Karaoke

Mă cuprinde o liniște, o întreprindere mai neagră decât moartea. Gândul meu insuflat de liniște se înalță spre cerul înserării ce se contura Pe cer caută un ecou să iște și-l găsește. Și scrie gubernia. De karaoke și de un londonez pub îmi amintește cerul înserării, unde la tejghea un crab servil și slab amestecă whisky cu apă, cumva mai acătării. Mister Corkney strigă că a înghețat. În oglinzi se reflectă un copac. Missis Corkney, puțin fandosindu-se, vine pe podium la microfon, genunchii și pieptul oferind unor melodii populare ca whisky-ul, vrea ca, prin goliciunea sa, să le imite pe divele sărace cu duhul și cântă. Cântă cum se pricepe. Nu este soția nimănui, nici metaforă măcar. Căldură, dă viață unor foșnete, rămânând în urma ritmului fatal. Sau melodia minte așa, se răzbună pe autorul care a murit de timpuriu?, Risipește-mi durerea, risipește-o, pe Apollo Esenin liniștește-l. Subway-ul nu merge până acolo, numai în nord, dacă vine din nord, la fel, asta îți poți imagina foarte repejor, când bei neatent păhărel după păhărel. Este amețeala adierilor occidentale, anul înlocuirii cu casete a rolelor de magnetofon, este cântecul fetelor noastre de la școlile profesionale Zastava și Setun. Așa de tare se înfierbântă my love și good bye, că nici nu se gândesc să stingă lumina. Este numai karaoke, frați. Ochi căprui. Ieri căprui. Dimineață cenușii cu puțin negru-n adânc pictați. Inima mea proletarii o strâng ca un microfon în palmă, turbați, pe orice emisferă de neiertat. Vindecă-mi durea, vindec-o. Fix la miezul nopții și cu aceeași otravă. Stăncuțele delirului alcoolic au venit după slava rusească, bagă cheile multora în stânga, iar lui Modest Savrasov în dreapta. Liniștea se retrage prin surprindere. Pub-ul s-a închis. Gubernia a adormit. Și în cer de aude un cântec, de leagăn, curat. Ni se promite numai învierea și acum deja este fără-a fi îngropat.