Să omori un colibri
(fragment din roman)
Arkadi Ivanovici Celișev, pictor restaurator, 42 de ani, avea un păr lung de un blond închis care, când se apleca asupra unui tablou sau a unei icoane, era legat cu o panglică. Avea o frunte curată, deschisă, pe care, când se gândea, o sprijinea cu degetele, de parcă împingea la loc un gând incomod, ezitant. Sprâncenele groase, cam prea moi și feminine pentru un bărbat. Ochii cenușii, atenți, de parcă lumea pe care o priveau era interesantă și plăcută și numai din când în când se aprindea în ei o strălucire acută lacomă, de parcă găseau în lumea aceasta ceva neobișnuit și entuziasmant. Avea nasul îngust, cu o rădăcină delicată, ușor coroiată, drept pentru care fața părea ușor superioară. Dar era suficient să zâmbească cu gura lui mică, moale, că impresia aceasta se ștergea.
Era răsfățat de comenzi. I se adresau colecționari bogați de icoane, propunându-i să le redea fosta prospețime și seva scândurilor întunecate, afumate, arse pe margini, străpunse de fier acuțit. Sub atingerile lui ușoare pe scânduri începeau să înflorească nimburile de aur, mantiile purpurii, hitoanele albastre, ieșeau din întuneric chipuri minunate de îngeri, sfinți și cuvioși.
Restaura portrete din conace, putrezite în magaziile muzeelor de provincie. Prin lacul întunecat, fisurile întinse ca niște pânze de păianjen priveau moșieri bonomi cu obraji rozalii, în camizol, soțiile lor credincioase cu bonete, domnișoare drăguțe cu ochi holbați, ca niște vișine, ofițeri în uniformă, cu favoriți și decorații primite în războaiele din Caucaz sau Balcani. Celișev era cuprins de admirație în fața portretelor, nu lăsa să se piardă munca pictorilor provinciali anonimi care, se părea, îi mulțumeau pentru miloserdie și faptele de eroism.
Odată a primit o invitație în Germania la un bancher cunoscut, a cărui colecție, dintr-o întâmplare nefericită, a ajuns în apele Rinului. Câteva luni, închis într-un conac, Celișev a restaurat tablouri de Matisse, Degas și Van Gogh. Bărci pe valuri albastre, balerine de ametist, floarea-soarelui purpurii. Crezând în transmigrarea sufletelor, el repeta culorile fermecate ale marilor pictori, trăia din inspirația lor.
Clienți cu stare îi plăteau bani frumoși și el nu avea nevoie de nimic. Cumpăra haine și încălțăminte în magazine scumpe. Locuia într-un apartament cu trei camere pe Tverskaia, într-un bloc stalinist. Într-una dintre camere amenajase atelierul, în celelalte două, bogat mobilate, îi plăcea să primească musafiri. Clienți care-i încredințau capodoperele vătămate, bancheri, diplomați, oameni de afaceri erau primiți în cercul său. Era invitat la serate în restaurante scumpe, era luat în călătorii pe iahturi, era inclus în cursele de automobile prin Europa, când gonea în șirul de automobile strălucitoare în „Volvo”-ul său, zburând pe lângă orașe spaniole pitorești, munți de smarald și golfuri azurii. Și alături de el se afla mereu o nouă femeie minunată, bronzată și fericită, cu care bea vin astringent pe veranda unui hotel minuscul, privind luna galbenă, teatral de frumoasă.
Fusese căsătorit de două ori și divorțurile lui fuseseră ușoare, cu acordul părților, și soția care-l părăsea nu-i lăsa nici copii, nici dezamăgiri, numai un miros ușor de parfum care mai plutea o vreme în dormitor, după care se evapora. Locuia în bogăție, cu o viață plină, era pasionat de muncă, uneori mergea pe la expoziții și spectacole la modă, era favoritul companiilor și foarte mulțumit de sine.
Odată a fost invitat la muzeu și i s-a arătat o icoană care trebuia să fie restaurată. Pe o scândură lungă, grea, era pictată Maica Domnului, o icoană de secol al XII-lea, numită Maica Domnului Iubitoare de Dumnezeu. Era groaznic de deteriorată. Scândura se umezise, din ea ieșea o umiditate ruginie. Pictura se umflase, culorile crăpaseră și erau gata să cadă. Lemnul era pătruns de numeroase găuri mici săpate de cari. Fața era plină de funingine, mutilată de picturile ulterioare, pe toată icoana, din cap până-n picioare, fusese trasată, plină de furie, o urmă adâncă.
Celișev a examinat icoana, a aflat cât de neînsemnat este onorariul pe care-l promitea directoarea săracului muzeu de stat și a decis să refuze. Mai ales că îl aștepta o lucrare deloc complicată și avantajoasă, un tablou de Semiradski, în care o baccanalie trupeșă, cu sâni roz, punea într-o vază antică un ciorchine violet de strugure.
Căută niște cuvinte delicate pentru a refuza, privind blând la directoarea cu fața palidă, uscată și un guler de dantelă de modă veche. Privirea lui căzu ultima oară pe icoana care era culcată pe masă. Și deodată simți o asemenea durere și căință, o asemenea compătimire și vină, privind icoana jerpelită cu tăietura de cuțit care semăna cu o arsură, o criză aproape ca una de inimă. Era mama lui, care murise acum câțiva ani. I se păru că este murdară, plină de coji, profanată, neajutorată, stă culcată în noroi sub o ploaie rece și nimeni nu-i vine în ajutor, până și fiul ei și-a întors de la ea inima împietrită.
Durerea era așa de puternică, vina era așa de fierbinte și acută, că el, simțind o arsură în piept, i-a spus directoarei:
— Sunt de acord. O să-o accept. Pot s-o refac în atelierul meu de acasă?
— Trebuie păstrată cu grijă. Este neprețuită.
— O să am grijă de ea ca de mama.
Când icoana a fost adusă, cu mari precauții, în atelierul său, Celișev a pus pe masă o bucată albă de postav și a pus icoana pe ea. A tras draperia la fereastră și a aprins o lampă puternică care lumina icoana cu o lumină albă egală, așa cum sunt luminate sălile de de operație. S-a pus în fața icoanei și a început să se uite la ea, fără să clipească, la mâinile Fecioarei pe care ea le ținea în față, rugându-se. Capul aplecat era acoperit cu un maforion vișiniu cu niște stele aurii fragile. Pe fața oacheșă se vedeau, întunecați, niște ochi mari, ca de căprioară, înflorea bobocul gurii strânse. Tălpile mici, ieșite de sub tunică, erau încălțate cu niște cizmulițe roșii.
Contemplarea lui a durat mult. Era fermecat, împietrise, nu prindea la Fecioară semne de viață. I se părea o plantă plată uscată dintr-un ierbar, de un argintiu mort, cu o floricică purpurie decolorată. Pe măsură ce o contempla pe Fecioară, ea căpăta volum, dar părea înghețată într-un cristal transparent de gheață, stătea ca o prințesă din basm, într-un sicriu din cleștar, lipsită de viață, fără respirație. În cele opt secole de existență dăruise atâtor oameni puterile sale tămăduitoare, de atâtea ori îi salvase și-i alinase, reflctase atâtea invazii străine, de atâtea ori fusese aruncată în foc, înecată în copci, tăiată cu toporul, spintecată cu cuțitul, că devenise neputincioasă, se ofilise, murise. Se transformase într-o floare uscată, într-un umbră liniștită pe scândură, într-un curcubeu sărac prins într-un calup de gheață.
