Caprele și Shakespeare

Încă mai țin minte acele timpuri când la Ceghem nu existau cotinețe și găinile noaptea zburau în copaci. Se pare că alegerea copacului era determinată de cocoșul care rămânea pe pista de decolare cât timp își luau zborul toate găinile. Se înțelege, găinile din aceeași gospodărie zburau în același copac. De aici nu rezultă nicicum că se ouau când stăteau pe crengi.

Vorbesc despre asta pentru zvonurile despre cum găinile din Ceghem, stând pe crengi, fac ouă, iar femeile din Ceghem stau răbdătoare sub copaci cu cearșafuri întinse, pentru a prinde cu grijă ouăle făcute, au fost răspândite de dușmanii Ceghemului pe care am obosit să-i mai numesc.

Nu, făcuseră și ei cuibare, deși găinile preferau adesea să se ouă în apropierea casei, în tufe, probabil pentru că observau că oamenii folosesc adesea ouăle nu în sensul lor direct, de continuare a neamului galinaceu, și pentru întreținerea neamului propriu. Acest lucru nu prea le aranja pe găini.

Așa că gospodina seara pipăia tufele din jur și aduna ouăle în poală, ca pe niște ciuperci albe. Deși, de fapt, la noi nu se culeg ciuperci. Și de ce să culegi ciuperci acolo unde poți culege ouă?! Iubirea pentru ciuperci este o urmare a lipsei cronice de hrană a multor popoare.

...La 12 ani pășteam caprele în Ceghem și-l citeam pe Shakespeare. Pentru început era bine. Cuprindeam realitatea din două părți.

Nu întâmplător am fost pus la capre. Rudele mele, temându-se oarecum exagerat că sufăr de povara trândăvelii, mi-au dat în grijă caprele.

Nu întâmplător în casa verișoarei mele care învăța la oraș am găsit un volum uriaș din Shakespeare. Toată vara l-am citit și răsfoit. Și vara era uriașă, precum volumul din Shakespeare.

— Cartea este mai grea decât el, spuneau ironici locuitorii Ceghemului când mă vedeau cu volumul acesta.

Din asta nu trebuie trasă concluzia că de fapt erau împotriva cărții, rezulta că totuși trebuie să-ți compari greutatea cărții cu propria greutate. Obișnuiți să aibă de-a face cu poverile puse în spinarea unor animale de transport, remarcau foarte repede încălcarea echilibrului.

— Până cobori la locul de păscut, mă învățau binevoitori unii oprindu-mă, poți să-ți legi cartea cu o sfoară la spinare. O să te tragă foarte bine în spate. Că așa o să cazi în nas pe poteca abruptă și o să te rostogolești la vale. Dar cu cartea nu se va întâmpla nimic, nu mi-e frică de ea. Uite ce mai piele are! Însă tu o să te ologești și așa o să ne faci de rușine. O să spună că nu am avut grijă de tine!

— Cine o să spună?, întrebam eu fără experiență la început, dovedind, din punctul de vedere al locuitorii Ceghemului, lipsă de tact, care nu putea fi pusă pe seama faptului că eram un gură-cască.

— Nu te preface că nu știi care sunt dușmanii Ceghemului! Doar nu mai ești așa mic!, îmi reproșau.

Din când în când găseam pe neașteptate și iubitori de cărți. Unul dintre ei, după ce pipăi volumul din Shakespeare, mă avertiză:

— Am văzut, am văzut cum te cațeri prin copaci și-ți lași cartea fără supraveghere. Nu e bine. O s-o roadă caprele, eventual o să se cace pe ea. Mă rog, și bivolița poate să o roadă.

Faptul că atunci eram slăbănog și mic de statură se vede că contribuia la neliniștea locuitorilor Ceghemului că odată cartea mă va dovedi și mă va da jos de pe potecă. Dar eu nu m-am supărat deloc pe ei. Deși pe atunci nici nu visam la viitorul de scriitor, nu știu de ce, știam că odată o să-i prindă bine.

De fapt, deja de pe atunci mă gândeam profund la originea cuvintelor. Tocmai atunci am descoperit originea (urăsc ghilimelele!) cuvântului aiva*.

...În vechime o rusoaică și un caucazian se plimbau prin pădurile noastre mari. Deodată au văzut un copac necunoscut plin cu fructe necunoscute, tari.

— Ai!, exclamă rusoaica.

— Va!, se minună orientalul.

