Ascunzătoarea

Cât timp preotul desfășura ritualul, soțul o ținea dincolo de ușă pe fetița care semăna cu o maimuțică, fetița lor care imediat a început să se plictisească și să fie necăjită pe coridorul de spital, așa că ea voia să intre în salon, fără să vrea să înțeleagă ceva. Îi plăcea să facă ceva ce atrăgea atenția. Imaginația îi ajungea numai pentru vicleșuguri mărunte, dar extrem de feminine. Ba se prefăcea că voia intenționat ca tatăl s-o certe și că oricum nu se teme de el. Apoi, devenind blândă și lăsând impresia că s-a supus, se ducea repede spre ușa închisă, sărind asupra tatălui, dar se dovedea a fi prinsă de mâna lui. După ce probabil folosise toate tertipurile pentru a obține ce voia și a învinge, fetița strigă că este rău, străin și strigă și mai plângăreț „Mămico! Mămico!”, drept pentru care tatăl, imediat, fără milă, o pocni peste buze. Atunci ea, într-adevăr, începu să plângă, înghițind aerul odată cu scâncitul, de parcă el o hrănea, umplându-și speriată gura. Deodată în ochi totul își pierdu contururile. I se făcu frică... Că-i curseseră lacrimile și ea parcă orbise. Fetița își șterse ochii fără culoare și se uita la palmele sale cu o grimasă de suferință, dar de parcă se temea să nu se murdărească și voia să arate cuiva nevăzut durerea sa invizibilă și sângele. Și, tremurând, abia rostea, cu niște ghemotoace de respirație, pe silabe, parcă pe moarte: „Mi-am în-ghi-țit i-ni-ma...” Tatălui îi era indiferent, își pironise privirea în peretele de spital. Mămica, știa ea, s-ar fi supărat, ar fi făcut-o să tacă. Li se născuse un al doilea copil și nimănui nu-i e milă de ea. Și ceea ce i se luase ei i se dăduse lui. Semănând cu o păpușă, numai că viu, bebelușul îi era respingător. Dacă ar fi fost de jucărie, ar fi fost jucăria ei — ar fi rupt-o, i-ar fi smuls și picioarele, și mâinile, și capul, fără să-i pară deloc rău. Pentru că mereu cerea câte ceva: piuia, plângea, urla. Se murdărea și, de fapt, i se părea o monstruozitate. Dar el aparținea părinților și ea nu îndrăznea nici să-l atingă fără permisiunea lor. Fetiței i se spusese, desigur, că este mare și că trebuie să-l iubească. Că făptura aceasta este frățiorul ei. Dar ea răbda și aștepta ca el să moară: slab, urât, de prisos. Se gândea la asta involuntar, ușor, singur nu se știe de ce că este suficient să dorească și că dorința i se va îndeplini. Ea doar păstra tăcerea: era un secret. Chiar de parcă era al cuiva, nu al său, pentru că ea nu știa cum și când se va întâmpla asta. Dar ea credea, ca și cum era cineva care știa. Și secretul nu o chinuia deloc. Voia numai să uite cât mai repede de frățior: să adoarmă și, când o să se trezească, să vadă că nu mai este acolo, și că din nou este iubită, singură. Era convinsă că părinții o să uite de el cum au uitat și de ea, când l-au născut pentru ei, ca să-l iubească mai mult decât au iubit-o pe ea. O să-l uite și n-o să le mai pară rău că el a murit. Ea a tăcut și la biserică, când a fost dusă să-i spună preotului despre faptele sale rele și să primească o recompensă pentru asta. Fetița știa că în ceruri este Doamna-Doamne, că el a făcut pământul, a creat oamenii și că fiecare om trebuie să asculte de el, iar pe cei care nu ascultă îi pedepsește, îi face să fie bolnavi sau chiar îi omoară. Tata mergea cu ei la biserică când îl obliga mămica. Era amuzant, pentru că nu credea în Doamne-Doamne, considerându-se foarte inteligent. Mama