Celișev, se chinuia, se întrista, o plângea pe minunata Fecioară moartă. Încerca față de ea adorație, nu știa să trezească în ea bătaia sfioasă a inimii. Se apropia de fața ei, sperând să prindă o respirație abia simțită. Atinse cu buzele mâinile ei rugătoare. Și mâinile acestea, sub buzele lui, tresăriră slab, dinspre ele veni o căldură abia simțită. Celișev, radiind de bucurie, se uita la Fecioara care parcă se trezise. Nu ea moartă, se afla într-un somn adânc, neputincioasă din cauza chinurilor și suferințelor nesfârșite. Și el, ca un medic al unui pacient prețios, o va trata, îi va menține viața slabă care arde în trupul ei chinuit, simțea că din acest moment existența lui s-a schimbat și sufletul o luă într-o direcție neașteptată pe care nu o bănuia și care în toți acești ani fusese alături, așteptând ca el să se transforme.
A fost nevoie de o săptămână pentru a usca scândura. Întinse în jurul icoanei niște radiatoare, dădu drumul ventilatorului. Șuvoaiele uscate de aer cuprinseseră icoana. Lemnul alunga încet umezeala. Celișev ciocănea ușor pe lemn, până ce sunetul surd al fibrelor umflate de la apă nu s-a transformat într-unul sonor, așa cum este scos de o clapă a xilofonului.
Cu mare precauție, după ce înfășură icoana în postav alb, a dus-o la un doctor cunoscut care lucra la tomograf. După ce a pus scândura în cercul spațios, se uita cum se mișcă, cu un foșnet încet, inelul de-a lungul Fecioarei întinse. Pe ecran alergau pete și linii multicolore. Imprimanta scoase numeroase printuri unde razele, străbătând icoana, puneau în evidență traumele și vătămările, golurile și umflăturile, stratul primar de vopsea și adaosurile târzii.
Acum, când tabloul afecțiunii era clar, când a fost pus diagnosticul pacientului valoros, Celișev a trecut la tratament. A început procesul de restaurare.
A privit la microscop sectoarele afectate așa cum erau privite celulele bolnave. Fiecare părticică, fiecare crăpătură a fost cercetată. În mâinile lui precaute apărea ba un scalpel, ba o siringă, ba o pensulă mică moale, ba un tampon umed. Ștergea afumătura, tăia cojițele și cojile rupte, stropea un lichid lipicios, reda unui fragment culorile prospețimii lui originare, consolidând-o pe scândură.
Peste o lună de efort neobosit a fost curățat și refăcut un sector mic al maforiului, de un vișiniu intens, ca sângele, în care se vedea aurie, prețioasă, o stea. Celișev, epuizat, admira acea stea fragilă, strălucitoare.
Și timpul a dispărut. Și Moscova nu a mai existat. Draperiile la ferestrele ce dădeau spre bulevardul Tverskoi erau trase. Zi și noapte ardea lampa albă care lumina Fecioara. Și ca o pajiște sub soare, de sub care dispare umbra, înfloriseră țesăturile refăcute ale hainelor.
Celișev nu observă cum se îngălbeniră stejarii și teii de pe bulevardul Tverskoi și viforele strălucitoare ale mașinilor zburau în căderea frunzelor. Nu a observat cum au început ploile reci și statuia lui Pușkin strălucea ca o sticlă neagră, și lângă picioarele lui se vedea trist, roșie, un trandafir singuratic. Nu a observat cum în primele viscole au început să se încețoșeze falinarele nocturne pe Tverskoi, înconjurate de curcubee palide. Nu a observat cum, lângă jgheab s-a format o depunere transparentă în care se reflectau șuvoaiele de mașini ce curgeau și licărea lumina tricoloră a semaforului. Nu a observat cum bulevardul s-a învăluit într-o ceață verzuie și în părculeț, într-un rond negru, au început să se vadă, purpurii, niște lalele. A zburat un an împărțit nu în zile și săptămâni, ci în particule minuscule din care se forma icoana și pe care le salvase de la pieire. Particulele erau mici cărămizi ale universului pe care nu le lăsa să se desprindă.
Munca lui îi producea o satisfacție nemaiîntâlnită, de parcă fiecare bucățică salvată îl nutrea cu o beatitudine necunoscută, iar înainte, când munca se va încheia, îl aștepta o recompensă nemaivăzută.
Când a înlăturat depunerile și de pe fața Fecioarei și ea a început să strălucească cu o culoare delicată, ca a mierii, și micile buze au devenit o floricică de culoare carmin, iar în ochii lungi și minunați, ca ai unei căprioare, a început să licărească cerul înstelat, a simțit deodată un miros plăcut ce venea dinspre icoană. În atelier a început să miroasă a trandafiri și el a început să se uite în jur, așteptând să vadă o tufă înflorită.
S-a îndepărtat de fostele sale cunoștințe, evita întâlnirile. Refuza bilete la spectacolele teatrelor englezești și franceze care-i scoseseră din minți pe oamenii de teatru din Moscova. Ignoră invitația la o ceremonie închisă cu ocazia nașterii ministrului culturii. Nu a răspuns nici la invitația unei iubite recente de a merge la o fiesta în Spania. Deconectase telefonul care înainte suna neobosit. Se cufundă în singurătate, dar nu o simțea. Era singur cu Fecioara entuziasmantă și fiecare atingere a ei, fiecare frântură a icoanei salvată de la distrugere îi stârnea o beatitudine nemaivăzută.
Tot venea în atelierul lui directoarea muzeului. Se uita fermecată la icoană și fața ei ofilită, sfioasă căpăta o rumeneală delicată, rozalie.
— Munca dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, se apropie de final. Și deja a apărut o dispută între muzeu și mănăstirea care vrea ca icoana să fie transmisă Bisericii. Dar ei nu pot s-o păstreze în condiții bune. Din nou o s-o afume cu barbarie, o s-o înghețe, o s-o expună în catedrala umedă. Pentru ea este nevoie de un etui special, ermetic, cu un regulator de temperatură și umiditate. Dumneavoastră ce părere aveți, Arkadi Ivanovici?
— Nu știu, răspunse încet Celișev privind aurul lucitor al stelei și pe chipi i se citi un zâmbe blajin.
Era vizitat de o călugăriță, egumenă, maica Elizaveta, de la mănăstirea unde Fecioara îi apăruse odinioară lui Andrei Bogoliubski și acela a poruncit să i se picteze imaginea. Maica Elizaveta, slabă, cu pieptul plat, cu niște ochi aprinși negri-albăstrui, se aplecă de câteva ori flexibilă deasupra icoanei. Ea spunea cântător cu o voce înaltă, puțin dogită:
— Fecioară Maică a lui Dumnezeu, bucură-te. Marie binefăcătoare, Dumnezeu este cu Tine. Binecuvântată ești între soții. Binecuvântat este rodul pântecelui Tău, pentru că ai dat naștere Mântuitorului sufletelor noastre.
