Vocea din ceainic

Cineva îl scutura insistent. Dar ochii nu voiau să se deschidă. Da. Ziua de ieri, „a băieților”, se încheiase imprevizibil. Vai, se întâmplaseră atâtea lucruri! Și acum oare unde se află? Acasă de mult nu-l mai trezește nimeni.

Pleoapele i se dezlipiră cu greutate. Așa! Totuși era mai bine să nu fi deschis ochii. Aproape de el, deasupra, atârna fața unui negru. Lucrul ăsta încă mai putea fi înțeles — acum negrii se întâlnesc și pe străzile noastre. Totuși acesta avea o caschetă cu o cocardă pe care erau literele „New York City”. Aceeași inscripție, dar mai mare, era și pe cămașă, lângă mânecă. Na, mi-am făcut de cap! În situații grele pentru viața lui fusese nu o dată și mereu scăpase. Este adevărat, așa ceva, să duci halba la gură în berăria de la Casa Ofițerilor, pe Liteinîi, și să te trezești aproape imediat la New York, așa ceva nu i se mai întâmplase. Pentru început trebuie să analizeze treaz situația, deși, în privința treziei se pare că mai erau probleme. Spinarea îi amorțise cumva, ceva se înfipsese în ea. Ridicat ușor, se uită în jur. Era culcat pe o treaptă lată, rugoasă, cu spatele căzut pe cealaltă treaptă. Sus se ridica o clădire cenușie luxoasă. Pe ușa de sticlă ce se învârtea intrau și ieșeau oameni cu alură de intelectuali.

„Slavă Domnului, măcar este un loc cuviincios!, își spuse el zâmbind. Deci este respectat. Dar de cine?” Ține minte foarte bine despre ce vorbea cu chelnerul la barul „patriot”. Nu comandase New York.

— Can I help you?, întrebă policemanul.

Faptul că vorbise în engleză îl impresionă definitiv pe Sidorov. Deși era o prostie să spere altceva. Dar el, nu se știe de ce, spera. Să-l roage pe acest băiat bun să-l trimită la Casa Ofițerilor de pe Liteinîi? Nu va înțelege bine.

Bine! Totuși nu m-au găsit la groapa de gunoi! Însemn și eu ceva! Trebuie să-l fac pe prietenul cu piele neagră să înțeleagă asta. Se ridică ferm, îi zâmbi polițistului: am căzut pe gânduri, chipurile, se mai întâmplă! Ar putea să-i spună ceva blând, dar cine știe, accentul poate să-l pună în gardă. Gata! Să ne revenim! Coborî singur scara. Acolo trebuia să meargă singur. La dreapta? La stânga? La Piter ar fi știut sigur.

Și atunci s-a speriat puțin. Când trenul de sănii s-a blocat între stațiile antarctice „Mirnîi” și „Vostok” moartea fusese aproape. Dar, nu se știe de ce, era mai liniștit. Să pieri e una, să te faci de rușine, alta. În „orașul ăsta al banilor cash”, cum îi spuneau încă de la școală, nu voia să se facă de râs. Altceva era printre ai săi.

Scările erau mărginite de un parapet înalt cu niște lei puternici la capete. Lângă leul din stânga era întins, picior peste picior, un bătrân lățos, jerpelit. „Parcă sunt eu în viitorul apropiat!”, îi trecu prin minte. Jerpelitul, nu se știe de ce, nu-l interesa pe polițist, el nu-și lua ochii de la Sidorov.

„Blugi de la second hand, scurtă din înlocuitor. O masculinitate cheală. Ce-i așa de rău?, chiar se supără el ușor. Ei, gata! M-am refăcut moral!, se ridică. Hai să vedem despre ce este vorba! Nu are rost să cer informații de la acest polițist, mă rog. Gândurile funcționau deja precis. Să mergem pe altă cale”.