spunea că a fost prost educat de bunica Verocika. Spunea că bunica Verocika e proastă. Fata asculta și râdea cu plăcere, pentru credea în mama ca în propria persoană. Vedea că ea se îndrăgostise de Doamne-Doamne, și voia și ea să se îndrăgostească. Spunând că este o poveste, ceruse să i se citească înainte de a se culca o cărticică despre el, adormind și crezând că zboară la el la întâlnire, chiar în ceruri. Și mama îi spunea îngerașul meu. I se părea că biserica este o casă în care se duceau în vizită. Fetița se ruga, cum fusese învățată, și se închina pentru a-i place lui Doamne-Doamne și mămicăi, simțindu-se acolo, înăuntru, invitată la o sărbătoare aproape copilărească, dacă i s-ar fi permis să amerge, să facă gălăgie și să râdă. Dar putea să aprindă lumânări, ca pe tort, la ziua de naștere. Să împodobești biserica cu ele, precum cu niște luminițe. Îi plăcea tot ce este frumos, iar în biserică era frumos. Dar cel mai mult îi plăcea să sărute tablourile, icoanele, în care-l vedea pe Doamne-Doamne, privindu-l, ținându-și respirația și uneori, când i se năzărea că nu ea, ci el o privește cu atenție și sever, fără niciun gând și aproape blajin, trimițându-i lui, de parcă era viu, un zâmbet iute, fericit. Și ea mereu primea recompensa, iar mămica se mândrea, admirând ce frumoasă este fetița ei. Și ea se mândrea, se admira pe sine. Preotul era bun. Ea nu se temea de el, dându-și seama că trebuie să recunoască față de el ceea ce deja știa mămica și pentru care simțea, extrem de sinceră, că este vina sa. Apoi el o băga sub șorțul lui auriu, îi spunea ceva deasupra capului și o ierta. Apoi o băga pe mămica, și pe ea o ierta. Da ea nu-i spunea niciodată despre păcatele ei, și fetița n-a reușit deloc să tragă cu urechea, oricât ar fi încercat. Vedea numai că mămica plângea. Amar, parcă fusese ofensată. Fetița nu putea să plângă așa, nici să se prefacă, deși tare mai voia să semene cu ea, să facă tot ca ea. Mămica probabil se temea de ceva. Dar fetița, dacă era speriată de ceva, era de lacrimile ei. L-a rugat pe Doamne-Doamne s-o ierte și să-i dea sănătate, pentru ea, pentru părinți. A rugat ca mămica și tata să-i îndeplinească dorințele, deși asta chiar a amuzat-o: să-i ceară lui Doamne-Doamne ceea ce pot cumpăra mama și tata. Dar, când a apărut frățiorul, ea s-a enervat pe Doamne-Doamne. Ea nu a cerut un frățior și el a apărut. S-a supărat pe părinți, nu s-a mai rugat înainte de culcare: să facă în ciudă tututor. Și nici nu i-a fost frică, pentru că nu se temea de moarte. Moartea și-o imagina ca pe ceva amuzant. În sinea sa își spuse de mult că sunt bolnavi și mor numai proștii. Dispar și asta e tot. Devin aer și de aceea nu mai pot fi văzuți. Se considera inteligentă, pentru că părinții ei erau medici. Și când era întrebată: „Ce vrei să fii când o să crești mare?”, răspundea: „O să fiu medic”. Și, de asemenea, entuziasmându-se singură și murind de râs: „Vreau să iubesc un bărbat și să știu câteva limbi străine!” Dimineața tata o ducea cu mașina la gimnaziu, acolo învăța deja limba engleză și stătea în bancă cu un băiat bogat și frumos. Mama, cu mașina sa, o lua și o ducea la cursurile de dans. Ei îi plăcea să mediteze, să pară adultă. Să se gândească și să se imagineze adultă era foarte ușor. Ușurința asta o nu făcea să simtă nimic. Dar furia și supărarea o făceau să se simtă pierdută, neputincioasă. Și, lucrul cel mai insuportabilă, îi era milă