Și așa fructul necunoscut și-a primit denumirea, aiva. Ce-o adusese pe rusoaică în pădurile noastre mari, dacă au mâncat sau nu atunci gutuia în sensul biblic sau nu, pe atunci asta nu mă interesa.

Îl citeam pe Shakespeare. Sir John Falstaf baronetul și bufonii regelui pentru mult timp, chiar pentru totdeauna au devenit eroii mei preferați. Un bufon îi spunea unui curtean ce-l răsplătise cu o monedă:

— Domnule, nu va fi fățărnicie, dacă vă dublați mărinimia!

Fraza aceasta mi se păruse culmea vorbelor de duh pe care le putea rosti un om. Un singur lucru mă neliniștea: oare gluma aceasta va ajunge ca colegii mei de școală din oraș fără alte explicații? Doar știam că explicațiile reduc nivelul umorului.

Râdeam în hohote la glumele bufonilor și, ridicând capul, râdeam de vicleșugurile caprelor. Când, cu volumul din Shakespeare în mână, le alungam la pășune și mă instalam undeva sub un tufiș, din când în când se uitau la mine ca să-și dea seama dacă am citit suficient pentru a se putea muta pe câmpul de porumb din apropiere. Nu le reținea niciun gard.

Uneori le recitam tare, poate încercând să depășesc lipsa lor de experiență în comunicarea cu Shakespeare, monologuri amuzante ale lui Falstaf. Prin forța glasului încercam să le contaminez cu entuziasmul meu.

Pășunea era lângă un deal în vârful căruia se afla o magazie de tutun, unde femeile înșirau tutun. Vocea mea ajungea până la ele.

— Șa, se ridica una dintre ele, mi se pare că strigă Ăla care are Cartea mai mare ca el!

Uneori cea mai curioasă nu mai rezista și, fără a-i fi lene să iasă din magazie, îmi striga de sus:

— Hei, la cine tot strigi așa și râzi în hohote?

— La capre!, îi răspundeam eu tot strigând, pentru a le bucura, căci nimic nu animă așa de tare oameni decât atunci când manifestăm semne clare de slăbiciune mentală nepericuloasă.

Cum mi s-a spus mai târziu, răspunsul meu le îndrepta invariabil pe femei la dialoguri savuroase despre stranietatea unchiului meu nebun.

Rafinata delicatețe a femeilor din Ceghen consta în faptul că, după ce discutaseră de-a fir a păr stranietatea unchiului meu nebun, niciodată nu treceau la mine. E adevărat, se spunea că în aceste descrieri uneori se manifesta un caracter pătimaș nepotrivit, deloc actual, pentru că ciudățeniile unchiului meu îi erau prezente lui din naștere până la vârsta maturității pe care o avea atunci.

Din cele spuse nu rezultă că mai târziu în viața unchiului meu a venit bătrânețea liniștită, luminată. Vai, nu este așa. Totuși năzuința spre precizie mă urmărește prea mult, de parcă eu, încercând să fug de unchiul meu, mă apropii de el din partea cealaltă a globului pământesc.

Așa deci, le citeam caprelor mele monologurile lui Falstaf. Multe capre ridicau capetele și ascultau. Uneori chiar și pufneau, cum mi se părea, în locurile cele mai amuzante, deși nu exclud în totalitate că pufneau din nevoile lor caprine. Așa cum vedeți, continuu să urmăresc precizia celor întâmplate.

Dar, desigur, mult mai des, uitând de tot în lume, mă cufundam în lectură. Iar caprele în acest timp treceau gardul și mâncau tulpinile porumbului împreună cu frunzele și păstăile verzi de fasole. La Ceghem fasolea se punea adesea lângă porumb și se învârtejea pe tulpina lui. La Ceghem se punea atâta fasole, că nu aveai suficienți araci.

Când mă trezeam, aleargam la turmă strigând amenințător cuvântul magic pentru a opri stricăciunea:

— Iio! Iio!, strigam eu ceea ce în limba căprească însemna: Plecați! Înapoi!

De fiecare dată când îmi auzeau vocea caprele nu numai că nu încetau să mănânce, dar, folosindu-se de ultimele momente, începeau să rumege mult mai repede, chiar cu o nuanță de iritare, să sfâșie cocenii de porumb și să ronțăie cu mai mare succes. Se vede că prima scânteiere a conștiinței este acesta: când te gonesc din fața mâncării rumegă mai repede!