Își întoarse spre Celișev fața zeloasă cu nasul lung:
— Dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, nu sunteți din lumea aceasta, Dumnezeu v-a ales ca prin dumneavoastră să apară imaginea Preasfintei Maici a Domnului în zilele în care se decide dacă Rusia există sau nu. Din mâinile dumneavoastră imaginea preacurată va străluci deasupra pământului rusesc și va alunga nenorocirile din el. Acum dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, trebuie să fiți mereu pe lângă Născătoarea de Dumnezeu, oriunde s-ar duce. Și va veni ea la noi la mănăstire, unde i-a apărut binecredinciosului cneaz Andrei. Și veți fi pe lângă ea ca un slujitor. Ea, Născătoarea de Dumnezeu, ne va arăta țarul și dumneavoastră, în preajma ei, vechi ghici acest semn și-l veți revela poporului. În asta constă marea dumneavoastră obediență și mare faptă, Arkadi Ivanovici.
Maica Elizaveta îi făcu cruce lui Celișev. Își îndoie flexibilă bustul subțire, se aplecă spre icoană și ieși.
Munca lui se apropia de sfârșit. În toată Moscova erau brazi de Anul Nou, ca niște țarițe pline de perle, colane. Copacii de pe bulevardul Tverskoi erau împletiți cu ghirlande din ametist și oamenii mergau pe bulevard ca într-o cană de sticlă care-și zăngănea cristalul înghețat.
Celișev, cu o legătură pe frunte, cu o bluză largă, cu fața slăbită pe care se vedea creață o bărbuță blondă, se uita la icoană. Fiecare fărâmiță, fiecare bucățică fuseseră încălzite de atiungerea lui, fuseseră animate de respirația lui, străluceau minunat culorile ei originare. Fecioara Maria parcă era întinsă într-o barcă ce plutea pe o mare nemărginită, printre zăpezile moscovite, brazii de Anul Nou, copacii de cristal.
Deodată simți că din atelier dispare aerul, în jurul icoanei se formează un vid fără aer, el plutește în bezna albăstruie cu licărul infinit al stelelor. Se sufoca, își pierdea conștiința, era îngrozit de moartea ce se apropia. Deodată ieși din icoană o lumină orbitoare, din adâncuri, prin scândura de lemn, hainele pictate, chipul de culoarea mierii, de acolo unde se ascunsese minunea divină de necuprins pentru mintea umană. Lumina îi năvăli în suflet și o bucurie puternică îl cuprinse. Cineva atotputernic și minunat îl ridică și-l ținea deasupra unor curcubee orbitoare, cu reflexe fermecătoare, unor valuri ce făceau ape pe care se legănau stelele. Simțea o bucurie liniștită, o putere așa de luminoasă, o asemenea iubire, încât dispăru spațiul și timpul, rămăsese numai bucuria orbitoare.
Asta a durat numai o singură clipă. Din nou a apărut atelierul. Icoana stătea ca un lingou răcit. Dar în el bucuria continua. I se părea că se instalase în el o forță minunată, avu loc o concepere și el se temea să nu sperie creșterea ce începuse, freamătul pleoape al curcubeelor de mătase.
Din această zi Celișev simți o dependență plăcută de icoană, de parcă nu el, ci ea îl readusese la viață.
I se părea că dinspre Fecioară vin porunci fără cuvinte, care stârnesc în el amintiri, fiecare dintre ele înduioșându-l și entuziasmându-l. Își aduse aminte de mama, tânără, frumoasă, cu o bluză albă, largă. În fața oglinzii își pieptăna părul des, castaniu, trecea prin el un pieptăn de lemn și în fața oglinzii, printre flaconașele de sticlă, unul, în care intrase soarele, ardea cu o lumină ademenitoare de culoarea smaraldului.
Își aduse aminte de casa de vacanță, de gardul cenușiu rindeluit pe care se urcau fluturi roșii. Își desfăceau aripile ciocolatii și el se uita cum le tremură antenele subțiri ce semănau cu niște ace minuscule și puful de pe trupușorul subțire își schimba culoarea.
Își aduse aminte de fereastra înserată a casei de vizavi, portocalie de la abajur. Uneori la fereastră apărea o femeie tânără. Expunându-și cotul gol, femeia se uita pe alee. Adâncimea camerei ei, în spatele capului, era luminată de o lumină misterioasă și ademenitoare.
Odată lui Celișev i se păru că Fecioara îl trimite afară și-l roagă să-i aducă un țurțure dintre cei dați jos de pe acoperișuri de oamenii de serviciu. A coborât în curte, a ales un țuțure ascuțit albăstrui și l-a adus acasă. L-a pus lângă icoană. Fecioara se uita la țurțurele în care se vedeau reflexele brazilor de Anul Nou.
S-a trezit noaptea din cauza unei neliniști subite. I se păru că Fecioara îl cheamă. S-a dus desculț în atelier, a aprins lumina. Icoana era înconjurată de o lumină roz bolnăvicioasă, de parcă avea febră. Aerul din jurul ei lumina aprins. Celișev văzu că din ochii Fecioarei curgeau două lacrimi purpurii de sânge. Ea plângea. Simțea o nenorocire apropiată. Nenorocirea se referea nu numai la Celișev, ci la toți oamenii, la toată Rusia pe care, din spusele maicii Elizaveta, Fecioara venise să o salveze. Celișev simțea o mare durere și suferință pe care le simțea Fecioara. Simțea că sursa de suferință se află afară, în orașul nocturn, în mijlocul clădirilor uriașe de piatră, ale străzilor pe care foșnesc mașini, ale brazilor strălucitori de An Nou. Fecioara cerea ca Celișev să se ducă în oraș, să caute sursa nenorocirii și s-o înlăture. Voința Fecioarei era neabătută, îl grăbea. Dinspre ea veneau forțe care arătau calea. Celișev se îmbrăcă repede, ieși noaptea să caute concentrarea de rău de la care venea pierirea generală.
Moscova își ducea viața ei de noapte, ascunzând în cartierele de dormitoare locuitorii lor chinuiți în timpul zilei, deschizându-și restaurantele, cluburile de noapte, sălile de teatru pentru amatorii de distracții, cunoscătorii de mâncăruri alese, căutătorii neobosiți de plăceri. Pe străzile albe de la ninsoarea de azi mergeau mașini scumpe, luminând cu farurile zăpada strălucitoare. Vitrinele magazinelor la modă entuziasmau prin blănurile argintii ale vulpilor, toaletelor de peste mări, aur și diamante. Luminau în aerul înghețat firme zburătoare, ca niște focuri bengale, ale barurilor de noapte și instituțiilor de divertisment. Și peste tot, în piețe, la intersecții, se înălțau brazi ca niște doamne minunate, fiecare cu găteala ei, cu crinolină verde, albastru, zmeuriu, încununate cu diademe de pietre scumpe.
Celișev mergea pe jos prin Moscova, supunându-se indicațiilor invizibile, poruncilor neauzite pe care i le trimitea Maica Domnului. Era cuprins de niște linii de forță care îl purtau pe trotuare, îl coborau prin pasaje subterane, îl mutau dintr-un raion în altul. Aceste linii îl apropiau de concentrările de rău și suferință, fiecare dintre ele putând conține în ea pieirea universală. Orașul strălucitor ascundea niște nebuloase întunecate, ca o radiografie în care se văd petele negre ale afecțiunilor.
El trecu pe lângă un restaurant în care petreceau hoții legali gruzini. Udau o mare afacere cu petrol. Aruncau cu bani, duceau în cabinete fete tinere, reveneau la mese transpirați, cu cămășile deschise. Femei cu degete îngrijite le gâdilau piepturile păroase, gruzinii râdeau cu plăcere și unuia din buzunarul sacoului la modă i-a căzut un pistol de aur.
