Să rămân un copil cu o șapcă cenușie...

Să rămân un copil cu o șapcă cenușie, chiar eu, pe scurt. Să hoinăresc între realitate și fantezie prin frunzele de septembrie la pământ. Să mă plimb pe alei, o băncuță să aleg de care pentru totdeauna trecutul și viitorul o să leg. O să plecăm și o să ne întoarcem aici întruna. Ce-mi mai plăceau tablourile triste, versurile de toamnă postume toate, unde sunt fructe de scoruș în bălțile albastre și versurile se scriu de la jumătate. Pentru că începutul lor s-a auzit deja, pentru memorie n-a mai rămas nimic. Ca o ploaie mică ce pe cornișă bătea, dar poate că nici n-a fost niciun pic. Dar eram copil, măcar pentru a fi corect, mâna peste față îmi treceam, tăceam, scriam versuri într-un carnet, iar rândurile spre final porneau.