de sine. I se părea că este urâtă și bătrână. Când frățiorul a fost botezat, a fost ziua cea mai ciudată și mai îngrozitoare pentru ea. S-au dus cu mașina, ea se băgase într-un colț, pe bancheta din spate, cu picioarele strânse sub ea, tăcea, dar nimeni n-o băga în seamă. Bebelușul era tot acolo, în coșulețul lui: întoarsă, îl legăna mama, cu o mână. Apoi tata l-a luat în brațe și, cu o emoție care schimba expresia obișnuită, inpenetrabilă a feței, l-a dus în biserică. Deodată nu mai avea la ce să se gândească. Tot ce vedea i se părea fetiței un vis. Iar mai târziu deja nu mai ținea minte nimic, numai că o ținea de mână bunica Verocika, proastă, de care nimeni nu are nevoie. Probabil voia să moară, părăsindu-i, lăsându-i în urmă pe toți: mămica, tata, pe frățior și chiar pe Doamne-Doamne. Să adoarmă și să nu se mai trezească. Numai în momentul în care bebelușul a fost scufundat cu capul în cristelniță — însă el a ieșit la suprafață și plângea — i s-a năzărit că frățiorul o să se înece și o să moară: dar a fost scos imediat din apă. Deja acasă a aruncat jos icoana preferată cu Doamne-Doamne, pe care i-o cumpărase odată mămica de la biserică, dar mai apoi, uitându-se în camera pustie cu un zâmbet stângaci, a ridicat-o și a pus-o cu grijă la loc, să nu observe nimeni. Și, fără să mai aștepte ceva, și pentru că nu mai credea în nimeni, fetița s-a împăcat cu ideea că frățiorul trăia și era iubit. Dar deodată s-a întâmplat ceva nu cu creatura asta, ci cu mama. Mămica stătea tot timpul în pat, aproape nu se ridica. Spunea că este foarte obosită. Și apoi a plecat și ei au rămas singuri. Mama pleca de multe ori, în alte țări, orașe, și asta n-o întrista pe fetiță, îi plăcea să rămână cu tata. Acum mămica se odihnea în spital, nu era deloc departe, unde oamenii, cum i se părea fetiței, nu făceau nimic, numai mâncau, dormeau și ascultau de medici. Tata nu s-a mai dus la serviciu. Făceau totul împreună: se plimbau, făceau mâncare, spălau vasele, se uitau la televizor. Simțea că el se atașase de ea, de parcă uita de mama, și ei deveniseră ceva încântător de întreg, liber, făcând tot ce voiau, dar ce ar fi interzis, probabil, mămica. Și ea, încercând, ajutându-l frățiorul, mândră că era nevoie de ajutorul ei. Iar când rămâneau singuri, furișându-se la pătuțul lui, visa să-l ia de acasă și să-l ducă undeva, cât el dormea. Dar frățiorul se trezea și fetița se prefăcea din nou că ea este mama lui, iar el credea. Era așa de ușor să-l păcălești! Până acum nu știa, probabil, cine este mămica lui: nu mai ținea minte, nu știa și nici n-o iubea, nu-i părea delor rău de ea, de aceea nici nu-i părea rău. Ea încă nu se gândea că mama se îmbolnăvise din cauza lui... Boala mamei a rănit numai orgoliul curiozității ei. Fetița nu putea suporta secretele. Până și bunica asta Verocika știa ceva, iar când venea să ajute se transforma în gospodină, imaginându-și că ea trebuie să i se supună ca mamei. Uite și azi, tata nu a vrut s-o ia cu el. I se ascund lucruri foarte importante, așa își spunea. Dar omul acesta cu o rasă uzată, preotul, îi se părea numai că seamănă cu un prost, așa că ea, uitând de sine, chicotea, și oricum, n-o tulbura deloc, îl privea intenționat, se prefăcea a fi foarte adultă. Se putea crede că fusese luat de pe stradă. Chiar se și supără că el o să afle totul despre secretele mamei. Fetița ghici, va fi ca la biserica în care se rugau lui Doamne-Doamne cel