Celișev se apropie de un club gay la modă deasupra căruia își schimba culorile un curcubeu de o sută de culori. Un portar cu o haină de blană de femeie, cu buze rujate, pe tocuri înalte, deschidea ușile pe care intră, coborând din mașina sa de lux, un regizor cunoscut, solid și bătrân, ținând pe după umeri un tânăr zvelt. Au dispărut în penumbra holului din care mirosea a sudoare caldă evaporată, aroma putregăioasă a unui parfum otrăvitor.
Celișev trecu pe lângă o discotecă nocturnă. Muzica bubuitoare, amortizată de pereți, pătrundea până afară și el simți niște imbolduri surde. În penumbra discotecii străpunse de raze albastre mulțimea se unea și dansa. Era așa de înghesuială, că dansatorii numai dansau pe loc, se frecau unii de alții, se sărutau beți, erau cuprinși de frisoane subite. Deasupra mulțimii, pe un stâlp înalt, luminată de o lumină mormântală, dansa o femeie goală, acoperită toată cu aur, ca o zeiță fermecată. Ea se îndoia neobosită, își arunca în față picioarele aurii, se unduia ca un șarpe de aur. Mulțimea pulsa, semăna cu o moluscă uriașă lipicioasă care vărsa o mucoasă albăstruie. Stropii acestei mucoase, ca niște picături multicolore, pătau strada.
Celișev merse pe liniile de forță care erau o continuare a degetului arătător al Fecioarei și-l conduceau către concentrările de rău. Dar în niciuna dintre ele, ca într-un măr negru, nu se acundea grăuntele pieirii generale, nu se ascundea micul dragon gata să atace Rusia. Și Celișev, după ce înconjură un alt loc al răului, se îndepărtă, continuând călătoria vrăjitorească prin Moscova nocturnă, printre brazii diamantini.
Rătăcea ca într-un vis. Avea ochii deschiși, dar dormea ca un lunatic. Era condus de o voință încăpățânată, fără cuvinte. Îl îndemna să intre pe alei, să dea roată unor curți, să se oprească lângă un felinar singuratic, să se uite atent la fațadele stinse cu rare lumini aprinse. Într-una dintre acestre alei descoperi o închisoare. Înconjurată de locuințe, nu se vedea de la bulevard. Închisoarea semăna cu o broască țestoasă uriașă, monstruoasă, cu o carcasă în carouri. Dincolo de peretele de cărămidă, rulourile de sârmă ghimpată ceva gemea, se chinuia, aiura. De acolo adia a fier, lacăte unse, sudoare murdară, violență dură. Închisoarea se uita posacă la Celișev, de parcă îl gonea de acolo. Poarta de fier s-a deschis. Pe ea a ieșit un camion cu o cutie boantă de oțel în care se strângea un suflet condamnat invizibil.
În rătăcirile sale Celișev mersese prin Moscova dintr-un capăt în altul, parcă era purtat de un viscol nocturn. Parcă uitase de sine, închidea ochii, iar când îi deschidea se afla în celălalt capăt al orașului, nu mai recunoștea prospektele și străzile. În fața lui se înălța o clădire uriașă ca o stâncă. Semăna cu un etui uriaș în care, fără lumini, se ascundea ceva viu. Tresărea, se umfla, scădea. Era centrul oncologic și acolo, așa i se păru lui Celișev, se afla o tumoră uriașă. Ea creștea încet, pătrunsă de vene violet, din care puroia. Celișev auzea tremuratul plăcilor de beton, sunetul prelung, metalic al construcțiilor. Tumora, crescând, apăsa pereții clădirii, erau gata să se prăbușească și atunci partea aceasta moală, monstruoasă, lipicioasă va invada Moscvova. Vârful clădirii negre era luminat slab. Sunt sufletele morților scăpați de chinuri, care zburaseră la cer.
La periferie, într-un cartier de dormitoare, ardea singuratică o fereastră la parter, aruncând pe nămeți o fâșie galbenă. Celișev se uită pe fereastră și văzu cum, într-un fotoliu de operație, cu picioarele desfăcute, se află o femeie adormită. Un chirurg într-un halat plin de sânge îi pune în pântece o țeavă de oțel și un lichid însângerat în care este transformat embrionul cade într-un lighean emailat.
În concentrările de dureri și chinuri la care l-au adus pe Celișev liniile de forță se ascundeau pericole înfricoșătoare gata să răstoarne Rusia. Dar liniile de forță doar se apropiau de concentrările chinuitoare, le înconjurau, îl atrăgeau și mai departe pe Celișev.
Supunându-se voinței fără voce, s-a trezit din nou lângă blocul său, în piața Pușkinskaia, în scuarul de lângă statuie. Poetul de bronz, cu pălăria scoasă, capul plecat; un viscol ușor presărase cu argint buclele de bronz, pălăria, trandafirul roșu de la picioarele lui. Celișev se uită cum pe Tverskoi trece un roi strălucitor de mașini, își înalță farurile albe apoase, se îndepărtează cu cele roșii, ca niște cărbuni. Se întrerupe, împietrește, eliberând strada și transversal, iute, strălucind, gonesc mașini de pe bulevarde, transformând piața într-o cruce nocturnă aprinsă.
Liniile de forță l-au dus într-un pasaj subteran unde se grăbeau trecători rari și o tânărâ violonistă cu părul despletit își mișca neobosită arcușul, umplând pasajul de o muzică sfâșietoare. În fața ei se afla o pălărie cu monede și bancnote mototolite.
Celișev ieși în bulevardul Tverskoi și se trezi în pădurea de cristal. Copacii erau împletiți cu ghirlande de ametist. Trunchiurile erau și ele din gheață albăstruie și se părea că răsunau slab. O alee pustie, înconurată de copacii de cristal, ducea în depărtare, pe ea zbura un viscol translucid.
Lângă restaurantul „Pușkin” se opreau mașini. Un portar cu cilindru deschidea ușile, îi conducea pe clienți, deschidea umbrela deasupra doamnelor. Lângă restaurantul „Turandot” ardeau niște torțe albastre cu gaz, ca în fața templului unor adoratori ai focului.
Celișev mergea pe bulevard, simțind o neliniște din ce în ce mai mare. Ea plutea printre trunchiurile de cristal, plutea deasupra conacelor în stil Empire, cădea ca un fum din clădirea neagră a Teatrului de Artă. Neliniștea se accentua, devenea mai grea, se ridica ca un nor în mijlocul copacilor strălucitori. Se transforma în frică.
Celișev se împotrivea, nu voia să meargă, dar forța încăpățânată îl îndemna să meargă. Se cufundase în norul de groză în care se părea că se împletise într-un nod un monstru invizibil.
Undeva creștea aici un stejar de trei sute de ani, cel pe care-l pomenea Pușkin. Dar Celișev nu-l găsi. Se afla în fața unei clădiri înalte veche de o sută de ani, cu ferestre uriașe. Clădirea era neagră, dar două etaje erau luminate puternic, de parcă acolo avea loc o sărbătoare nocturnă. Ferestrele de cristal în rame împletite revărsau o lumină albă în care se vedea argintiu viscolul. Și dinspre aceste ferestre adia o groază grea, te înnebunea.
Aici, spre această casă minunată îl aduse Fecioara pe Celișev. Aici se încuibase răul care va distruge Rusia. Și Celișev, neputincios, înghețând de frig pe bulevardul nocturn, trebuia să oprească acest rău.
Stătea împietrit, în mijlocul copacilor de ametist, privind ferestrele aprinse de lumină.