Mai mult. Unele dintre ele, ținând în dinți cocenii de porumb nerumegați, foșnind din frunze, săreau gardul spre locul de pășunat și le mâncau acolo liniștite, de parcă totul se întâmplase pe acest teritoriu. Altele, înfășurate în vrejuri de fasole, când săreau gardul se ciuguleau singure, de parcă o făceau numai pentru a scăpa de aceste hamuri parazitare.

Brigadierul, de undeva de pe un câmp îndepărtat, când mi-a auzit vocea și și-a dat seama despre ce este vorba, a trimis blesteme puternice, fără a pierde, din cauza strigătului, subiectul sinuos al blestemului, fapt care m-a uimit în mod deosebit.

— Iar distrugere?, bubuia el. Să te strivească odată cartea aia a ta! Și pe focul făcut cu cartea ta să-ți frig cea mai lacomă capră și, jur pe rămășițele tatălui meu, ajunge focul pentru această capră! Și eu, după ce voi mânca capra friptă pe focul făcut cu cartea ta, o să apuc să-mi aprind o țigară de la cenușa fierbinte a cărții tale! Și o să apuc, jur pe rămășițele tatălui meu, o să apuc să fac asta!

De fapt, o să apuce să facă asta, îmi spuneam eu cu groază, și, după ce am gonit caprele, m-am întors la volumul din Shakespeare care nu bănuia ce pericol plana asupra lui.

Împreună cu caprele pășteau și trei oi. Pășteau fără să-și ridice nicio secundă capetele, de parcă respectau un jurământ vechi: să nu ia în gură niciun firișor de iarbă înainte de a-l mirosi cum se cuvine! Cum pășteau ele așa, fără să-și ridice capul, uneori dădeau de capre și caprele le alungau cu o lovitură de coarne. De fapt, caprele le alungau cu coarnele și atunci când oile nu se apropiau de ele.

Ele, de fapt, disprețuiau oile. Nu aveau niciun motiv de a disprețui oile, cu excepția unuia singur: oile nu puteau și nici nu încercau să sară gardul lanului de porumb. Caprele nu le iertau acest lucru.

Caprele, spre deosebire de oi, pășteau ridicând adesea capul, pentru a se uita la turmă sau, într-o melancolie profundă, de conducător de oști, pentru a examina locurile din jur. În acest scop nu se dădeau în lături de a se cățăra pe o stâncă din apropiere și de acolo, rumegând, se uitau în jur.

Se vede că aveau o gândire strategică proprie. De fapt, gândirea lor strategică se combina cu cea practică. Când vedea de la înălțimea sa o capră care făcuse praf cu succes un tufiș de alun și înghițea frunzele suculente, își părăseau stânca și, cu pași iuți, deși încercau să nu-și piardă expresia și să n-o ia la fugă, se grăbeau spre ea pentru a se delecta împreună. Invidia le ajuta să se țină împreună.

Însă, dacă o capră, atrasă de o tufă de mure, rămânea într-o râpă din care turma plecase deja, păscând pe neobservate în apropiere, ea începea să se panicheze, se ducea în toate părțile, behăia isteric, dând de știre că era în condiții periculoase. Se vede că ierbivorele nu dispun de un miros corespunzător pentru a-și găsi suratele după urme.

Lucru interesant, de regulă caprele nu-i răspundeau. Se vede că o pedepseau: să vezi ce înseamnă să te rupi de turmă. Și numai după ce o chinuiau cum se cuvine una dintre ele răspundea nepăsătoare.

Este amuzant faptul că, totuși, se putea auzi destul de clar clopoțelul de la gâtul unei capre din turmă. Dar capra care se agita în râpă, am putea spune fără pericolul de a greși, nedispunând de auz muzical suficient, nu avea încredere în acest sunet, pentru că clopoțeii de dimensiuni diferite se legănau și la gâtul altor animale — vaci, bivoli, măgari.

Fără vreun răspuns capra se pierdea, se tulbura din ce în ce mai tare, probabil considerând că turma tocmai acum intrase pe pajiștile raiului. Turma nu răspundea, dar dacă în acest timp se afla o altă capră rătăcită, într-o clipită reacționa la behăitul ei.

Fiecare dintre ele considera că îi răspunde reprezentantul turmei și ele, behăind una la alta, căutau întâlniri și mă încurcau definitiv.

