Ciulîșman

                Lui Boris Doronin

Aveam 16 ani când am intenționat să repar televizorul vechi, adică să înlătur problema care producea o licărire respingătoare ecranului.

I-am dat jos capacul, o vreme m-am uitat la lămpile care-și arătau luminile stinse portocalii și albastre, apoi am întins mâna spre una dintre ele.

Doctorița Artamonova a reușit să mă scoată dintr-o asemenea întuneric lucitor în care mă cufundasem imediat după explozie. Un bâlbâit ușor, care m-a necăjit câteva luni, cu trecerea timpului s-a rezolvat. Deja peste jumătate de an despre cele întâmplate îmi amintea numai cicatricea din palma dreaptă. Aglomerările opal ale pielii refăcute o făceau să semene cu o meduză strivită.

Totuși în scurt timp am început să visez orașul.

Construit din piatră albă, se întindea pe o pantă lină. Dincolo de ultimele case ale lui, căsuțe și colibe, dincolo de zonele de pășunat decolorate, de gardurile de nuiele și de viile nepieptănate muntele devenea și mai abrupt, fiind acoperit de tufe și pini. Mai departe începea albeața periculoasă a stâncilor tăiate care, la urma urmelor, permitea să privești spre culmi. De la jumătatea lui septembrie până la sfârșitul lui martie culmile erau acoperite de zăpadă și luceau în soare.

Uneori lin, alteori prin ieșituri ca niște terase panta o lua în jos spre stâncile ruginii ale liniei malului, spre golful care adăpostea vapoare și bărci. Pe acele ieșituri creșteau copaci cu frunze mici dure, care-și sclipeau în bătaia vântului spinările argintii. Un val se lovea sătul de fundurile călăfătuite ale bărcilor, șuiera în stufăriș, arunca pe mal împletiturile vârscoase ale algelor.

Dacă nu luăm în considerare stradelele înguste și fundăturile dintre casele plasate fără vreun plan anumit, în oraș erau numai două străzi late. Una, acoperită cu pietre albe, urca spre amfiteatru. A doua era făcută din timpuri imemoriale, era plină de gropi, iar la periferie se transforma de fapt într-un drum inegal din piatră. Drumul ducea undeva în adâncul țării. Dis de dimineață până seara târziu pe el scârțâiau din greu care încărcate cu mărfuri pentru vapoare.

Visam că merg pe străzile astea, aud scârțâitul roților, petrec cu privirea roabele și căruțele trase de bivoli, îmi mijesc ochii și duc palma la frunte când mă uit la mare. Era ciudat că orașul dispunea de toate calitățile unei adevărate așezări și nu suferea acele schimbări care sunt prezente viselor. Când mergeam pe o stradă sau alta a lui pe lângă aceleași case sau altele, eram convins că, dacă o să ajung din nou aici (peste câteva zile, sau poate chiar în noaptea următoare), o să văd același caldarâm, aceleași străduțe, aceleași bolte de viță deasupra gardurilor de piatră, aceleași case și aceiași locuitori și unul dintre ei va da din cap sau va ridica în semn de salut mâna, când o să trec pe alături. Casa mea se afla pe prima stradă, cea bogată — este adevărat, chiar aproape la capăt, mai aproape de amfiteatru, la șapte curți de piață.

În vis vorbeam liber în limba străină respectivă, puțin graseiat și prelung, iar rusa maternă mi se ștersese din memorie. Când mă trezeam, treceam printr-un proces scurt, dar furtunos de înlocuire a unei limbi cu cealaltă: ceea ce fusese matern și clar se tulbura și se transforma într-un vuiet care se topea; iar lucrurile de care nu avea nici cea mai mică idee izbucneau ca o apă turbată dintr-un baraj spart și mă îneca într-o clipită, umplându-mi toți porii. Încă o clipă și eu, fără să mai țin minte vreun cuvânt, rețineam numai faptul că tocmai le știusem pe toate, dar secunda se ducea și uitam de asta.