Arkadi Ivanovici Celișev, pictor restaurator, 42 de ani, avea un păr lung de un blond închis care, când se apleca asupra unui tablou sau a unei icoane, era legat cu o panglică. Avea o frunte curată, deschisă, pe care, când se gândea, o sprijinea cu degetele, de parcă împingea la loc un gând incomod, ezitant. Sprâncenele groase, cam prea moi și feminine pentru un bărbat. Ochii cenușii, atenți, de parcă lumea pe care o priveau era interesantă și plăcută și numai din când în când se aprindea în ei o strălucire acută lacomă, de parcă găseau în lumea aceasta ceva neobișnuit și entuziasmant. Avea nasul îngust, cu o rădăcină delicată, ușor coroiată, drept pentru care fața părea ușor superioară. Dar era suficient să zâmbească cu gura lui mică, moale, că impresia aceasta se ștergea.
Era răsfățat de comenzi. I se adresau colecționari bogați de icoane, propunându-i să le redea fosta prospețime și seva scândurilor întunecate, afumate, arse pe margini, străpunse de fier acuțit. Sub atingerile lui ușoare pe scânduri începeau să înflorească nimburile de aur, mantiile purpurii, hitoanele albastre, ieșeau din întuneric chipuri minunate de îngeri, sfinți și cuvioși.
Restaura portrete din conace, putrezite în magaziile muzeelor de provincie. Prin lacul întunecat, fisurile întinse ca niște pânze de păianjen priveau moșieri bonomi cu obraji rozalii, în camizol, soțiile lor credincioase cu bonete, domnișoare drăguțe cu ochi holbați, ca niște vișine, ofițeri în uniformă, cu favoriți și decorații primite în războaiele din Caucaz sau Balcani. Celișev era cuprins de admirație în fața portretelor, nu lăsa să se piardă munca pictorilor provinciali anonimi care, se părea, îi mulțumeau pentru miloserdie și faptele de eroism.
Odată a primit o invitație în Germania la un bancher cunoscut, a cărui colecție, dintr-o întâmplare nefericită, a ajuns în apele Rinului. Câteva luni, închis într-un conac, Celișev a restaurat tablouri de Matisse, Degas și Van Gogh. Bărci pe valuri albastre, balerine de ametist, floarea-soarelui purpurii. Crezând în transmigrarea sufletelor, el repeta culorile fermecate ale marilor pictori, trăia din inspirația lor.
Clienți cu stare îi plăteau bani frumoși și el nu avea nevoie de nimic. Cumpăra haine și încălțăminte în magazine scumpe. Locuia într-un apartament cu trei camere pe Tverskaia, într-un bloc stalinist. Într-una dintre camere amenajase atelierul, în celelalte două, bogat mobilate, îi plăcea să primească musafiri. Clienți care-i încredințau capodoperele vătămate, bancheri, diplomați, oameni de afaceri erau primiți în cercul său. Era invitat la serate în restaurante scumpe, era luat în călătorii pe iahturi, era inclus în cursele de automobile prin Europa, când gonea în șirul de automobile strălucitoare în „Volvo”-ul său, zburând pe lângă orașe spaniole pitorești, munți de smarald și golfuri azurii. Și alături de el se afla mereu o nouă femeie minunată, bronzată și fericită, cu care bea vin astringent pe veranda unui hotel minuscul, privind luna galbenă, teatral de frumoasă.
Fusese căsătorit de două ori și divorțurile lui fuseseră ușoare, cu acordul părților, și soția care-l părăsea nu-i lăsa nici copii, nici dezamăgiri, numai un miros ușor de parfum care mai plutea o vreme în dormitor, după care se evapora. Locuia în bogăție, cu o viață plină, era pasionat de muncă, uneori mergea pe la expoziții și spectacole la modă, era favoritul companiilor și foarte mulțumit de sine.
Odată a fost invitat la muzeu și i s-a arătat o icoană care trebuia să fie restaurată. Pe o scândură lungă, grea, era pictată Maica Domnului, o icoană de secol al XII-lea, numită Maica Domnului Iubitoare de Dumnezeu. Era groaznic de deteriorată. Scândura se umezise, din ea ieșea o umiditate ruginie. Pictura se umflase, culorile crăpaseră și erau gata să cadă. Lemnul era pătruns de numeroase găuri mici săpate de cari. Fața era plină de funingine, mutilată de picturile ulterioare, pe toată icoana, din cap până-n picioare, fusese trasată, plină de furie, o urmă adâncă.
Celișev a examinat icoana, a aflat cât de neînsemnat este onorariul pe care-l promitea directoarea săracului muzeu de stat și a decis să refuze. Mai ales că îl aștepta o lucrare deloc complicată și avantajoasă, un tablou de Semiradski, în care o baccanalie trupeșă, cu sâni roz, punea într-o vază antică un ciorchine violet de strugure.
Căută niște cuvinte delicate pentru a refuza, privind blând la directoarea cu fața palidă, uscată și un guler de dantelă de modă veche. Privirea lui căzu ultima oară pe icoana care era culcată pe masă. Și deodată simți o asemenea durere și căință, o asemenea compătimire și vină, privind icoana jerpelită cu tăietura de cuțit care semăna cu o arsură, o criză aproape ca una de inimă. Era mama lui, care murise acum câțiva ani. I se păru că este murdară, plină de coji, profanată, neajutorată, stă culcată în noroi sub o ploaie rece și nimeni nu-i vine în ajutor, până și fiul ei și-a întors de la ea inima împietrită.
Durerea era așa de puternică, vina era așa de fierbinte și acută, că el, simțind o arsură în piept, i-a spus directoarei:
— Sunt de acord. O să-o accept. Pot s-o refac în atelierul meu de acasă?
— Trebuie păstrată cu grijă. Este neprețuită.
— O să am grijă de ea ca de mama.
Când icoana a fost adusă, cu mari precauții, în atelierul său, Celișev a pus pe masă o bucată albă de postav și a pus icoana pe ea. A tras draperia la fereastră și a aprins o lampă puternică care lumina icoana cu o lumină albă egală, așa cum sunt luminate sălile de de operație. S-a pus în fața icoanei și a început să se uite la ea, fără să clipească, la mâinile Fecioarei pe care ea le ținea în față, rugându-se. Capul aplecat era acoperit cu un maforion vișiniu cu niște stele aurii fragile. Pe fața oacheșă se vedeau, întunecați, niște ochi mari, ca de căprioară, înflorea bobocul gurii strânse. Tălpile mici, ieșite de sub tunică, erau încălțate cu niște cizmulițe roșii.
Contemplarea lui a durat mult. Era fermecat, împietrise, nu prindea la Fecioară semne de viață. I se părea o plantă plată uscată dintr-un ierbar, de un argintiu mort, cu o floricică purpurie decolorată. Pe măsură ce o contempla pe Fecioară, ea căpăta volum, dar părea înghețată într-un cristal transparent de gheață, stătea ca o prințesă din basm, într-un sicriu din cleștar, lipsită de viață, fără respirație. În cele opt secole de existență dăruise atâtor oameni puterile sale tămăduitoare, de atâtea ori îi salvase și-i alinase, reflctase atâtea invazii străine, de atâtea ori fusese aruncată în foc, înecată în copci, tăiată cu toporul, spintecată cu cuțitul, că devenise neputincioasă, se ofilise, murise. Se transformase într-o floare uscată, într-un umbră liniștită pe scândură, într-un curcubeu sărac prins într-un calup de gheață.
