Trei septine

În munți trupul îndesat bob lângă bob — pieziș de o parte și de alta a intrat, veriga unor rândunele curmeziș... și ca un fulger a pătruns (ca într-o sticlă ceva verde), imediat un nor a țesut. Rămâi cu bine, munte. De pe acoperișurile înclinate, de pe terasele tale mici solzoase ies printre cruci înnegurate fumuri în roșiatice cuirase (dincolo de fum fum, dincolo de roșu — roșu, și firele din cozile roșcovane ard, cum arzi și tu.) Munte, rămâi cu bine. Una câte una lumini uscate, stinse, alunecă de pe pantă în întuneric, întruna, ca puful de plop arse (rândunica în casă prăbușită își va strânge aripile la jumătate, nimeni nu va visa nimică).