Ridicându-mi capul de pe pernă, uneori mult timp făceam un efort de a înțelege unde m-am trezit. În locul soarelui obișnuit, al albastrului strălucitor al mării, al pietrelor albe fierbinți, al mersului agale al bivolilor, scârțâitului scărilor vapoarelor, al tropăitului moale al picioarelor desculțe cu care hamalii schimonosiți la față cară pe spate saci galbeni din cale, al mirosului tăios al plaselor uscate și al algelor ce putrezesc, în locul tuturor acestor lucruri apărea ferestra stropită de ploaie, lumina tulbure a cerului posac, un bec mic mat, mirosul de margarină topită, zăngănitul tigăilor la bucătărie și urletul încordat al troleibuzului care o lua la fugă sub fereastră...

În rest viața mea decurgea la modul cel mai obișnuit.

După ce am terminat școala, am intrat la Facultatea de Fizică, la universitate. După primul an studenții nu mai erau luați în batalioane de construcții, dar eu am avut noroc: unul dintre comandanții de batalion era doctorandul Mișka Kozuhin, cu al cărui frate mai mic, Vitiok, studiam în aceeași grupă. Vitiok a spus un cuvințel, după care o lună și jumătate am hrănit țânțarii la construcția unor canale de irigații lângă Iaroslavl. Dar acum, după ce am câștigat banii, puteam să avem în vedere o călătorie mare.

Nu se știe de ce, prietenul meu voia să mergem în Asia, dar am reușit să-l fac să-și schimbe impresia. Am pornit la mare. Vreo trei săptămâni am tot hălăduit pe litoralul din Crimeea, apoi am trecut în cel din Caucaz. Banii s-au topit repede. Ziua câștigam din culesul de fructe, descărcarea de vagoane, împleteam rogojini de papură sub conducerea unui tătar bătrân. Spre tristețea mea, toate aceste litoraluri se dovediseră a fi pline de praf, de mizerii, vândute, sărace în stațiuni, aproape interlope și nu am văzut în ele nimic asemănător cu visele mele.

De atunci în fiecare vară am fost în călătorii, mai întâi ele au ocupat vacanțele, apoi concediul. Prima soție nu-mi împărtășea pasiunile și după doi ani am divorțat. Cu a doua am făcut cunoștință în călătorie. După ce am trăiți fericiți șase ani, nu am reușit să avem un copil. În anul al șaptelea m-am convins că niciun vis și gând despre viitor nu fac cât o mișcare neînsemnată a degetelor unui chirurg. A venit vara, am luat concediu, am băgat în rucsac un sac de dormit, o alifie împotriva țânțarilor și am pornit la gară.

Lucrul cel mai important era să nu par turist, ci să fac rost de hrană printr-o înțelegere fermă, vrând, nevrând aplicându-se când la domeniul pescuitului, când la muncile de turism acvatic, fie la a face sobe sau a culege nuci de cedru. Peste o lună m-am întors alt om și mult timp viața cotidiană mi s-a părut străină și ciudată. Visam orașul de la malul mării, dar în niciuna dintre călătoriile mele nu am întâlnit nimic care să poată semăna cu el.

În Altai am făcut cunoștință cu Pilipciuk, sculptor în lemn. L-am rugat să mă ia ucenic, dar Pilipciuk a spus că nici vorbă de așa ceva, pentru că o lună este un termen mult prea scurt pentru a te gândi la însușirea unui meșteșug. Dar totuși ne-am împrietenit și Pilipciuk m-a dus la șaptezeci de verste, în capătul cel mai îndepărtat al lentilei orbitoare a lacului Telețkoe. Râul care se varsă aici, înainte de a ajunge multă vreme se subția și se înspuma în depresiunile de mulți kilometri din piatră, spărgând cu presiune mare când structura lor inertă și, când în cele din urmă ieșeau într-un spațiu întins, urletul ei neîmblânzit, amuțind, zbura deasupra apei ca un fel de oftat de ușurare. Avea o denumire sălbatică, zgomotoasă, plescăitoare pe care multă vreme nu am putut s-o rețin și am făcut asta numai când am găsit în ea o asemănare îndepărtată cu cuvântul „talisman”.