Celișev, se chinuia, se întrista, o plângea pe minunata Fecioară moartă. Încerca față de ea adorație, nu știa să trezească în ea bătaia sfioasă a inimii. Se apropia de fața ei, sperând să prindă o respirație abia simțită. Atinse cu buzele mâinile ei rugătoare. Și mâinile acestea, sub buzele lui, tresăriră slab, dinspre ele veni o căldură abia simțită. Celișev, radiind de bucurie, se uita la Fecioara care parcă se trezise. Nu ea moartă, se afla într-un somn adânc, neputincioasă din cauza chinurilor și suferințelor nesfârșite. Și el, ca un medic al unui pacient prețios, o va trata, îi va menține viața slabă care arde în trupul ei chinuit, simțea că din acest moment existența lui s-a schimbat și sufletul o luă într-o direcție neașteptată pe care nu o bănuia și care în toți acești ani fusese alături, așteptând ca el să se transforme.
A fost nevoie de o săptămână pentru a usca scândura. Întinse în jurul icoanei niște radiatoare, dădu drumul ventilatorului. Șuvoaiele uscate de aer cuprinseseră icoana. Lemnul alunga încet umezeala. Celișev ciocănea ușor pe lemn, până ce sunetul surd al fibrelor umflate de la apă nu s-a transformat într-unul sonor, așa cum este scos de o clapă a xilofonului.
Cu mare precauție, după ce înfășură icoana în postav alb, a dus-o la un doctor cunoscut care lucra la tomograf. După ce a pus scândura în cercul spațios, se uita cum se mișcă, cu un foșnet încet, inelul de-a lungul Fecioarei întinse. Pe ecran alergau pete și linii multicolore. Imprimanta scoase numeroase printuri unde razele, străbătând icoana, puneau în evidență traumele și vătămările, golurile și umflăturile, stratul primar de vopsea și adaosurile târzii.
Acum, când tabloul afecțiunii era clar, când a fost pus diagnosticul pacientului valoros, Celișev a trecut la tratament. A început procesul de restaurare.
A privit la microscop sectoarele afectate așa cum erau privite celulele bolnave. Fiecare părticică, fiecare crăpătură a fost cercetată. În mâinile lui precaute apărea ba un scalpel, ba o siringă, ba o pensulă mică moale, ba un tampon umed. Ștergea afumătura, tăia cojițele și cojile rupte, stropea un lichid lipicios, reda unui fragment culorile prospețimii lui originare, consolidând-o pe scândură.
Peste o lună de efort neobosit a fost curățat și refăcut un sector mic al maforiului, de un vișiniu intens, ca sângele, în care se vedea aurie, prețioasă, o stea. Celișev, epuizat, admira acea stea fragilă, strălucitoare.
Și timpul a dispărut. Și Moscova nu a mai existat. Draperiile la ferestrele ce dădeau spre bulevardul Tverskoi erau trase. Zi și noapte ardea lampa albă care lumina Fecioara. Și ca o pajiște sub soare, de sub care dispare umbra, înfloriseră țesăturile refăcute ale hainelor.
Celișev nu observă cum se îngălbeniră stejarii și teii de pe bulevardul Tverskoi și viforele strălucitoare ale mașinilor zburau în căderea frunzelor. Nu a observat cum au început ploile reci și statuia lui Pușkin strălucea ca o sticlă neagră, și lângă picioarele lui se vedea trist, roșie, un trandafir singuratic. Nu a observat cum în primele viscole au început să se încețoșeze falinarele nocturne pe Tverskoi, înconjurate de curcubee palide. Nu a observat cum, lângă jgheab s-a format o depunere transparentă în care se reflectau șuvoaiele de mașini ce curgeau și licărea lumina tricoloră a semaforului. Nu a observat cum bulevardul s-a învăluit într-o ceață verzuie și în părculeț, într-un rond negru, au început să se vadă, purpurii, niște lalele. A zburat un an împărțit nu în zile și săptămâni, ci în particule minuscule din care se forma icoana și pe care le salvase de la pieire. Particulele erau mici cărămizi ale universului pe care nu le lăsa să se desprindă.
Munca lui îi producea o satisfacție nemaiîntâlnită, de parcă fiecare bucățică salvată îl nutrea cu o beatitudine necunoscută, iar înainte, când munca se va încheia, îl aștepta o recompensă nemaivăzută.
Când a înlăturat depunerile și de pe fața Fecioarei și ea a început să strălucească cu o culoare delicată, ca a mierii, și micile buze au devenit o floricică de culoare carmin, iar în ochii lungi și minunați, ca ai unei căprioare, a început să licărească cerul înstelat, a simțit deodată un miros plăcut ce venea dinspre icoană. În atelier a început să miroasă a trandafiri și el a început să se uite în jur, așteptând să vadă o tufă înflorită.
S-a îndepărtat de fostele sale cunoștințe, evita întâlnirile. Refuza bilete la spectacolele teatrelor englezești și franceze care-i scoseseră din minți pe oamenii de teatru din Moscova. Ignoră invitația la o ceremonie închisă cu ocazia nașterii ministrului culturii. Nu a răspuns nici la invitația unei iubite recente de a merge la o fiesta în Spania. Deconectase telefonul care înainte suna neobosit. Se cufundă în singurătate, dar nu o simțea. Era singur cu Fecioara entuziasmantă și fiecare atingere a ei, fiecare frântură a icoanei salvată de la distrugere îi stârnea o beatitudine nemaivăzută.
Tot venea în atelierul lui directoarea muzeului. Se uita fermecată la icoană și fața ei ofilită, sfioasă căpăta o rumeneală delicată, rozalie.
— Munca dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, se apropie de final. Și deja a apărut o dispută între muzeu și mănăstirea care vrea ca icoana să fie transmisă Bisericii. Dar ei nu pot s-o păstreze în condiții bune. Din nou o s-o afume cu barbarie, o s-o înghețe, o s-o expună în catedrala umedă. Pentru ea este nevoie de un etui special, ermetic, cu un regulator de temperatură și umiditate. Dumneavoastră ce părere aveți, Arkadi Ivanovici?
— Nu știu, răspunse încet Celișev privind aurul lucitor al stelei și pe chipi i se citi un zâmbe blajin.
Era vizitat de o călugăriță, egumenă, maica Elizaveta, de la mănăstirea unde Fecioara îi apăruse odinioară lui Andrei Bogoliubski și acela a poruncit să i se picteze imaginea. Maica Elizaveta, slabă, cu pieptul plat, cu niște ochi aprinși negri-albăstrui, se aplecă de câteva ori flexibilă deasupra icoanei. Ea spunea cântător cu o voce înaltă, puțin dogită:
— Fecioară Maică a lui Dumnezeu, bucură-te. Marie binefăcătoare, Dumnezeu este cu Tine. Binecuvântată ești între soții. Binecuvântat este rodul pântecelui Tău, pentru că ai dat naștere Mântuitorului sufletelor noastre.