În asemenea cazuri nu aveai putere suficientă să trimiți o capră înspre turmă. Prin tot felul de tufe agățătoare, prin tot felul de hățișuri pornea din loc la vocea unei alte capre. Tot mai neobosite, behăind până la răgușeală, se duceau unele spre altele.

În vocile caprelor era conștiința faptului că sunt orfani universali, că ți se părea, când le întâlneai, că nu se puteau rupe una de alta. Și deodată o întâlnire după niște rătăciri nemaiuzite! O calmare de o clipă și ele nici nu se mai uită una la alta.

Cea pe care încercasem din toate puterile s-o întorc la turmă era plină de ciulini și spini, se năpustea la vocea unei capre, începea să mănânce cu pricepere o tufă de sassaparilla, de parcă tocmai pe asta o căutase așa de mult timp.

Ele pășteau fără să se bage în seamă una pe alta. Fiecare dintre ele considera că dincolo de altă capră se află toată turma. Abia atunci în cele din urmă, pe toate la un loc, pe poți goni unde dorești. Caprele nu suportă singurătatea, dar preferă turma care creează deplinătatea indiferenței.

...Zile întregi mă tăvăleam pe iarba verde, înflorită. Sus ciocârlii nevăzute demonstrau că cerul este sursa primară a muzicii.

Oile crețe pășteau trifoiul ondulat, drept pentru care, probabil, deveneau și mai crețe, conform legilor lui Darwin.

Albinele se roteau în flori cu încăpățânarea stângace a unor scafandri.

Arcurile săltărețe ale cosașilor.

O insectă mare, necunoscută, veni zumzăind spre o floare, dar nu se așeza niciodată în ea. De fiecare dată când ea, zumzăind, se afla în aer deasupra florii, așteptam răbdător să se așeze pe ea, s-o pot privi mai bine. Dar ea, zumzăind jalnic, după ce stătea așa în aer deasupra florii cam un minut, probabil se convingea că floarea acesta nu conține nectarul necesar și se ducea la altă floare. Și din nou, zumzăind jalnic, stătea deasupra ei, dar, parcă după ce se convinsese că și ea nu este bună, se ducea la a treia.

Dar nu am văzut niciodată să se fi așezat în vreo floare. Încăpățânarea ei mă uimea și mă făcea compătimitor. Și zumzetul acesta neîntrerupt, jalnic. Cu ce s-o hrăni ea, dacă este așa de pretențioasă? Ce floare o să aleagă în cele din urmă?

Odată, mai spre seară, în apropierea mea din nou a început să atârne deasupra altei flori. Și deodată în razele piezișe ale apusului a licărit, ca un ac lung, o trompă mică pe care a înfipt-o în inima florii, fără să se așeze pe ea. Am tresărit, presimțind o viclenie veche, deși mi se părea că eram destul de pregătit pentru ea de către unii eroi sumbri al lui Shakespeare.

...De-a lungul pășunii se ridicau până la sinclinalul Sabid niște pomi fructiferi sălbatici — corcoduși, pruni, meri, peri, smochini, nuci.

Pe măsură ce se făceau, cel mai adesea luând-o înainte, mâncam fructele și, când o făceam, am făcut o descoperire botanică despre care, nu se știe de ce, am uitat să anunț lumea. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Am remarcat o legitate: cu cât sunt mai puțin gustoase și mai nutritive fructele, cu atât mai roditor este pomul.

Cel mai roditor este corcodușul. Avea fructe mai multe decât frunze. Dar fructele nu sunt prea gustoase, așa, o acreală apoasă.

Prunul este mult mai gustos, dar are fructe mult mai puține.

Perii și meri sălbatice sunt mai gustoști decât prunii, dar au fructe și mai puține decât prunii, desigur, ținând cont de dinensiunea destul de mare a pomului.

Smochinul este mult mai gustos decât mărul și părul, dar e mai puțin roditor.

Și, în fine, cei mai gustoși și mai nutritivi sunt nucii, dar, ținând cont de dimensiunea foarte mare a copacului și numărul de fructe la unitatea de suprafață, au și mai puține fructe.

Înfulecând fructele, am descoperit o mare legitate a naturii, șoptită de pofta de mâncare. Cu cât mai gustos este fructul, cu atât mai folositoarea este substanța din care este compus, dar cu atât mai greu este pentru rădăcini să scoată din pământ sevele rare care hrănesc fructele. De aceea cu cât sunt mai gustoase fructele, cu atât mai mică este fertilitatea pomului.

