De mult nu mai semăn cu mine, nu mai semăn de mult...

De mult nu mai semăn cu mine, nu mai semăn de mult Cu mine, zic, aud vocea vântului feroce Care a zburlit frunzișul și, în trâmbițe slabe, sunând, A agățat de coadă, ca o cioară, vara cea rece. De mult nu mai semăn, de mult nu mai semăn, de mult... Uite, s-a stricat placa!... Și miezul nopții în culoare de vinil E lățos bine, uite ce film s-a mai produs, ocult... Mă schimb, îmbătrânesc, văd: când s-a trezit vara, umil, Un fluture de noapte a bătut la fereastră, în viața de apoi... Poate acest mesaj, la lumina veiozei, voi putea Să-l transform în versuri? Poate un înger îi spune cuiva „trezește-te” — Îi spune, îi tot spune... Și parcă vântul leagănă aleea Ca pe un bebeluș și hoinăresc vise fără nicio grijă... Vara fără griji s-a lipit de astru obrazul Extrem de alb în întunericul de vinil Și tot felul de versuri cresc peste liniștea Lui...