Își întoarse spre Celișev fața zeloasă cu nasul lung:
— Dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, nu sunteți din lumea aceasta, Dumnezeu v-a ales ca prin dumneavoastră să apară imaginea Preasfintei Maici a Domnului în zilele în care se decide dacă Rusia există sau nu. Din mâinile dumneavoastră imaginea preacurată va străluci deasupra pământului rusesc și va alunga nenorocirile din el. Acum dumneavoastră, Arkadi Ivanovici, trebuie să fiți mereu pe lângă Născătoarea de Dumnezeu, oriunde s-ar duce. Și va veni ea la noi la mănăstire, unde i-a apărut binecredinciosului cneaz Andrei. Și veți fi pe lângă ea ca un slujitor. Ea, Născătoarea de Dumnezeu, ne va arăta țarul și dumneavoastră, în preajma ei, vechi ghici acest semn și-l veți revela poporului. În asta constă marea dumneavoastră obediență și mare faptă, Arkadi Ivanovici.
Maica Elizaveta îi făcu cruce lui Celișev. Își îndoie flexibilă bustul subțire, se aplecă spre icoană și ieși.
Munca lui se apropia de sfârșit. În toată Moscova erau brazi de Anul Nou, ca niște țarițe pline de perle, colane. Copacii de pe bulevardul Tverskoi erau împletiți cu ghirlande din ametist și oamenii mergau pe bulevard ca într-o cană de sticlă care-și zăngănea cristalul înghețat.
Celișev, cu o legătură pe frunte, cu o bluză largă, cu fața slăbită pe care se vedea creață o bărbuță blondă, se uita la icoană. Fiecare fărâmiță, fiecare bucățică fuseseră încălzite de atiungerea lui, fuseseră animate de respirația lui, străluceau minunat culorile ei originare. Fecioara Maria parcă era întinsă într-o barcă ce plutea pe o mare nemărginită, printre zăpezile moscovite, brazii de Anul Nou, copacii de cristal.
Deodată simți că din atelier dispare aerul, în jurul icoanei se formează un vid fără aer, el plutește în bezna albăstruie cu licărul infinit al stelelor. Se sufoca, își pierdea conștiința, era îngrozit de moartea ce se apropia. Deodată ieși din icoană o lumină orbitoare, din adâncuri, prin scândura de lemn, hainele pictate, chipul de culoarea mierii, de acolo unde se ascunsese minunea divină de necuprins pentru mintea umană. Lumina îi năvăli în suflet și o bucurie puternică îl cuprinse. Cineva atotputernic și minunat îl ridică și-l ținea deasupra unor curcubee orbitoare, cu reflexe fermecătoare, unor valuri ce făceau ape pe care se legănau stelele. Simțea o bucurie liniștită, o putere așa de luminoasă, o asemenea iubire, încât dispăru spațiul și timpul, rămăsese numai bucuria orbitoare.
Asta a durat numai o singură clipă. Din nou a apărut atelierul. Icoana stătea ca un lingou răcit. Dar în el bucuria continua. I se părea că se instalase în el o forță minunată, avu loc o concepere și el se temea să nu sperie creșterea ce începuse, freamătul pleoape al curcubeelor de mătase.
Din această zi Celișev simți o dependență plăcută de icoană, de parcă nu el, ci ea îl readusese la viață.
I se părea că dinspre Fecioară vin porunci fără cuvinte, care stârnesc în el amintiri, fiecare dintre ele înduioșându-l și entuziasmându-l. Își aduse aminte de mama, tânără, frumoasă, cu o bluză albă, largă. În fața oglinzii își pieptăna părul des, castaniu, trecea prin el un pieptăn de lemn și în fața oglinzii, printre flaconașele de sticlă, unul, în care intrase soarele, ardea cu o lumină ademenitoare de culoarea smaraldului.
Își aduse aminte de casa de vacanță, de gardul cenușiu rindeluit pe care se urcau fluturi roșii. Își desfăceau aripile ciocolatii și el se uita cum le tremură antenele subțiri ce semănau cu niște ace minuscule și puful de pe trupușorul subțire își schimba culoarea.
Își aduse aminte de fereastra înserată a casei de vizavi, portocalie de la abajur. Uneori la fereastră apărea o femeie tânără. Expunându-și cotul gol, femeia se uita pe alee. Adâncimea camerei ei, în spatele capului, era luminată de o lumină misterioasă și ademenitoare.
Odată lui Celișev i se păru că Fecioara îl trimite afară și-l roagă să-i aducă un țurțure dintre cei dați jos de pe acoperișuri de oamenii de serviciu. A coborât în curte, a ales un țuțure ascuțit albăstrui și l-a adus acasă. L-a pus lângă icoană. Fecioara se uita la țurțurele în care se vedeau reflexele brazilor de Anul Nou.
S-a trezit noaptea din cauza unei neliniști subite. I se păru că Fecioara îl cheamă. S-a dus desculț în atelier, a aprins lumina. Icoana era înconjurată de o lumină roz bolnăvicioasă, de parcă avea febră. Aerul din jurul ei lumina aprins. Celișev văzu că din ochii Fecioarei curgeau două lacrimi purpurii de sânge. Ea plângea. Simțea o nenorocire apropiată. Nenorocirea se referea nu numai la Celișev, ci la toți oamenii, la toată Rusia pe care, din spusele maicii Elizaveta, Fecioara venise să o salveze. Celișev simțea o mare durere și suferință pe care le simțea Fecioara. Simțea că sursa de suferință se află afară, în orașul nocturn, în mijlocul clădirilor uriașe de piatră, ale străzilor pe care foșnesc mașini, ale brazilor strălucitori de An Nou. Fecioara cerea ca Celișev să se ducă în oraș, să caute sursa nenorocirii și s-o înlăture. Voința Fecioarei era neabătută, îl grăbea. Dinspre ea veneau forțe care arătau calea. Celișev se îmbrăcă repede, ieși noaptea să caute concentrarea de rău de la care venea pierirea generală.
Moscova își ducea viața ei de noapte, ascunzând în cartierele de dormitoare locuitorii lor chinuiți în timpul zilei, deschizându-și restaurantele, cluburile de noapte, sălile de teatru pentru amatorii de distracții, cunoscătorii de mâncăruri alese, căutătorii neobosiți de plăceri. Pe străzile albe de la ninsoarea de azi mergeau mașini scumpe, luminând cu farurile zăpada strălucitoare. Vitrinele magazinelor la modă entuziasmau prin blănurile argintii ale vulpilor, toaletelor de peste mări, aur și diamante. Luminau în aerul înghețat firme zburătoare, ca niște focuri bengale, ale barurilor de noapte și instituțiilor de divertisment. Și peste tot, în piețe, la intersecții, se înălțau brazi ca niște doamne minunate, fiecare cu găteala ei, cu crinolină verde, albastru, zmeuriu, încununate cu diademe de pietre scumpe.
Celișev mergea pe jos prin Moscova, supunându-se indicațiilor invizibile, poruncilor neauzite pe care i le trimitea Maica Domnului. Era cuprins de niște linii de forță care îl purtau pe trotuare, îl coborau prin pasaje subterane, îl mutau dintr-un raion în altul. Aceste linii îl apropiau de concentrările de rău și suferință, fiecare dintre ele putând conține în ea pieirea universală. Orașul strălucitor ascundea niște nebuloase întunecate, ca o radiografie în care se văd petele negre ale afecțiunilor.
El trecu pe lângă un restaurant în care petreceau hoții legali gruzini. Udau o mare afacere cu petrol. Aruncau cu bani, duceau în cabinete fete tinere, reveneau la mese transpirați, cu cămășile deschise. Femei cu degete îngrijite le gâdilau piepturile păroase, gruzinii râdeau cu plăcere și unuia din buzunarul sacoului la modă i-a căzut un pistol de aur.
