Kîio!, Kîio!

— Kîio! Kîio!

Stând în apă până la genunchi, fără să lase roaba, urinează în râu.
Lângă pod, lângă conducta care deversa spumă
și apa plină de săpun a băilor, vizavi de cimitirul părăsit
și a bisericii încă nearuncate în aer de pe celălalt mal,
el stă în apă și urinează în râu,
de parcă nici el nu înțelege cum a ajuns aici,
dar pe față îi aleargă un zâmbet de încântare
sau de nebunie: după ce și-a făcut nevoia, rămâne acolo
unde de regulă animalele trec râul prin vad,
stă fără să-și închidă pantalonii, privind fix în șuvoi,
opincile s-au umplut de la apa dezghețată
și nu știe ce să facă mai departe, rămâne așa,
ținându-și roaba cu mâinile și bolborosește ceva,
muge ceva, dar se aude un singur lucru: — Kîio! Kîio!

Ce-i asta? Un bocet? Un blestem?
                                                       În fiecare primăvară
pe pavajul de fier bubuie un tunet.
— Este Kîio-Kîio, dau din cap în gol,
și-a luat roaba sa și, în lătratul câinilor,
el apare cu căciula sa de serviciu cenușie,
cu galoși roșii lipiți de el, uite,
uite, el trece, zăngănind, bubuind,
străin de tot și de toate, și în urmă bătrânele
își fac cruce îndurerate de parcă-l văd pe prorocul Ilie,
iar bărbații mormăie: — Treci, treci, prostule,
sau vrei la Andreevo?, și, trăgându-și roaba,
el dispare în penumbra orbitoare a zilei
la fel de subit cum a și venit, numai un ropot
se aude odată cu lătratul câinilor ici, colo,
                                       De ce a apărut omul?
De ce împinge cele două roți de parcă sunt destinul
și plânge de sărbători, și rabdă sălbatic, zâmbind,
și se bucură aiurea: am văzut chiar eu
cum mergea alături de o orchestră de înmormântare
și, descoperindu-și gingiile, cu gura fără dinți,
era bucuros tot, râdea cu un zâmbet mut,
uite, cică, kîio, priviți, kîio-kîio,
ce să-i faci? Nu se știe de unde a venit
                                              — Nu mă da,
nu mă da la Andreevo, spunea
mama mea înainte de moarte, și ea
                                     Nu de mult din întâmplare
am trecut pe acolo. O casă fără etaj,
o construcție veche, reconstruită după țar,
am putea spune, o baracă în câmp, sezonieră,
dar cu mezanin, și în pridvor se aflau
oameni, toți în ceva gri, un stol de oameni
care nu vorbeau între ei, zburliți ca niște păsări
epuizate, după ce au căzut din nori
pe un vas pe câmp... dar nu asta
mi s-a părut ciudat, nu casa-adăpost
și nu locuitorii ei, ci faptul că eu,
mi se pare, fusesem acolo, o știu pe dinăuntru
până la scânduri, până la clanțele negre de alamă,
strigătele și mirosurile de clor, urină și
curentul ce se simțea pe coridor,
O, nu este tunetul ce se aude pe caldarâm,
este Kîio-Kîio care zboară în cer
cu roaba lui asurzitoare, și după el
se întinde o urmă de inversiune slabă, albă,
risipindu-se încet și înroșindu-se
de semnele tainelor...
Ce-o fi vrut el să spună, îmi spun trezindu-mă,
și în zori, peste jumătate de secol, confundând somnul și realitatea,
privesc cu atenție și văd un om care stă în picioare
în apa tulbure și care întreabă din nou:
ce? pe cine?, dar pustiul nu are niciun răspuns,
niciunul! O, tu, plimbatul nostru, spălatul,
nu vă vor părăsi — Iordan, Phlegheton și Lethe
sau Vohna la picioare... nu știu... Kîio. Kîio.