Nu era obișnuit să fie laș. Cu prietenii din tinerețe traversase Ladoga toamna, agitată, pe o șalupă găurită — este adevărat, doar într-un sens: pe drumul de întoarcere s-au scufundat. Pe nava cu motor „Obi” a fost acoperit de ghețuri acolo unde nu putea veni niciun ajutor. Au scăpat! Odată, într-o delegație, am avut o dispută cu prietenii că va traversa toată Moscova în diagonală în jumătate de oră și va răspunde din apartamentul prietenei lor comune din celălalt capăt al Moscovei. Nu mai ține minte cum a făcut asta, dar a apărut acolo în clipa în care a început să sune telefonul. „Cât a mai trebuit să vă aștept!, a spus el.

Acum acest „tupeu tineresc” l-a adus la New York. Este adevărat, era deja un „tupeu de pensionar”, deloc potrivit pentru o asemenea amploare a încercărilor. „S-a inflamat puțin”, cum îi spuneau uneori prietenii justificându-și faptele nebunești. Dar după o viață furtunoasă, moartea soției și a doi dintre cei mai buni prieteni deodată se dovedise „fără nicio treabă” și uite, pe Internet s-a implicat, de nostalgie, în acest reality-show internațional „Adventures”, care în traducere însemna, cum glumeau prietenii acum liniștiți, „aventuri pe curul tău”. Și gluma lor a fost confirmată imediat. Ce am comandat, țin minte, cum am plătit, nu mai știu. Acum o să plătesc aici.

M-am întors. Polițistul pur și simplu nu-și lua ochii de la el! Probabil se îndrăgostise. Sidorov își agită degetele și trecu de balustradă. Să ne numărăm cash-ul... Dar se dovedi că nu avea ce să numere, nu era nicio rublă în buzunar. Deși o rublă, se pare, nu devenise așa de puternică, încât să fie acceptată peste tot. În orice caz, la New York se pare nu va fi primită... așa că, nu te chinui... Ce lucruri interesante voiau să-i spună acești „aventurieri”? I-a văzut în carne și oase pe acești organizatori o singură dată și nici nu erau cei mai importanți, ci niște persoane colaterale, angajate temporar. Nici ei nu-și dădeau prea bine seama de ce se întâmplă, deși peste tot arătau ca niște manageri de top, cu toate „apucăturile” și „accesoriile” lor, cum spun tinerii. S-a întâmplat asta pe străduța îngustă Galernaia, într-un conac jerpelit al unui conte, fostă casă de cultură. Acum acolo era dracu mai știe ce. În paralel, apropo, judecând după anunțul viu colorat și după publicul extravagant, acolo avea loc festivalul minorităților sexuale. „Aventurierii”, este adevărat, ne asigurau că asta nu are nici cea mai mică legătură cu festivalul. Ne-a uimit faptul că în sala mică unde se adunaseră cei care „căutau aventuri” erau mulți tineri și frumoși. El, la vârsta lor, nu ar fi apelat la niciun intermediar, și-ar fi dat singur treaba ce să facă! Ei, tinerii ăștia!

— Vă rog, completați formularul și la punctul g din tabelul 26 indicați care visuri ați dori să le împliniți!, se auzi de pe scenă.

— Nu ați putea să ne citiți din dorințele celorlalți clienți?, spuse un ochelarist slăbuț din sală.

— Da, da!, începu publicul să vocifereze aprobator.

Gata! Sidorov s-a ridicat repede. Dacă oamenii își iau dorințele dintr-o listă de-a gata, el n-are ce să caute aici.

— Ne părăsiți?, îl întrebă amabil managerul de top fâșneț de pe scenă.

Poate că nu avea nici legătură cu minoritățile, dar de ce dracu își vopsise părul în culoarea morcovului?

— Vă părăsesc. Nu am nimic împotrivă..., dar mi-e greu cu timpul.

— Atunci poate o să ne spuneți verbal visul dumneavoastră?

Visul? Da, mă rog, toate visele lui se împliniseră de mult, și foarte frumos.