iubit: era convinsă că o să-i vadă lacrimile Și deja aștepta ceva, observând că ea, prinzând viață nervos și devenind urâtă, se pregătea de ceva. Se lăsase tăcerea în care se auzea întreruptă și singuratică aproape o rugăciune: „Plecați... Ei, ce stai aici... Nu aveți voie!” Atunci fetița s-a năpustit la mamă, i-a sărutat mâna de care se agățase așa de tare, de parcă tocmai fusese lovită, prinse ușor acest ton implorator și o ruga: „Mămică! Mămică iubită! Sunt rea! Și eu vreau să fiu cu tine!” Acum era interzisă vizita bolnavilor. Soțul aranjase tot, tot el l-a găsit și pe preot. L-a căutat... A sunat cunoștințe, a întrebat — desigur, credincioși, ortodocși. Nu știau ce să-l sfătuiască, pentru că, de fapt, încă nu mai fuseseră într-o asemenea situație. Dar se speriau: o să moară? Și el răspundea la fel, încetând discuția: „Ei, nu. Vrea să trăiască”. Chirurg, sute de operații... Era sigur de sine, pentru că nu credea în nimic. A scormonit în mațele cuiva? Era ceva plăcut în ocupația asta? Sau era îngrozitor? S-a învățat. Medicilor nu le est milă de bolnavii lor. Dacă le-ar fi milă, ar începe să simtă și repulsie, groază. Apendice, tumori, ulcere... Înnebunise: tăia și cusea oameni așa cum se face când se fac poate cele mai puțin uman experimentre pe înlocuitorii lor din carne și oase. Ceva monoton, tâmp face munca aceasta ceva obișnuit. Chiar salariul — sau, cum glumea posac, „solariul”, și el. Tot ce voia era să doarmă pe săturate. O viață obișnuită: familie, serviciu. Puțin probabil că se gândea la ceva... Pentru ce trăia? Întrebarea aceasta a devenit chinuitoare când se gândea la copiii cărora le-a dat viață. Îi iubea ca un bărbat, ca pe ai săi, sânge din sângele lui. Continuarea neamului... Ceea ce va rămâne... dar, odată cu iubirea aceasta, nu putea transmite nicio credință... Știa că este făcut din oase, vine, mușchi, nervi. Că nu se teme de moartea sa. Trăia pentru cei care aveau nevoie de el. Și viața, și moartea: o linie dreaptă care ducea într-un infinit impersonal. Acolo nu ai ce și pe cine să găsești, dar aici? Buze umflate, cu sânii mari, albă și moale, de parcă este o piele umezită. Nimic nu este elegant. Mă rog, ceva grosolan, trupesc. Tipul lui de femeie. La medical de regulă se cunoșteau pentru o noapte. După ce dormeau, deveneau prieteni. Fiziologia este un obiect de studiu, la fel ca și patologoanatomia. Toate specializările sunt unisexuate. Ei, iar egalitatea sexelor este prietenie. Cercul poate fi mare. Și mergeau în cerc. Aveau studenții o vorbă de duh: „Toți medicii sunt frați, iar toate asistentele — curve!” Medicii sunt oamenii cei mai disprețuitori. Poate că prietenia este mai sterilă decât iubirea? Se făceau perechi: un ortoped cu un oculist, un cardiolog cu un urolog, un stomatolog cu un proctolog... Sau, cum erau ei: chirurg și dermatolog. Apoi familiile... Când, nu se știe de ce, nu puteau fi unii fără alții. Apoi cu mulți dintre cei care studiaseră împreună erau prietene și familiile... Tovarăși, colegi, esculapi cu același jurământ: „Jur pe Apollo, medicul Asklepios, Hyleea și Panaceea, pe toți zeii și zeițele, luându-i pe ei ca martori, să îndeplinesc cu cinste, conform forțelor mele și priceperii mele următorul jurământ...” El, când se întorcea acasă după o zi și o noapte la spital, lăsând mașina în curte, înțelegea foarte puține lucruri. Ea ghicea, tăcea, dar el nu depășea granița când nu mai are rost să