Cu cât pomul este mai roditor, cu atât mai cu plăcere își revarsă fructele. De aceea sub un corcoduș mereu se adunau porcii, înfulecând și strivind gălăgios cu dinții lor de ghiaur sâmburii corcodușelor.

Porcii, ronțăind corcodușele, își ridicau capetele, ascultându-și cu plăcere înfulecatul. Se simțea că, făcând asta, primesc de la mâncare o plăcere suplimentară prin intermediul sunetului. Când mulți porci clefăiau ieșea o simfonie a înfulecatului. Când se terminau corcodușele, se mutau la alte fructe, mai gustoase, dar nu se intensifica clefăitul, de unde trebuie să tragem concluzia că nu simțeau diferența de gust. Imediat se cer explicate legi nebotanice.

Probabil au mai fost și alte descoperiri, dar acum nu mi le mai aduc aminte. Dacă mi le voi aminti mai târziu, o să vi le spun.

...Seara, când mătușa mulgea caprele, adeseau aveau loc neînțelegeri. În Ceghem (ultimul bastion al umanismului), când sunt mulse caprele sau vacile mereu sunt lăsați să vină copiii la mamele lor, să bea și ei puțin lapte. Și după muls este lăsat lapte copiilor.

Iezii sunt aduși unul câte unul. Behăind bucuros, iedul aleargă spre turma behăitoare, dar adesea nu-și recunoaște mama și începe să sugă laptele unei capre total străine. Lucrul cel mai uimitor, capra, experimentată, oricum mai mult în comparație cu iedul, nici ea nu-l recunoaște și, cu o dărnicie absentă, îi oferă țâța.

Dar atunci mătușa își dă seama și-l ia de chică pe iep și-l duce la țâța mamei lui, pentru a-l lăsa pe acesta să sugă laptele său legitim, în felul acesta capra se relaxează și apoi va fi mulsă.

Între timp capra de la care iedul străin a băut o parte de lapte își dă seama de greșeala sa, dar, nu se știe de ce, nu este supărată pe sine, ci pe mătușă, și deja când este adus și iedul ei, destul de des își ascunde laptele de mătușă, astfel încât copilul ei să aibă mai mult.

Are loc o luptă psihologică complicată între gospodină și capră. După ce-l lasă pe ied să sugă puțin lapte, gospodina îl gonește cu o bucată de lemn și începe s-o mulgă. În acest timp capra care a primit greșit un ied străin, își linge copilașul cu o tandrețe exagerată, de parcă așa și-ar șterge greșeala.

Totuși, după ce se căiește în voie, în mod clar își ascunde laptele, lăsând impresia că s-a terminat. Dar gospodina știe asta. Se ia totul în calcul: și ce a apucat deja să sugă iedul străin, și ce a supt cel propriu.

Gospodina îl lasă din nou pe ied la țâța legitimă și laptele, care parcă se terminase, din nou curge foarte bine, și iedul, după ce apropie buzele, trage de mamele. După un timp mătușa îl îndepărtează ușor, foarte ușor pe ied de la țâță și începe să mulgă capra.

Trec vreo zece minute și din nou capra, uitându-se tâmp în jur (este interesant, la ce s-o fi gândit în tot acest timp?), își dă seama că la țâță nu mai este iedul, ci mătușa. Capra, văzând asta, din nou își ascunde laptele. Mătușa îl aduce din nou pe ied, laptele apare din nou, și așa de câteva ori.

Pentru a fi drept trebuie să remarc că unele capre, foarte rare, când simt sub ele un ied străin, probabil simțind felul străin de supt al iedului, îl gonesc imediat. Dar o asemenea sensibilitate este extrem de rară.

Din câte am observat, nici iedul nu dă o importanță prea mare mamelelor mamei: laptele curge, foarte bine! Apropo, copilul de om, în acest sens, în opinia mea, nu se deosebește deloc de un ied.

Să nu credeți că ultima considerație am scos-o din amintirile personale. Oricât de ciudat ar fi, nu-mi aduc aminte de mine când eram bebeluș. Și doar asta a durat destul de lung.

Dar uite, în fine, caprele băgate în stână s-au potolit. Este noapte. Liniște. Zăngăne clopoțelul unei capre adormite și din nou este liniște. Ne tragem și noi sufletul.