— Visul? Se opri totuși. Să-mi întâlnesc prima iubire! În sensul de cea pe care am avut-o.

Cum vorbeau cu prietenii: „Și eu sunt uimit!” Același lucru îl spuse și o bătrână: „De unde să știu eu ce cred înainte să aud ce-o să spun?” Este uimit!

— Dar sunteți sigur...

— Că mai trăiește?, prinse din mers ideea Sidorov.

— Da..., rosti stânjenit „morcoveață”.

— Trăiește. Dar, din păcate, trăiește la New York!

Și uite rezultatul! Dacă știa că așa o să se întâmple, nu ar fi spus... Deși, la drept vorbind, Why not? Să ne verificăm engleza! Dar nu a fost nevoie.

— Compatriot?, auzi el deodată alături.

— Ă?

Sidorov se întoarse.

Un bărbat îndesat, în vârstă, îmbrăcat cu un tricou și pantaloni scurți. Da, oamenii în vârstă de pe Nevski nu merg așa... deocamdată.

— Cum de m-ai recunoscut?, întrebă Sidorov.

Mereu în acest moment rușii se supără.

— După ochi, cum așa?, se bucură compatriotul. Ai băut tare, se vede.

În mod clar se bucura că folosea limba maternă.

— Da... Și așa de tare, că nici în vis nu vezi!

Tema beției, așa cum considerase Sidorv, este cea mai sigură.

— Ei, de ce să nu visez? S-a întâmplat, se supără acela. De ce ești așa pierdut?

— Ar trebui să sun..., dar nu am niciun sfanț.

— Tare!, rosti plin de respect noul prieten. Măcar mai știi numărul?

— Îl țin minte!, spuse deodată Sidorov și tresări.

Se vede că ei lucraseră și la creierul lui: veni repede la suprafață numărul ei, deși nu sunase niciodată aici și nici nu-l învățase pe de rost. Așa, l-a auzit o dată. Din întâmplare? Se pare că nu din întâmplare! Deci îl conduc „strâns”.

— Ei, intră!, îi spuse noul prieten.

Au intrat în cabină. Acolo era un telefon înfricoșător — Sidorov își ascunse cu mare greutate uimirea, — uriaș, imediat cu câteva coliere de litere și cifre. Te ia transpirația când înjuri!

— Ei?, compatriotul, se vede, își pierduse răbdarea.

— Șapte sute optsprezece..., spuse Sidorov primele cifre.

— A... Upper Queens! Locuiești într-un cartier cuviincios!

Era plăcut să audă asta.

— Rezident?, îi făcu cu ochiul „compatriotul”.

Asta mai lipsea! Totuși Sidorov nu găsi nimic mai bun să facă decât să facă și el cu ochiul la rândul său.

— Mai departe.

Sidorov mai spuse sigur încă șapte cifre.

— Și... ăștia? Își frecă degetele. Trebuie băgați în aparat.

— Daaa. Chiar, poate că ai zburat cu parașuta?... Na, ia receptorul. O să spui collect. Apoi îți spui numele. O să vorbești pe socoteala abonatului. Dacă, desigur, el o să vrea.

„Și oare o să vrea?, îi trecu un gând. Doar de mult... nu mai suntem frumoși”.

Era sufocant în cabină. În orice caz, se acoperise de o sudoare ușoară. O voce grosolană de femeie începu să vorbească în receptor. Nu, nu se va descurca cu o asemenea viteză! Collect, reuși el în fine să strecoare. Vocea amuți. Apoi începu din nou să turuie ceva. Parcă lovea peste cap!

— Ei, spune-ți numele!, îi zise noul prieten.

— Mister Sidoroffff!, așa, cu trei de „f” i se păru mai serios.

— Ei, hai!

După ce-l bătu pe umăr, compatriotul ieși.