minți. Ceea ce este comun este ceea ce trebuie să împarți. Și lucrul cel mai ciudat era în acest sens un copil comun. Ei îi apăruseră bani, ai ei. Deodată s-a pregătit și a plecat în călătorie cu o prietenă necunoscută. La plecare, nu s-a întors. A fost o tentativă de a fugi. Putea să nu se întoarcă, el a simțit asta. Spunea că se duce în Spania... Apoi în Thailanda... Se întorcea pierdută, golită: acasă, la el, la fetița cea mică. Totuși aducea suveniruri, niște daruri de orfani, dar nu spunea nimic. El nu întreba nimic. Lua turele altora și zilele în care dormea acasă deveniseră din ce în ce mai puține. Totul trebuia să se încheie odată. De câteva ori, probabil, el putea să încheie tot, dacă ar fi lovit-o... Dar s-a abținut. Pentru că el era mai puternic și n-ar fi lăsat pe nimeni să-l frângă. Ea îl stârnea să facă asta, pentru ea nu era nicio problemă să spună lucrurile cele mai crude, când cuvintele sunt ca niște scuipaturi. Să-ți pierzi apropierea și dacă ea chiar exista între zei, fizică, era ceva ce te îndepărta. Să tot ceri, să tot ceri, să tot ceri... Sau să lași impresia că el nu există, să nu recunoască alături de ea existența lui chiar ca om, iar mai apoi să faci crize de isterie, să urli și să plângi deja din cauza prezenței lui... Numai pentru ca, mai apoi, să se simtă un nimic. Și cu fiecare zi ea se făcea și mai nefericită. Plângea: scâncea în somn, ca un copil. O ființă jignită de propria viață, neajutorată, rănită în interior. Aveai impresia că este boala... Și tot ce s-a întâmplat au ascuns, ca fiind adevărul ei, al bolii. De rude, de apropiați. Și numai acest complot al tăcerii continua ceva mut, singuratic, ce aducea a viață. Credea că știe totul despre ea... Fetița lui tata era legată mai mult de tata decât de mama, de care, după moartea lui, s-a îndepărtat cu dispreț. El, după ce a crescut, a plecat din familie, s-a căsătorit, în plină forță, cu o tinerică, aproape de-o vârstă cu ea, iar peste doi ani, după ce-a lăsat-o văduvă pe aia, s-a stins de cancer al anusului, neoperabil. A murit indiferent, de parcă i-ar fi trădat pe toți și toți l-ar fi trădat. Că nu are nevoie de nimeni ea, fiica, și-a dat seama când ce care fusese tatăl ei, a fost trimis, singur de tot, să fie ars în cuptorul crematoriului. Și ea, ca majoritatea oamenilor care au supraviețuit părinților lor, a lăsat impresia că înțelege tot. Probabil simțea o satisfacție hotărând că-l iertase și nearătându-și adevăratele sentimente. Ea voia ca toți s-o iubească, dar numai pe ea, doar pe ea. Era, în felul ei, o nebunie. De aceea era geloasă pe mamă, nedorind să se împace cu faptul că a există. El crescuse fără tată. Răi sau buni, toți au avut. Dar el are o liniuță în certificatul de naștere. Mama și-a ascuns trecutul: fiul nici nu a îndrăznit nici să vorbească, nici să se gândească la tatăl său. Erau multe legi conform cărora a crescut, dar, dacă le încălca, devenea trădător și dacă ea încă se mai considera mama lui, era numai pentru că distrusese amintirea despre acest om. Pentru el asta a devenit o taină străină: îi era indiferent al cui era. Tatăl putea trăi, putea deja să moară, dar el nu era. În cele din urmă, niciodată nu s-a identificat cu tatăl său; cum trebuia el să fie l-a învățat, ca pe un orfan, viața. Odată soția l-a trezit cu un sărut: i-a atins ușor și cald obrazul. S-a trezit din cauza senzației de tandrețe, de parcă se născuse din nou. Era alta, apăruse