Celișev se apropie de un club gay la modă deasupra căruia își schimba culorile un curcubeu de o sută de culori. Un portar cu o haină de blană de femeie, cu buze rujate, pe tocuri înalte, deschidea ușile pe care intră, coborând din mașina sa de lux, un regizor cunoscut, solid și bătrân, ținând pe după umeri un tânăr zvelt. Au dispărut în penumbra holului din care mirosea a sudoare caldă evaporată, aroma putregăioasă a unui parfum otrăvitor.
Celișev trecu pe lângă o discotecă nocturnă. Muzica bubuitoare, amortizată de pereți, pătrundea până afară și el simți niște imbolduri surde. În penumbra discotecii străpunse de raze albastre mulțimea se unea și dansa. Era așa de înghesuială, că dansatorii numai dansau pe loc, se frecau unii de alții, se sărutau beți, erau cuprinși de frisoane subite. Deasupra mulțimii, pe un stâlp înalt, luminată de o lumină mormântală, dansa o femeie goală, acoperită toată cu aur, ca o zeiță fermecată. Ea se îndoia neobosită, își arunca în față picioarele aurii, se unduia ca un șarpe de aur. Mulțimea pulsa, semăna cu o moluscă uriașă lipicioasă care vărsa o mucoasă albăstruie. Stropii acestei mucoase, ca niște picături multicolore, pătau strada.
Celișev merse pe liniile de forță care erau o continuare a degetului arătător al Fecioarei și-l conduceau către concentrările de rău. Dar în niciuna dintre ele, ca într-un măr negru, nu se acundea grăuntele pieirii generale, nu se ascundea micul dragon gata să atace Rusia. Și Celișev, după ce înconjură un alt loc al răului, se îndepărtă, continuând călătoria vrăjitorească prin Moscova nocturnă, printre brazii diamantini.
Rătăcea ca într-un vis. Avea ochii deschiși, dar dormea ca un lunatic. Era condus de o voință încăpățânată, fără cuvinte. Îl îndemna să intre pe alei, să dea roată unor curți, să se oprească lângă un felinar singuratic, să se uite atent la fațadele stinse cu rare lumini aprinse. Într-una dintre acestre alei descoperi o închisoare. Înconjurată de locuințe, nu se vedea de la bulevard. Închisoarea semăna cu o broască țestoasă uriașă, monstruoasă, cu o carcasă în carouri. Dincolo de peretele de cărămidă, rulourile de sârmă ghimpată ceva gemea, se chinuia, aiura. De acolo adia a fier, lacăte unse, sudoare murdară, violență dură. Închisoarea se uita posacă la Celișev, de parcă îl gonea de acolo. Poarta de fier s-a deschis. Pe ea a ieșit un camion cu o cutie boantă de oțel în care se strângea un suflet condamnat invizibil.
În rătăcirile sale Celișev mersese prin Moscova dintr-un capăt în altul, parcă era purtat de un viscol nocturn. Parcă uitase de sine, închidea ochii, iar când îi deschidea se afla în celălalt capăt al orașului, nu mai recunoștea prospektele și străzile. În fața lui se înălța o clădire uriașă ca o stâncă. Semăna cu un etui uriaș în care, fără lumini, se ascundea ceva viu. Tresărea, se umfla, scădea. Era centrul oncologic și acolo, așa i se păru lui Celișev, se afla o tumoră uriașă. Ea creștea încet, pătrunsă de vene violet, din care puroia. Celișev auzea tremuratul plăcilor de beton, sunetul prelung, metalic al construcțiilor. Tumora, crescând, apăsa pereții clădirii, erau gata să se prăbușească și atunci partea aceasta moală, monstruoasă, lipicioasă va invada Moscvova. Vârful clădirii negre era luminat slab. Sunt sufletele morților scăpați de chinuri, care zburaseră la cer.
La periferie, într-un cartier de dormitoare, ardea singuratică o fereastră la parter, aruncând pe nămeți o fâșie galbenă. Celișev se uită pe fereastră și văzu cum, într-un fotoliu de operație, cu picioarele desfăcute, se află o femeie adormită. Un chirurg într-un halat plin de sânge îi pune în pântece o țeavă de oțel și un lichid însângerat în care este transformat embrionul cade într-un lighean emailat.
În concentrările de dureri și chinuri la care l-au adus pe Celișev liniile de forță se ascundeau pericole înfricoșătoare gata să răstoarne Rusia. Dar liniile de forță doar se apropiau de concentrările chinuitoare, le înconjurau, îl atrăgeau și mai departe pe Celișev.
Supunându-se voinței fără voce, s-a trezit din nou lângă blocul său, în piața Pușkinskaia, în scuarul de lângă statuie. Poetul de bronz, cu pălăria scoasă, capul plecat; un viscol ușor presărase cu argint buclele de bronz, pălăria, trandafirul roșu de la picioarele lui. Celișev se uită cum pe Tverskoi trece un roi strălucitor de mașini, își înalță farurile albe apoase, se îndepărtează cu cele roșii, ca niște cărbuni. Se întrerupe, împietrește, eliberând strada și transversal, iute, strălucind, gonesc mașini de pe bulevarde, transformând piața într-o cruce nocturnă aprinsă.
Liniile de forță l-au dus într-un pasaj subteran unde se grăbeau trecători rari și o tânărâ violonistă cu părul despletit își mișca neobosită arcușul, umplând pasajul de o muzică sfâșietoare. În fața ei se afla o pălărie cu monede și bancnote mototolite.
Celișev ieși în bulevardul Tverskoi și se trezi în pădurea de cristal. Copacii erau împletiți cu ghirlande de ametist. Trunchiurile erau și ele din gheață albăstruie și se părea că răsunau slab. O alee pustie, înconurată de copacii de cristal, ducea în depărtare, pe ea zbura un viscol translucid.
Lângă restaurantul „Pușkin” se opreau mașini. Un portar cu cilindru deschidea ușile, îi conducea pe clienți, deschidea umbrela deasupra doamnelor. Lângă restaurantul „Turandot” ardeau niște torțe albastre cu gaz, ca în fața templului unor adoratori ai focului.
Celișev mergea pe bulevard, simțind o neliniște din ce în ce mai mare. Ea plutea printre trunchiurile de cristal, plutea deasupra conacelor în stil Empire, cădea ca un fum din clădirea neagră a Teatrului de Artă. Neliniștea se accentua, devenea mai grea, se ridica ca un nor în mijlocul copacilor strălucitori. Se transforma în frică.
Celișev se împotrivea, nu voia să meargă, dar forța încăpățânată îl îndemna să meargă. Se cufundase în norul de groză în care se părea că se împletise într-un nod un monstru invizibil.
Undeva creștea aici un stejar de trei sute de ani, cel pe care-l pomenea Pușkin. Dar Celișev nu-l găsi. Se afla în fața unei clădiri înalte veche de o sută de ani, cu ferestre uriașe. Clădirea era neagră, dar două etaje erau luminate puternic, de parcă acolo avea loc o sărbătoare nocturnă. Ferestrele de cristal în rame împletite revărsau o lumină albă în care se vedea argintiu viscolul. Și dinspre aceste ferestre adia o groază grea, te înnebunea.
Aici, spre această casă minunată îl aduse Fecioara pe Celișev. Aici se încuibase răul care va distruge Rusia. Și Celișev, neputincios, înghețând de frig pe bulevardul nocturn, trebuia să oprească acest rău.
Stătea împietrit, în mijlocul copacilor de ametist, privind ferestrele aprinse de lumină.