Pe o crăpătură pătrunse o fierbințeală ca de cuptor. Așa deci este la ei! Soarele te arde în octombrie! Sudoarea îi curgea șuvoi. Îi era frică ca niciodată și ar fi preferat acum să fie blocat în Antarctida. În receptor se auzea un bipăit și un lălăit — nu auzise niciodată o muzică mai frumoasă. Măcar de-ar continua o veșnicie!

— Da, rosti vocea ei în rusă.

A înțeles, deci... Acum aș bea ceva!

— Salut, spuse el răgușit.

Neputincios, căzu din chioșc. Din fericire noul prieten îl cuprinse cu mâinile.

— Ei?

— O să vină.

— Chiar așa? Deci te iubește.

Uite, de asta nu eram, sigur.

— Tu... hai, nu sta aici. Mergi. Aici, deși e libertate, încearcă să nu ieși în evidență! Rămâi cu bine!

Primul și, se vede, ultimul prieten american dispăru în mulțimea compactă. Nici vorbă să bea ceva cu compatriotul, să-și deschidă repede sufletul, să-și rupă tricoul. L-a abandonat! Aici toți sunt așa! Nu se știe de ce, se pierdu de tot. Nu voia să meargă, ci să cadă din nou pe trepte! Dar Ira puțin probabil că va aproba asta! Cum este? De vreo treizeci de ani nu s-au văzut. Dar totuși i-a recunoscut vocea! La fel de sfioasă, la sfârșitul frazei parcă se sufocă. Dar ea nu era sfioasă!

Deodată i-au dat lacrimile. Se vede că slăbise de tot. Apăru o zăpadă orbitoare ca la Kavgolovo. În urmele adânci era o lumină adâncă. Ira, extrem de subțire în pulovărul ei lung, gros (Petka, un prieten, i-l dăduse!). Sidorov mergea cu ea în stație și natura parcă șoptea: „Degeaba pleci!” Și lacrimile curgeau. Parcă din cauza strălucirii — totul strălucea în jur: pantele, țurțurii, crengile pinilor. Și dinspre Ira venea o strălucire!

A lăsat-o cu prietenul lui! O zi! Iar seara Petka l-a întâmpinat: „iată-mă, bătrâne!”

(Uite, acum este bătrân. Dar atunci nu era bătrân).

Și i se făcut cumva rău. „M-am împotrivit pe bune. O jumătate de oră întreagă”. Și mai zâmbea. Exploziile ei subite de tupeu pe fondul rușinării îl doborau. Până și Petka, „prietenul”, și el suferea mai mult sau măcar se prefăcea onest! „Haideți să considerăm cele întâmplate o greșeală tragică!” „Haideți..., dar este greșeala mea!”, bolborosea Sidorov. Și plecă pentru totdeauna din căsuța aceea pe care o închiriaseră lângă coborârea trambulinei. Se trezeau când se auzeau foșnete: „Șșșș!”, „Șșșș!”... de pe trambulină deja săreau „primele rândunele”. Acum treizeci de ani, și uite, au revenit acum! Lacrimile îi curgeau ca atunci. Ce-i de făcut, din moment ce pe o asemenea Ira a iubit-o. Atunci a stat toată noaptea în stație. A adormit înainte de a se crăpa de ziuă, era să piardă primul tren electric: apucase să-și întindă mâinile și să desfacă ușile. El pornise deja — putea foarte bine să moară, dar asta nu-l speria, chiar îl bucura!

Rămăsese numai o fotografie cu colțuri îndoite: stau lângă o căsuță în zăpadă și Ira suflă niște țurțuri ce atârnau de pe acoperișul scund. Și țurțurii strălucesc și parcă „se umflă”, atârnă strâmb, deși, desigur, i-a împins așa vântul când înghețau. Dar fotografia este minunată. „O minune a iubirii”.