ca o fantomă, devenise mai atentă și mai grijulie, mai răbdătoare și blândă. Dar așa, dintr-o dată, din propria voință, din propria dorință totul s-a schimbat în viața lor. Abia mai târziu ea s-a dus la biserică și a dus-o și pe feriță... Ca s-o apere, în apartament apăreau peste tot icoane. Credincioasă. Era... A devenit... dar când se întorcea fața mereu epuizată radia fericirea eliberării, iar el, simțind ce departe este de ea, îngheța tensionat, așteptând ceva. Animându-se febril, ea aducea agitația cu fiecare nou gând despre ceva viitor, dar ce trebuia se dovedea acum că trebuie să aleagă și să cumpere, să decidă și să facă. El se supunea și era așa de orb, că nu observase în starea ei niște schimbări mai serioase. Își ascunsese sarcina. Pentru că îl păcălise, probabil se mândrise cu asta. Răbdase. Se ascunsese. Și totul numai pentru ca, organizând o cină aiurea cu lumânări, să-i spună cu un zâmbet enigmatic că este însărcinată cu copilul său și că este băiat, știa deja asta. Era darnică, arăta minunat. Și i-a oferit soțului cel mai scump dar. Băiatul va purta prenumele tatălui ei, a decis asta. Vorbea foarte ușor. El a acceptat ușor. Apoi după aceea totul a fost ușor. Ea voia serbări și le inventa singură: plimbări în parcuri, călătorii în afara orașului, cine sofisticate pentrui prieteni. Copilul parcă dormea în pântecele mamei și nu făcea niciun fel de probleme. Timpul zburase, eliberat. Începu să dureze insuportabil de mult mai aproape de sfârșit. Atunci ea devenise tăcută, în fiecare zi se ducea la slujbele bisericești și, spunând să vrea să fie singură, nu mai lua fetița cu ea. Iar mai apoi a dispărut, a plecat și nu s-a mai întors acasă și nimeni nu a știut nimic despre ea timp de câteva zile... Și el a căutat-o unde a putut, dar nu a dat telefon la morgă. Credința este așteptare. Cea mai adevărată. Dacă crezi, aștepți. Trebuia să aștepte. Ea nu înțelegea nimic... Dintr-odată el a înțeles asta așa de clar. Când ea s-a întors, nu a putut să răspundă la nicio întrebare. Și încă — expresia moale, blândă a ochilor larg deschiși, în care împietrise ceva înfricoșător. Un zâmbet blajin... Cu burta... În ultimul termen de sarcină... Fără să spună nimic nimănui... Doar nu este o proastă nebună... Nu este o creatură ce trăiește peste tot... Ea zâmbea și tăcea, așteptând să se termine interogatoriul. Și, privind-o, el se speriase de propria persoană... S-o priveze de libertate? S-o facă să sufere? Dar lângă inima ei este copilul lui. Trebuie să uite tot. Când ea a născut, el a uitat. El a iertat. S-a născut fiul! Și uite, deja îl încălzește o bucurie liniștită... Primul lui mieunat subțirel... Prima privire cu înțeles... Primul zâmbet... Și, când l-a luat în brațe, după botez, simțindu-se mai prost și mai bătrân în comparație cu acest omuleț, simțea numai dorința sfioasă de a trăi pentru el, de a-l sluji... Câtă bucurie, că din când în când i se făcea frică: de ce? Când îl scălda pe fiu în cădița de plastic își amintea: bucuria lor, scăldatul... Deodată au început să tremure mâinile. Își imagina, nu se știe de ce își imagina: sună telefonul, aude o voce străină, reținută... O să spună: „Soția dumneavoastră a murit”... De câte ori chiar el a rostit aceste cuvinte, chiar fără să se gândească de ce trebuie să fie chiar așa: sfârșitul și nimic altceva? Încă nu se simțea așa de neajutorat, recunoscându-și incapacitatea de a-l face sănătos pe