăjile tale m-au încleștat. Nu știu că este o capcană și că moartea chipul tău l-a luat. Îmi dai să beau pe săturate din palmă și, fără să mă acuzi de ceva, Oftezi: „Antoniu! Antoniu! O să mori și o să mă uiți!”, uite-așa. Și, fără a-ți ascunde spaima și lacrimile, te uiți la cărți cârtitor, și cobra băgată în casetă viitorul îl vede pătrunzător. Și-n lumina ultimei zile de martie spun în întunericul auriu: „Azi o să mor, Cleopatra, dar o să mă întâlnesc cu tine negreșit!” Și deasupra pământului și-n strălucirea altui foc secole în zbor au trecut, Acoperindu-ți cu mâna ochii în pat, încă nu m-ai recunoscut. Nu-i nimic! Nu m-a înghițit uitarea! Aceeași stea întreb mereu... Și în tine, ca atunci, odinioară, în Egipt, oricum o să pătrund azi eu!