Și și-a spus că acesta este sfârșitul. Dar s-a mai încălzit puțin, au început să se lege niște treburi comune și deodată a apărut Petka de la New York. Și în primul rând a spus, ca fiind lucrul cel mai important, că ea l-a părăsit și pe el, s-a căsătorit cu un mulatru, un pictor! Credea c-o să-l bucure? „Să bem, prietene, pentru iubirea noastră comună!” Petka s-a schimbat. A început să înjure. Și chiar în acel apartament mic în care locuia Sidorov, care dădea spre trambuline, au pomenit trecutul.

— Și ea l-a părăsit și pe ăsta! Petka striga, nu se știe de ce, entuziasmat. Și că necazul trecuse. Rămăsese numai iubirea... Plus hipertensiunea arterială!

S-a înmuiat tot așteptând-o! Clădirea prin fața căreia tot mergea se pare că era o bibliotecă. Așa i-a spus ei: „... cu lei”. Doar văzuse o mulțime de biblioteci! Institutul, doctorantura, susținerea tezei — toate astea se pregăteau în biblioteci, așa că nu era greu să recunoști o asemenea instituție... Polițistul pur și simplu nu-și lua ochii de la el! Un singur lucru îl liniștea: spionii nu se comportă așa. Așa că puțin probabil că era spion. Dar totuși: pașaportul, viza, toate celelalte fleacuri — la așa ceva se gândiseră glumeții ăștia când l-au trimis aici?

— Stați!, exclamă atunci „morcoveață” ăsta când el rosti cuvântul „iubire”. Ați câștigat!

— Și...ce?

— Visul dumneavoastră se va împlini.

— Când?

— Este micul nostru secret! Ce să zic, „mic”! Iar până atunci, continuă glumețul, o să primți premiul! Un dar prețios. Un ceainic-mormăitor! Și-i întinse o cutie.

— Cum așa?, se miră el.

Se părea că nu-l poți uimi în privința noutăților tehnice. Chiar el transformase „Scutul Patriei” pentru a produce bunuri electrocasnice... Dar „mormăitor”? Nu mai auzise.

— Să-l folosiți sănătos! Să vă bucurați de el!

Voia să arunce produsul ăsta... Dar îl lăsă, în speranța stranie că-i va schimba viața. Și nu greșise. Era să cadă de pe scaun când ceainicul, începînd să clocotească, deodată „rosti”: „Nu te mai cocoșa!” „Ceee?”, începu să urle furios Sidorov. Acum și ceainicele să-l învețe! „Dacă visezi să te întâlnești cu prima iubire, atunci comportă-te cu demnitate!”, asta suna ca și cum era fluieratul aburului care ieșea. Un lexic cam straniu. Unde le învață? Sidorov dădu fuga în bucătărie. Așaaaa! Și-a găsit un prieten sfătuitor! „Așa prieteni...”, din păcate, a doua parte a zicătorii este necuviincioasă. Atunci ceainicul începu să șuiere ca unul obișnuit. Și băutul ceaiului nu fu amenințat de nimic. Timp de gândit. Este clar că „jocul” începuse. Și indicațiile vor veni de la ceainic. Acum vreo zece ani cine să-i fi spus așa ceva? Totuși, din moment ce acum „s-a înscris”, ce să facă? Viața a trecut. Nu pe lângă el, dar a trecut. Cu ce-l va bucura cea nouă?

Ceainicul parcă se potoli, înțelese că atacase pe cine nu trebuie, dimineața anunța modest starea vremii, apoi deodată recită plin de patos povestirea lui Cehov, Kaștanka. De fapt, „se integrase”. Este interesant, pe ce se bazau cei care organizaseră asta? Că acum toți vor da năvală să cumpere „ceainice inteligente”? Sau ce? Și unde, apropo, este „prima iubire”?

O, Doamne! O să vină ea! Și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îi va face cu mâna din spatele portierei: urcă!

— Ca să vezi, a! New York!, nu se putu abține Sidorov care nu mai fusese înainte aici.

— Bine că nu ai fost aruncat pe o insulă pustie, cum este la modă acum!, zâmbi ea.

