Rostopasca s-a dus și sulfina și-a terminat sunetul-cântare...

Rostopasca s-a dus și sulfina și-a terminat sunetul-cântare, un porumbel s-a așezat pe pervaz, a ciocănit cu ciocul tare. Uite, sticla este deja spartă, pe sticlă se târăște un șarpe, tot trecutul este uitat, nu mai țin minte nimic din fapte. Eu nu mai țin minte nimic, tu nu mai ții minte, noi nu ținem minte, el a uitat, prin geamurile duble privește o Volgă galbenă ca Nilul neuitat. Și trupul ei umed se unduiește năpârlit... Vasele sunt frumos spălate, lenjeria este apretată și în blocurile cu patru etaje s-a instalat o viață durabilă, ca un mort în adâncurile piramidelor triunghiulare umede. Ale cui proprietăți, ale cui bunuri se află aici și peste tot? Cum rădăcini pământul umed plantele din ziduri scot? De ce stau cei mici, bătrânii lângă ferestrele asudate? Ce flori de piatră scutură casele pe trotuare? Acolo unde a crescut o casă de cărămidă a apărut o arătare imperială și în jurul ei a început să se facă papirus și trestie goală. Valurile înghețate ale Nilului cu putere de mal se lovesc, și nucile de apă coarnele ascuțite tăinuiesc.