om. Fiecare medic în asemenea cazuri, desigur, știe că în America asta se tratează foarte simplu, iar în Rusia da, au obiceiul de a face nici ei nu știau ce: încearcă, iau la mână preparatele care există, stabilesc alimentația bolnavului, asta care este... Și între timp scade hemoglobina. Se dezvoltă hipozia. El știa. De aceea căzuse de acord, bănuise — dar nu despre sine —, simțind că ea se teme... Copilul care a ghicit că viața nu este pentru totdeauna... Că viața este moarte. Și abia atunci, cu capul lăsat pe pernă, după un val de dureri febrile care s-au potolit pe neașteptate, simte cu fiecare nerv o liniște obișnuită — un zâmbet îi atenuează fața desanguinizată, aproape de leșin. În fața spitalului, probabil, pentru a-și învinge frica, ea a instituit obiceiul despărțirii... Caracterul inevital al faptului că dimineața el o va duce la spital pe un termen necunoscut de nimeni, în exterior ea accepta lucrurile solemn și liniștit, de parcă totul era numai un rol și ea îl juca, dar foarte seriors. Dimineață devreme, cum s-a luminat, au ieșit în curtea blocului lor cu căruciorul, hotărându-se să n-o trezească pe fetiță. Bebelușul dormea, încordându-și sensibil nările și inspira aerul rece proaspăt, curățat de mirosul puturos, fierbinte pe care îl inspira în această vară blestemată orașul. Stăteau pe o bancă ridicolă, vopsită în culorile curcubeului, care în sinea ei semăna cu orășel de jucărie gol din părculețul copiilor și beau cu înghițituri mici vin alb diluat în apă minerală, desigur, din cupe de cristal, punându-și dorințe, ca de revelion: numai nu una singură, ci mereu și mereu, cu fiecare înghițitură, până ce a fost golită sticla. Ea voia să fie mai multe și să fie dorințe total diferite, dar ca ei să nu spună nimic cu voce tare... El îi făcea pe plac, încerca. Și vinul făcea totul ușor, plăcut? Chiar și durerea. Foarte rece, de gheață, când aproape nu mai putea să mănânce, și era respingător să bea numai apă, din nou numai apă. Vorbeau despre copii... Despre cum el va fi singur cu ei... dar, deja ruptă de casă, de familie, de copii, nu se știe de ce refuza ultima și cea mai firească bucurie: de a-l vedea pe bebeluș... Se temea, simplificând lucrurile, că el în niciun caz nu va face asta, așa de convins, de parcă era vorba de viață și de moarte. Spunea niște cuvinte ciudate: „Las să nu știe nimic copilul meu. O să mă întorc acasă și o să-l văd”. Lui îi era rușine că soția îl vede sănătos, liber. Boala o făcuse fragilă, extrem de sensibilă... Când stătea lângă ușa salonului ei, în spatele căreia se întâmpla ceva neplăcut lui, și acum se gândea la ea ca la o femeie, simțind durerea trupească dulceagă. Se ducea la ea s-o vadă... Ea știa să se îndrăgostească de propria persoană, dar asta este așa de simplu... Să zâmbească cuiva la o coadă la proceduri sau când mânca hrana de spital. Să-i dăruiască sanitarei sau surorii medicale ceva dulce, fructe. Le permitea să se folosească de sala ei de duș, mai ales că ea, nefiind în stare să depășească sila, se spăla cu un prosop fierbinte umed. Apoi unii veneau să-i asculte lecțiile despre minunile cosmetologiei moderne, despre îngrijirea corectă a pielii. Iar seara din saloanele comune veneau în salonul ei să se roage femei credincioase pe care le convinsese să facă asta împreună: să citească pe rând și să asculte rugăciuni. Dar pe toate le ruga: „Rugați-vă pentru mine”. Cu o asemenea expresie, că