Sidorov se întoarse brusc spre ea: „Deci ești la curent, bătrânico?”

O tunsoare aici necunoscută, căruntă, dar fața... era și mai frumoasă! „De la bunica mea tătăroaică am avut rar daruri, spunea ea suferind în urma „înțepăturilor”... Niciun cadou, cu excepția feței — osoasă, cu colțurile ridicate ale ochilor. Și picioare de cowboy”, ușor strâmbe. Acum, după ce și-a dat pantofii jos, a apăsat pedalele. Lucru interesant, acum este ușor mulatră. Cu cine umbli! Este o căldură insuportabilă, iar ea are șosete de lână. Dar asta a fost mereu, i s-a strâns lui inima. Și-a adus aminte imediat cum l-a atins prima dată pe burtă cu mâna ei de gheață și el a tresărit. Ea a zâmbit: „Da. Nu știu de ce, așa sunt mâinile mele”. Apropo, și picioarele la fel. De aceea dorm chiar și cu bărbații cu șosete de lână. Nu prea am curajul să-mi pun și mănuși”.

— ONU!, dădu ea din cap în direcția unei clădiri plate înalte cu niște steaguri ce atârnau anemic.

Au ieșit pe un pod de fontă huruitor de tip industrial-de marfă, cu o mică insuliță în mijlocul râului. O barjă era descărcată liber, cimentul zbura în vânt pe banda lungă, cenușie. Ce înseamnă „societate deschisă”: la ei totul este la vedere! Dincolo de pod au mers printre niște case mici, de tipul „cooperativă de case de vacanță pentru activul mediu de ofițeri”. Apoi casele au devenit mai înalte.

— Și acum să nu te minunezi de nimic!, spuse ea.

Au traversat un bulevard cu mai multe benzi, huruitor, dincolo de el începuseră să meargă numai induși: violeți, importanți, uscați, cu turbane înalte. Tot așa erau și cei din magazine.

— Și mi s-a spus că este un cartier prestigios!, îi scăpă lui Sidorov.

— A fost! Acum sunt hindusă!, ridică ea cochetă din umeri.

— Și acum niște ceai!, exclamă el victorios sărind în picioare. Nu este deloc rău când ai o saltea pe jos, ca atunci, la Kavgolovo, acum treizeci de ani!

— Bucătăria este în stânga, răspunse ea nu imediat.

„Să spunem că este obosită!”, își zise el vioi. Dar imediat ce intră în bucătărie „oboseala” îl cuprinse pe el! Un ceainic. Același, mai bine zis, la fel: imitând unul vechi, din alamă. S-a așezat. Și totuși instinctul de cercetare și-a spus cuvântul — l-a umplut, l-a pus pe plita electrică... Ei, domnule! A început să clocotească... și deodată a rostit niște cuvinte moarte, în rusă, cu un fel de vuiet astral:

— Cuplarea nu s-a făcut corect! Nu se pune la socoteală! Acum o să vină la dumneavoastră un cuplator hindus!

Atunci ceainicul a început să guițe ironic.

E un drac acolo în el!

— Cineee?, se enervă Sidorov.

— Un cuplator, repetă ceainicul, dar parcă speriat.

— Cum să înțeleg asta?, întrebă amenințător Sidorov, când Ira întinzându-se languros (sau prefăcându-se?), apăru în bucătărie.

— Aaaa, spuse ea alene. Ai și tu unul la fel?... Să nu fim geloși. Torcând, îi alunecă pe genunchi... Uite, ăsta este un sărut!

— Și pe ăsta să-l dăm de aici, bine?

— Păi ducă-se dracului! răspunse ea furioasă.

— Aha!

Sidorov îl trânti pe plită. Apa sări din el. Dar nu-l fripse prea tare. Sidorov îl dădu jos de pe plită.

— O! A venit stăpânul!, spuse ea cochetă, strângându-se.