Pilipciuk gonea nepăsător barca cu motor în amonte. Peste o oră am acostat la gura șuvoiului furtunos, am tras barca pe pietre, am luat momeala și am pornit în sus, pregătiți să ne certăm puțin cu lipanul în privița priceperii și a rezistenței. Eu mergeam înainte și șuvoiul m-a dus în niște lunci mari a căror margine clocotea într-o pantă piezișă albă pe care o făcea apa ce curgea pe o ieșitură. Aici am văzut cum o lostriță siberiană de un metru și jumătate a zburat de două ori pe șuvoiul gălăgios aproape până sus și, neputându-i face față presiunii, după ce pocni cu un bubuit ca de tun cu coada în apă, s-a prăvălit înapoi. Dar a treia oară creatura strălucitoare totuși a trecut dincolo de marginea cascadei și a dispărut.

Când a venit Pilipciuk, am spus că nu mă mai întorc înapoi.

În aceeași secundă am crezut asta.

Aveam impresia că o să mă instalez pe o insulă plină de pietre lângă gura apei. Mersesem pe lângă ea cu barca. Odinioară insula fusese total neroditoare și sălbatică, dar un om pe nume Smirnov (din zvonuri, motivul apariției lui pe aceste maluri era dorința de a scăpa de capcanele NKVD) a avut timp și putere să aducă o mulțime de pământ cu o barcă cu vâsle, din fericire, distanța până la locul cel mai apropiat de unde putea lua pământ fertil era de cel mult cinci verste. A cultivat mere pe insulă. Mi-am imaginat că pot construi o casă, să fac rost de o barcă, să mă însor cu o fată din Altai. Iarna să tai cedri, vara să mă duc în munți. De pe pintenul cel mai apropiat se vedea malul îndepărtat al lacului unde odinioară se înălțase o mănăstire. Vacile nu mâncau iarba care se ridica pe locul zidurilor demolate și de aici, de sus, resturile mănăstirii apăreau ca schița precisă a unui trecut șters, la vederea căruia era imposibil de înțeles unde este înghițit acest trecut de către prezent, în ce moment prezentul se transformă în viitor și oare toate aceste treceri nesfârșite și sofisticate nu sunt oare un vis. Stăteam pe o piatră caldă, îmi mijeam ochii, mă uitam în depărtare și-mi spuneam că viața altor oameni cel mai probabil seamănă cu un vis. Timpul trece, soldații Armatei Roșii îi îneacă pe călugări, cazacii esaulului lui Kaigorodov îi îneacă pe soldații Armatei Roșii, unități proaspete ale Armatei Roșii îi îneacă pe kazacii esaulului lui Kaigorodov. Expediția care a încercat să studieze fundul lacului a fost încununată de eșec: scafandrul, imediat ce a început să coboare în adâncul negru înghețat, s-a apucat să tragă febril de capătul de salvare, dar, fiind tras repede la suprafață și scăpat de greutatea mută a căștii cu ochi mari, a spus isteric (refuzând categoric să repete scufundarea) că toți stau așa, în picioare lângă fundul înghețat — cai triști, călugări în rase negre, cazaci cu mantale lungi, soldați ai Armatei Roșii cu budionovci înghețate...

— Ei, ajunge, excursionistule, pufni Pilipciuk. Să mergem, că se întunecă.

Voiam să-i spun despre visele care mă chinuie din copilărie, despre orașul din piatră albă, despre faptul că toatele călătoriile mele sunt o trentativă de a găsi reflectarea lui în lumea împrejurătoare și despre faptul că tocmai aici, pe Ciulîșman, am auzit aceleași sunete surde, pline de viață, care mă înconjurau în vis. Aici nu era un oraș, dar era ceva ce l-ar putea înlocui.

Voiam să rămân acolo unde scorușii și pene aurii zboară peste cascadele sidefii.

Dar nu am rămas și în tren mi s-a părut că interesul pentru călătorii l-am pierdut.

Orașul natal m-a întâmpinat cu ploaie și telefoane. În particular secretara mă anunța că a doua zi avem ședința de catedră.

