Într-o noapte în sud, singur pe peronul pustiu...

Într-o noapte în sud, singur pe peronul pustiu, aștept ultimul tren și el tot nu vine, și licuricii, peste tot, în roi de nuntă, se aprind și de sting. Mulțimi de licurici. Se aprind și se sting. Miros de trandafiri și clor, o larmă cronică se aude alături, dar întunericul este fosforescent, țâșnește și praful zburător parcă se pregătește să incendieze aerul. Și când un proiector, țâșnind din întuneric, a pornit pe șine și un tren a început să scrâșnească cu ferestrele sparte, cu luminile stinse, socotelile astea caucaziene, dracu să le mai priceapă; și când, părăsind geamantanele, am sărit printr-o minune, în vagonul ce-a pornit și am privit înapoi, tot ce era întunecat: gară, mare, palmieri, totul ardea ca un foc de nuntă, pulsând. Ce să fie asta: patria — mamă vitregă — casă pe piloni — mămăligă cu brânză — un zigurat ce cade cu tot cu sculptura idolului — mai departe — un haos huruitor — fugi! fugi! — vâlvătăi de la explozii pe fereastră?... Cine a plecat este cel care va rămâne — mi-a zis cel care a tratat cu nostalgie durerea rănilor sufletești. Nu sunt din această țară, ci din acest veac, cum mi-a spus la Paris vechiul deținut Seseman. Acum pentru mine nici licurici, nici stele nu luminează, nu luminează nimic, inutilitatea îmi bate în pernă. Iar spre ziuă văd aerul arzând de dorință încă nu se trage și muza mea nu tace