Undeva ceva începu să piuie. Ce mai este și asta? Ira se uită la un ecran mic, apăsă „intrare”.

— Cuplatorul? Acum o să-l fac praf!, promise Sidorov, dar... auzi în hol o voce rusească din sud extrem de cunoscută.

— Ce bine merge totul la ei!, apucă el să se indigneze.

— Și totuși ați apucat deja!, rosti Piotr privindu-i pe „îndrăgostiți”. În afara pistruilor mari cunoscute... parcă nici nu mai era Piotr! Un rechin al afacerilor. Ei, cum ți se pare... micul apartament?, întrebă el profesional.

— Ei..., Sidorov chiar se pierdu.

Oare nu se oferă să locuiască aici?

— Am venit cu treabă, spuse bonom Piotr.

Și asta chiar o să-l invite?

Ira căscă.

— Ce, e treaba ta?, dădu el din cap spre ceainicul stricat din colț.

— Iar asta trebuie să înțeleg că este a ta?, spuse Piotr arțăgos, luă clătita de fier ce se formase în locul ceainicului, trase de mânerul turtit. Acum cum o să mai ajungi acasă?

— Păi ce... trebuie să zbor cu ceainicul?, zâmbi Sidorov, dar sperie puțin.

— Păi cum ai venit aici? Sper că nu cu submarinul.

— Aaaa! Piotr dădu din mână. Nu de asta este vorba. Lucrul cel mai important...

— ... cum să-i aburim pe oameni, înțelese Sidorov. Nu toți cedează!, dădu el din cap spre ceainicul mutilat.

— Și ce era de făcut?, spuse Piotr parcă disperat. Să-mi rup cămașa? Dar nu am făcut-o. Doar, când am venit, reparam numai ceainice obișnuite!

— Vai, vai, vai!, spuse Sidorov. Doar îl știa el pe Piotr. Nu rămâne el fără treabă. Acum oare o fi general? Ca Brejnev?

— O pură coincidență, dădu din mână Piotr. Și, apropo, o să-i facem publici la voi! Ce avem auzim... Crezi că m-au cumpărat?

— Mmm... Există o asemenea bănuială, spuse Sidorov.

— Da, acceptă pe neașteptate Piotr. Dar mie nu mi-e frică de ei! spuse asta aproape tare. Crezi că a fost ușor să-ți bați prietenul la Tv? Ei au nevoie de tineri!

— Mulțumesc!, spuse Sidorov. Unde este camera?, se uită el în jur.

— Daaa... Ce importanță mai are?, îl liniști Piotr. Un prieten adevărat.

Și deodată izbucni.

— Dar mai ții minte, începu Sidorov, cum am pierdut în tundră, la beție, un cap de rachetă? Acolo ne-a fost ușor? Dar nimic! Am râs!

— Și nu ne temeam de niciun PCUS!, spuse curajos și Piotr.

— Am văzut în sicriu acest PCUS!, răcni Sidorov. Și ceainicurile astea la fel!

— Ptiu! Piotr scuipă curajos în ceainic. După ce se întoarse, făcu un gest internațional cu degetul ridicat... A, uite unde este camera. E clar.

— Deci manipulezi conștiința maselor?, spuse Sidorov.

— Dar tu ți-ai găsit probabil prima iubire?

O clipă de tăcere.

— Că dacă nu..., strigă Piotr. Spune-i amețite-i ăsteia să se mărite cu mine... din nou!, ultimul cuvânt se auzi total trist.

— Mai bine spune-i tu ei să se mărite cu mine!, spuse Sidorov pe neașteptate și pentru sine.

— O să mă gândesc la cererile voastre în căsătorie, băieți!

Și se strecură în baie.

Iar Piotr, ce mai artist!, imediat deschise „o discuție bărbătească adevărată”. Cică îl împiedicase muierea!, dar, nu se știe de ce, în șoaptă.

— Am o chestiune serioasă!