Totul era cumva absurd și în loc să simt bucurie, libertate, că sunt plin de prospețimea pe care înainte o aduceam mereu când mă întorceam, eu, desfăcându-mi rucsacul, eram oarecum trist.

M-am culcat, m-am tot învârtit, nu puteam adormi. În cele din urmă, când pe sub fereastră a trecut ultimul troleibuz, am auzit cum suflă vântul fruzele merilor.

Și după aceea am tresărit din cauza altui sunet și m-am așezat pe pat.

Pe fereastră pătrundea lumina moale a dimineții, afară foșneau frunzele uscate pe palierii de viță, uguia puternic un porumbel.

Am căscat, m-am frecat pe față, m-am sculat, m-am îmbrăcat cu ceva comod, domestic, în rezervor apă rămăsese numai pe fund. M-am spălat cumva, bubuind supărat cu căușul. Micul dejun totuși era gata. Am curățat de coajă oul fiert și l-am mâncat cu plăcere, alături de un castravete, de câteva măsline sărate.

Curtea își ducea viața ei matinală, liniștită. Din jumătatea femeilor se auzeau voci. Timon era la buturugă și spărgea lemne.

Voiam să-l ocărăsc pe bătrân pentru faptul că nu adusese în casă apă de ieri, și să-l și ameninț că o să-l rog pe tata să-l dea în mâinile altora — uite, o să-i pară rău și mai tare când o să înceapă să-i toarne nuielel! — dar, după ce m-am uitat la spinarea slabă, cocoșată, am scuipat cu necaz și am pornit spre poartă.

Când am ieșit din curte m-am dus pe o stradă pavată, cam, strâmbă, în jos pe lângă gardurile de piatră albă în spatele cărora se vedeau crengi de copaci și acoperișurile caselor. Lângă un cap de lemn ce vărsa din botul de marmură apă într-o albie știrbă, ca o scoică, am luat-o la dreapta și atunci marea m-a lovit cu putere în ochi, făcându-mă să-mi duc palma la frunte și să-mi mijesc ochii.

Pe netezimea turcoaz se vedeau ca niște boabe de fasole bărcile pescarilor. Departe, după ele, se evapora în miraj o pânză albă de tot.

De mii (sau sute de mii) de ori mă gândisem dacă nu ar trebui să vând jumătate din via pe care mi-o dăruise tata. Iar cu banii obținuți să cumpăr, în tovărășie, un vapor. Sau poate chiar singur... Pe de altă parte, nici vița nu era ceva de prisos. Rădăcinile vechi erau renumite în zonă prin fertilitatea lor, prin dulceață și aromă. Totuși pământul îl leagă pe om de un singur loc, iar un vapor îi permite să călătorească!...

La ușa Băii orientale câțiva oameni jucau zaruri. Jucau pe miză mică, dar nici zarurile nu cădeau bine. Când a apărut Premen, i-am dat câștigul meu de doi bani și am plecat.

Ne-am așezat pe o bancă de piatră lângă pereții băii. Soarele se urcase sus, dar umbra era răcoroasă, iar dinspre mare venea un vânt proaspăt de octombrie. Măslinii, pe platourile îndepărtate, fremătau și-și schimbau culorile.

— Uite ce mă tot gândesc eu. Nu ar trebui să vând jumătate din vie? Mi se oferă bani frumoși...

— Cine?

— Un om din Larosa, spusei eu eschivant.

Premen dădu din cap.

— Nu este o vreme foarte potrivită pentru asta, spuse el trăgând de articulațiile degetelor, moment în care unele dintre ele scârțâiau. Epes vinde două vapoare ale sale.

Asta a apărut pentru mine total neașteptat. Bogătașul Epes făcea comerț mare cu sare, de fapt, nu scăpa ocazia de a face comerț cu ce se nimerea, cu mărunțișuri, și era proprietarul a șapte vase mari care brăzdau neîncetat marea.

— Uite așa. Viața este schimbătoare, remarcă moralizator Premen, strângându-și și desfăcându-și pumnii. Acum pământul este la preț. Iar comerțul pe mare nu este sigur din cauza piraților. S-au adunat cam mulți zdrențăroși de tot felul...

