Ultima elegie

Quid mihi vobiscum est, infelix cura, libelli...
Ovid, Tristia, II, 1

(Oare de voi îmi pasă mie acum, de versuri și cărți nefericite?)

Ei, ce să spun, rămâi cu bine, cartea mea sărmană! Te las

să-ți foșnești paginile, umflându-te
și dezumflându-te, ca un plămân sau ca burduful unui acordeon;
orfan printre frați și surori, ca și tine, ai unor orfani
îndurerați, cu paginile foșnind pe acest mal al Lethei

în crângul de plopi negri și tremurători.

Voi pluti mult pe acest mal, în în barca scârțâitoare,
până voi uita cum te chema,
și pe frații tăi, și surorile, rude și persoane de suflet;
până ce voi sări din barcă, împroșcând inima cu argint negru
și voi spune: nu mai foșniți, cărți blestemate,

nu v-am scris niciodată!

Iar tu, nu ne întrista, și nu plânge, nu-mi purta ranchiună.
     Uită-mă, tremurând în crângul într-un apus veșnic
printre surori și frați ce tremură la fel, ca și tine, ai unor orfani îndurerați...
     ...Dar în curând, în curând se va face iarnă, o să cadă frunzele,
în mormanele lor umede vor începe să foșnească iepuri și vulpi,
     totul se va acoperi cu un vis alb.