Uite, se pare că acestea ar fi cele mai timpurii amintiri. Probabil pe la vreo 4 ani tata mi-a explicat că nu mai este țarul, deci acest pământ pe care am mers nu aparține nimănui, nimeni nu-l are în grijă. Îmi părea rău de mine, dar țin minte foarte bine că extrem de rău îi părea pământului care nu avea un stăpân. Genele țărănești ale mamei oare funcționaseră?

Un copil din vecin a venit la mine să ne jucăm. Dar ce jocuri pot să fie aici!

— Nu mai este țarul, i-am spus eu, pentru a-i scutura universul.

Dar ce i-am spus nu a ajuns până la el.

— Dar unde este?, a întrebat băiatul.

— Nu mai este deloc, am spus eu, nemailăsându-i nicio speranță.

Dar am simțit din nou că asta nu l-a atins.

Întristat, l-am lăsat în pace, să sufere singur cum se cuvine. Se vede că era criza conștiinței de basm. Se înțelege, auzisem ceva despre puterea sovietică, dar credeam că țarul se află deasupra tuturor acestor lucruri.

...Totuși să nu exagerăm atașamentul meu pedant față de Shakespeare. Uneori mă duceam la păscut fără volumul din Shakespeare. Și am remarcat că atunci în mod clar caprele se plictiseau. În aceste cazuri aproape că nu încercau să se ducă în lanul de pământ, pentru că atunci eram mereu pe fază și le goneam la timp. Pe durata verii caprele se obișnuiseră cu vigilența mea dacă nu citeam, începeau să-și dea seama că cocenii de porumb le sunt inaccesibili dacă nu văd în mâna mea volumul din Shakespeare.

Iar când dimineața, cu volumul din Shakespeare în mână, scoteam caprele din staul, imediat se înveseleau și căpătau o stare de spirit jucăușă. Spiritul lor jucăuș ajungea până acolo că demonstrau ironic împreunări în afara sezonului. Caprele parodiau iubirea de același sex, din mers se îngrămădeau frumos unele în altele, lucru care îmi amintea vag de încurcătura cu travestiuri la Shakespeare, unde un bărbat se costuma în femeie și invers.

Este total aiurea să bănuim aici înclinația spre perversiune, dar este foarte posibil ca caprele să încerce să-i ațâțe, să-i înfierbânte pe țapii care pășeau importanți. Putem presupune că era o formă ușoară de grevă a haremului care se plictisise din lipsă de acțiune. Dar se părea că țapii condamnă posaci aceste jocuri amoroase din afara sezonului. Își apărau în tăcere dreptul legal la odihnă.

Și erau de înțeles. Erau numai patru, iar capre cam patruzeci. Caprele, la vederea volumului din Shakespeare, în mod clar se animau cu scopuri cu bătaie lungă. Era foarte clar că caprele vor să citesc Shakespeare. De restul de ocupau ele. Țapii, desigur, voiau și ei că citesc Shakespeare, dar nu cu un preț așa de mare, cum făceau aluzie caprele. Și astfel mai trebuie să menționez și că oile erau total indiferente la Shakespeare.

Între intrigile de curte la Shakespeare și vicleșugurile caprelor găseam multe lucruri în comun și asta mă înveselea și, așa cum cred acum, acționau în subconștient asupra optimizării universului meu.

Și atunci mi-am dat seama: omul este ceva între capră și Shakespeare. Se spune că ultimele cercetări matematice pe tema aceasta nu numai că au confirmat, dar chiar mi-au aprofundat bănuiala. Se spune că acum s-a stabilit: Shakespeare împărțit la capră dă un om întreg. Fără virgulă.

Pentru a verifica această stare a lucrurilor fac o schiță rapidă a vieții mele moscovite. Când m-am dus acolo să studiez, în primele zile deja am fost tulburat de două evenimente, aș putea spune, total opuse.

Odată, când eram în centrul orașului, m-am dus la un milițian și l-am întrebat cum să ajung pe strada cutare.

Deodată milițianul m-a salutat, ridicând mâna într-o mănușă de o albeață cutremurătoare și mi-a arătat binevoitor drumul spre strada necesară. Sunt salutat eu, un copil, și mai ales cu o mănușă albă ca zăpada!

Am fost cutremurat de această bunăvoință. Poate că mănușa era din blana caprelor din Ceghem, îmi spuneam eu bucuros, dar cum de a aflat că sunt din Ceghem?