— Ei? În sfârșit!

— Și tu o să mă ajuți! El îl apucă strâns pe tovarăș de mânecă. Probabil știi, poți face gheșeft și la propria înmormântare. Dar deocamdată trăim amândoi, o să facem bani pe seama altora!

— Ce original!, răspunse Sidorov. Îmi dai o lopată?

— Ptiu! Ce suntem noi?

— Prieteni... vechi?, îți dădu Sidorov cu presupusul nesigur.

Piotr dădu din mână nemulțumit, lucru care, trebuie să recunosc, îl enervă pe prieten.

— Rivali?

— A! Piotr dădu din mână și mai disprețuitor. Ce înseamnă „om de acțiune”.

— În primul rând suntem specialiști în hidraulică!

— A! De mult nu am mai simțit mândrie în acest sens, oftă Sidorov.

— Și degeaba! Știi ce fac eu aici?

— Ceainice.

— Acum nu!... Printr-o duză cu presiune variabilă tai cu ajutorul apei plăci de piatră pentru cimitire... ei, și construcții. Basoreliefuri, ornamente, litere. Asta nu e ceainic!, încheie el, nu se știe de ce, prefăcut.

— E bine, recunoscu Sidorov. Și ce-am eu de-a face aici?

— Păi știi de unde am eu duza? De la un sistem de stingere a incendiilor de la un submarin al nostru! Și tu știi ce presiune suportă ele? La noi totul s-a făcut cu o rezervă de o sută de ori mai mare, greu, dar durabil.

— S-au gândit să avem și glorie postumă. Noi. Adică constructorii.

— Și ea, ține cont, a venit. Dar știi... câte asemenea „duze” mi-au mai rămas? Dacă ai ști, ai începe să plângi...

Piotr ridică brusc două degete. Două? Sau două mii?

Piotr continuă:

— Submarinele noastre — totuși este patriot! — sunt trimise la casare, la tăiat și înainte de asta cine poate demontează ce poate. Amiralul Volk! Îl știi?

— Am băut o căldare de „sule”... de spirt, am în vedere.

— Dar eu nu-l știu!, spuse ofensat Piotr. L-am rugat: „Sper să sunteți un Lup de mare?” Că stă numai la Moscova. Și știi ce a spus? „Comercial!” De la tine Volk n-o să ceară atât. Te respectă. Pentru el ești de-ai lui... Deși înmormântarea, în opinia mea, nu este un loc de luptă ideologică... Și tu cum, ești pentru China?

— Nu cred, Sidorov chiar se pierdu.

— O să locuim la tine, aici e scump.

Ira apăru din baie, i se așeză pe genunchi.

Ce companie minunată! Aproape ca atunci, la Kavgolovo!

Sidorov se trezi și se duse la bucătărie. Ira se auzea la duș — aseară târziu s-au întors de la Severomorsk și imediat s-au dus la culcare. Iar ceainicul bubuia obișnuit, se aclimatizase cumva aici, se obișnuise, își pierduse tonul categoric, de fapt, încerca mereu să-ți insufle încredere. Se vede că ținea minte soarta tragică a fratelui său de peste ocean. Bolborosea ceva liniștit, purta singur discuții filosofice. Uneori cânta cântece ucrainene. De ce ucrainene? Dracu știe! Sidorov îl umplu peste limită, îl puse pe foc. O! Începu să șuiere! Începu să clocotească și, cu același ton enervant de odinioară spuse deodată: „Irina Evghenievna! Gata cu spălatul! O să-ți freci prea mult șoldurile! În ritm împreună cu iubitul dumneavoastră luați-o la picior pe Galernaia, acolo trebuie să povestiți în detaliu cum v-ați găsit fericirea cu ajutorul meu!”

Sidorov ridică mâna spre el, dar mai apoi se răzgândi și-l dărui unui vecin care vorbea de mult cu tot felul de voci și avea în acest sens o experiență uriașă.