Am dat din cap fără chef.

— Asta este numai din cauza faptului că pământul se scumpește, oftă Premen. Se scumpește pământul, se scumpește viața. Oamenii vând ultimele lucruri, dar după aceea încotro? La drumul mare.

— Asta așa este...

Am tăcut puțin.

— Ai văzut, au adus sculpturi pentru noul templu, spuse el aruncând în palmă o pietricică albă.

— Deja le-au adus?

— Ei, da. M-am dus ieri să le văd. Niște amărâte groaznice. Se zice că unii s-au îmbogățit capital pe seama lor...

— Păi asta este cum se obișnuiește...

Am tăcut. Premen a aruncat oftând pietricica într-o parte.

— Anul ăsta mi s-a făcut un vinișor bun, spuse el deodată.

— Da?, întrebai eu politicos.

Via lui nu era dintre cele bune.

— Ce spui?!, se animă Premen. Minunat! Să mergem!

M-am uitat la soare.

— Drept să spun, mai voiam să...

— Bine! Să bem de probă și gata. A?

Am oftat și am fost de acord.

Am mers pe o străduță, am ieșit în al doilea drum, i-am ocărât amical pe bivolii blestemați, căruțele dracului și praful din cauza căruia nu mai puteai deloc să trăiești și am cotit-o pe altă străduță ce se înfunda cu o poartă în curtea lui umbroasă.

Nici nu am apucat să termin de băut, că Premen, nerăbdător, se duse spre masă și întrebă:

— Ei, cum este?

Am plescăit meditativ.

— Tu bea, bea, mă încurajă Premen, punând din nou mâna pe cofer. Vinișorul nu este rău, nu?

Și umplu cănile.

Un vânt ușor începu să foșnească frunzele purpurii de deasupra capetelor noastre.

Totuși vinul era cam acru.

— Daaaa, spusei eu prelung. A fost cam umedă vara.

— Asta așa e, fu de acord Premed. Dar oricum vinișorul este bun, nu?

După ce terminai de băut, m-am șters la gură. Nu voiam să-l întristez.

— E bun, dădui din cap. Și, ca să vezi, toamna este uscată.

— Cam prea uscată, oftă Premen. Știu, tu ai avut mereu recoltă bogată.

Am ridicat dn umeri, privind cum curge vinul din cofer.

— Da, bună ca de obicei... Dar totuși vreau să vând jumătate de vie.

Premen pufni.

— Iar o iei cu a ta. Desigur, te privește... dar o să-ți spun: Epes se pricepe la asta. De ce își vinde navele?

Lichidul purpurii din nou sclipea în cupe.

Premen trase spre noi pâinea și niște brânză.

— Înțelegi, spusei, cu un vapor poți să navighezi. Să călătorești, vreau să spun.

— Unde să călătorești?, se minună el. De ce?

Am zâmbit. Ce prost, ce prost mai e Premen!...

Probabil vinul mă lovi puțin în cap. Voiam să spun că din copilărie mă chinuie niște vise ciudate, cumva sălbatice, barbare, care nu au nicio legătură cu viața reală: o stâncă liliachie a unui lac... niște adîncimi de gheață care opresc repede inima unui înotător fără experiență.... urma dură a unor munți de un albastru închis sub soarele nemilos... salvele albe ale fulgerelor din norii negri... o casă liniștită pe o insulă necunoscută... o livadă de meri... și râul, râul care, cu un urlet nebunesc, se smulge din defileul strâmt!...

Vinul mârâia moale, ieșind pe gura îngustă în libertate.

— Ciulîșman, bolborosii eu un cuvânt care-mi apăru nu se știe de unde.

— Ce spui acolo?, întrebă Premen.

Clipii și-mi dusei mâna la tâmplă, alungând vedenia inutilă, pentru că oricum nu se vedea.

— Zic, asta... nu este deloc rău vinul, spusei. Chiar ți-a ieșit un vinișor foarte bun.

Și am început, încruntându-mă, să-mi dezmorțesc mâna dreaptă care, nu se știe de ce, deodată începuse să-mi amorțească, ca în urma unei arsuri.