rugămintea ei părea, probabil, uimitoare, sfântă. Spunea asta ca pe o invocație: „Pentru mine se roagă multe femei”. „Ai fi putut de mult să învii pe cineva”, glumi el, de parcă n-ar fi crezut în cele auzite. Deodată ea începea să vorbească despre Diveevo și el trebuia s-o ducă cu mașina la Diveevo, la nu știu ce mănăstire pentru femei și că atunci se va face bine. Dar asta era imposibil. Și când l-a rugat să-l cheme pe preot, el a simțit o ușurare că are o dorință pe care o poate îndeplini, măcar una. A vorbit cu medicul ei curant, dându-și seama, ca și el, că în starea ei i-ar fi interzis ceva de felul acesta. Acela a făcut aluzie că soția lui ar fi avut nevoie de consult psihiatric, dar nu a îndrăznit să insiste.... Și el se gândea cu răutate: „Desigur, ceva merge prost în spitalul tău, dar asta este normal... Nu ești în stare să vindeci nici pe dracu, dar n-o să începi tu să iei antidepresive... Ești total înlocuibil... sănătos... Și de aceea știi tot, iei decizii... Și dispui de viețile pacienților...” A rezistat atâta timp, fără să știe cât va mai trebui încă... zile, săptămâni, ­luni. Durere și sudoare rece, lipicioasă, vomă și sânge... S-a luptat, fără să aibă nici curaj, nici putere. Nu înțelegea nimic. După ce a chemat-o la ea pe fetița plânsă, tata s-a uita la ea... Semeni cu mama ta, s-a întors supărată, și-a ascuns privirea... A pufnit: „Ce? Vrei să-mi spui că mă iubești?” Și când în tăcere el a tras-o la piept, ea încă nedorind să-l ierte, totuși s-a liniștit, pufnind: „Ei, uite, altul s-a îndrăgostit de mine...” Pe coridorul spitalului mergeau femei singuratice cu halatele lor de casă... În cele din urmă, din salon a ieșit preotul asudat. A dat repede din cap sau a făcut o plecăciune, și a dispărut repede. Ea era întinsă pe pat, cu fața în pernă. Fetița a alergat imediat la ea, a îmbrățișat-o și s-a speriat: „Mămico, te doare? Te doare?” După criză bolnava a deschis ochii, văzând, ca în vis, numeroase chipuri... Medicul, care în mod clar obosise cu această pacientă, a avut suficient tact să nu discute ce se întâmplase. Sora medicală i-a făcut o injecție în venă, de parcă i-ar fi luat sânge, astfel încât i-a fost mai ușor și ea a uitat de sine, pipăind sub sine ceva moale, aerian. „Tată, mama a murit?”, am auzit o voce tremurătoare, slăbuță. Rămăseseră singuri în această cameră mică sterilă, plină de miros bătrânesc, cu pereții goi. Cu frigider, televizor, măsuță și un alt pat liber, de parcă era locuința cuiva. „A adormit. N-o s-o trezim, o să plecăm”. Și a rostit fără niciun rost în gol, înainte de a pleca: „Ei, unde este Dumnezeu al vostru?” Acasă, unde, odată cu prezența mamei, nu se știe de de se simța străin, a răspuns apatic și grosolan la întrebările ei, dându-i de înțeles că nu va face pe sincerul cu ea, așa că ea plecă, a nu știu câta oară ofensată în sentimentele sale: dar lui puțin îi păsa. Fetița se ascunse în cămăruța sa micuță, dar i se făcu frică singură. Își aduse aminte, nu se știe de ce, de frățior și în camera părinților, unde se afla pătuțul copilului, o împinse liniștea apăsătoare. Frățiorul era culcat în adâncitura moale și i se păru că nu respiră. Ea îl strigă... Încet, încet. Și el deodată deschise uimit ochii, prinsese viață. Ea începu să plângă, de parcă îl vedea pentru ultima oară. Copilul se uita la ea, își întindea mâinile spre ea și zâmbea. Ochii lui străluceau, în ei erau atâta bucurie, lumină, viață.