Iar după câteva zile am fost martorul unei priveliști pe care n-am înțeles-o și care chiar m-a speriat. Am văzut cu milițienii gonesc grosolan, și fără nicio mănușă, pe strada mare, îndreptându-le spre marginea ei.

Iar după un minut am văzut automobilul prezidențial care gonea cu o viteză așa de panică, de parcă după el goneau niște mitraliori, de parcă abia scăpaseră, printr-o minune, dintr-o împresurare. Dar nu-i gonea nimeni, de asta m-am convins cu ochii mei.

În anii în care am locuit la Moscova nu o dată am observat o asemenea scenă și m-am convins că aceasta este o manie a persecuției normală, se vede, care aparținea tuturor guvernanților. Pentru prima dată am văzut asta în timpul lui Stalin. Apoi timpurile s-au schimbat, dar mania persecuției a rămas.

Pe câmpurile înflorite din Podmoskovie am întâlnit uneori capre singuratice care de regulă erau păscute de bătrâne singuratice. O capră de bătrână. După obiceiurile din Ceghem bătrânele care pășteau capre erau ca niște bătrâni care spălau rufele în albie. La început mă gândeam să mă duc la bătrână și s-o întreb ce s-a întâmplat cu turma.

Dar delicatețea specifică Ceghemului m-a reținut să pun această întrebare specifică Ceghemului.

Dar lucrul care m-a uimit cel mai mult. O capră singuratică păștea liniștită, nemanifestând nicio tulburare în legătură cu lipsa turmei. Și asta a fost așa de ciudat pentru mine! Cutremurat de un plânset interior, am urmărit capra și mă gândeam ce-au făcut bolșevicii cu caprele, că ele au uitat de orice înrudire între ele. S-a liniștit caprea cea mândră, să plângi, Rusie!

În timpul vieții mele îndelungate la Moscova am făcut destul descoperiri în viața scriitorilor. De unde, desigur, nu trebuie trasă concluzia că am păscut scriitori. Cel mai probabil eu am fost păscut și pedepsit ca o capră rătăcită care evita turma deja cu rele intenții.

Sper că iubirea pentru Falstaf nu devenise un start fals în destinul meu de scriitor.

Inspirația este o fericire pentru un scriitor. Dar nimic nu uzează așa de tare un om ca fericirea. Natura ne cruță, oferindu-ne rareori fericire. Așa că, oameni, fiți fericiți că fericirea este un oaspete rar.

Cititorul poate să mă întrebe: prin ce se deosebește un scriitor bun de unul rău?

Mă grăbesc să răspund, chiar dacă nu m-a întrebat niciun cititor.

Uite cum scriu, despre același lucru, un scriitor fără talent și unul talentat.

Un scriitor netalentat scrie:

— Am intrat în restaurant și l-am văzut pe prietenul meu (îi spune numele), el, ca de obicei, sătea la masă și, ca de obicei, bea vodcă.

Un scriitor talentat scrie:

— Am intrat în restaurant și l-am văzut pe prietenul meu (îi spune numele), el, ca de obicei, sătea la masă și, ca de obicei, bea vodcă și eu, ca de obicei, m-am dus imediat la el.

O frază schimbă tot. Autoironia face tabloul mai cuprinzător și nu este deloc ofensator pentru prietenul care bea.

De fapt, scriitorul care nu cunoaște autoironia mai devreme sau mai târziu va deveni obiectul ironiei cititorului și chiar în aceeași măsură în care îi lipsește autoironia.

Astfel, Shakespeare împărțit la capră rezultă un om. Pentru a râde am spus asta unui om de știință drăguț, ne împrietenisem din iubire pentru bufonii lui Shakespeare. Ne ajutam unul pe altul să trăim așa cum trăiam, găsind timp pentru glume. Odată, când eram într-o stare de spirit proastă, am scris aceste versuri:

M-am îngreunat, sunt flasc, turtit,

Sufletul nu se mai strânge.

Și văzul chiar că mi-a slăbit,

Chipurile nu le mai pot distinge

prietenilor, dușmanilor, oamenilor de fapt,

și la tentativa de a trăi și a fi îndelungat

o durere în umăr m-a înțepat.

...Astfel un crap la mal de mare aruncat

Prin al labelor rupte învârtit

spre stihia mării se duce rostogolit...

M-am îngreunat, sunt flasc, turtit,

Sufletul nu se mai lasă strivit.

După câteva zile a venit la mine și i-am dat să citească aceste versuri. Atunci starea mea de spirit se echilibrase. Fumând întruna, a citit versuri ciudat de mult timp, apoi a ridicat capul și a spus:

— Dacă aș fi citit aceste versuri în alt oraș, aș fi venit în fugă la tine să te ajut.

M-am tulburat și am ocolit discuția. Mai ales că știam cu ce curaj ireproșabil se comportase în anii, foarte grei pentru el, de luptă cu cosmopolitismul.

Un glumeț!

Adesea polemizam și pur și simplu vorbeam pe teme abstracte. Cel mai des opiniile noastre coincideau, deși uneori erau diferite, dar niciodată asta nu a influența prietenia noastră.

Uite câteva formulări unde ne întâlneam.

Cruzimea este tentativa prostiei de a trece peste prostie prin acțiune.

Viclenia este lovitura unui laș în întuneric.

Analiza omoară orice plăcere, dar prelungește plăcerea prin analiză.

După multe dispute am stabilit o linie științifică severă a evoluției omului: fagotrof, fagocit, glotofag, citofag, și, în fine, poliglot.

Dacă aici urmează un oftat de ușurare, vă avertizez, este prea devreme, pentru că dezvoltarea aceasta este ciclică (era cât pe ce să spun cinică) și totul se repetă în aceeași ordine. Scara evoluției se prăbușește, nemaiputând să-l susțină pe sărmanul poliglot și totul este luat de la capăt cu sărmanul fagotrof.

Dar la întrebarea poate un om care consideră că oamenii sunt capre să mănânce carne de capră nu ne-am înțeles. Eu credeam că un asemenea om nu poate mânca carne de capră. El credea că abordarea mea este expresia unui idealism subiectiv extrem sau, mai pe șleau, a unui solipsism.

Așa că uite, când, râzând (pentru a mă asigura!), i-am spus că știința de azi a stabilit că Shakespeare împărțit la capră este egal un om, el a ridicat ironic sprâncenele și a prins-o! Știa să le prindă:

— Hello! Descoperirea asta are deja douăzeci de ani! Chiar a apărut dovada contrariului — Shakespeare împărțit la om egal capră.

— Și de ce nu se aude nimic despre asta?, m-a mirat.

— Pentru că se considera că este secret de stat, răspunse el, un secret al gândirii naționale. Dar când spionii americani ne-au furat secretul gândirii noastre naționale, iar spionii noștri au furat de la americani secretul gândirii lor naționale, ambele secrete coincideau în mod absolut și a fost posibil să fie desecretizate. Amenințarea războiului a dispărut, la noi democrația a înflorit ca o grădină pentru capre și fiecare țară a trecut la hrănirea din mers. Este adevărat, fiecare țară are felul ei de a paște animalele, dar asta este o altă temă.

Apropo, prietenul meu învățat a fost lăsat pe o insulă nelocuită pentru a face experimente științifice în condiții de izolare deplină. Peste trei ani, cum s-au înțeles, au venit după el.

— Care este cea mai puternică impresie după trei ani de singurătate?, l-au întrebat.

— Mi s-a odihnit conștiința, răspunse el pe neașteptate, dar, înmuindu-se, a spus — mai ales că aici sunt multe capre sălbatice.

— Adică oameni?, ghici cineva care-i urmărise cum se cuvine direcția înmuierii sale.

— Da, în sens de oameni, dar și în sensul cărnii proaspete, explică el, probabil continuând de la distanță să polemizeze cu mine.

Compatrioții totuși s-au supărat pe el și pentru sine, și pentru umanitate.

— Așa, poate ar trebui să vă mai lăsăm aici încă trei ani?, întrebă acru unul dintre ei.

— Dar dumneavoastră credeți că în trei ani omenirea o să se facă bine?, răspunse la fel de acru prietenul meu, urcând pe trapă. În opinia mea, din timpul lui Shakespeare nu s-a schimbat deloc, dare numărul de glume a scăzut semnificativ.

...Nu, îmi șoptesc eu, totuși este un progres. Găinile din Ceghem nu mai zboară în copaci, ci se duc supuse noaptea în cotineață. Dar poate că totuși ar zbura? Doamne, Doamne, ce complicat este totul! S-a stabilit precis că în copaci au zburat mai multe găini decât cele care acum se adăpostesc în cotineață.

...Dar unde sunt eu? Unde este Ceghem? Și totuși era mai bine cu caprele.



* În limba rusă, gutuie, n. tr.