În noaptea asta ai transformat în sfințenie preaplinul...

În noaptea asta ai transformat în sfințenie preaplinul, Tot ce este fără cuvinte, tot ce până acum era stătut: Apa simplă, pâinea, vinul. Călugăr rugător, cântă focul în șemineu, abătut, Precum ochii unui mucenic, fereastra privește în noapte Și fața de masă a spovedaniei s-a întins în ajun Pe pieptul apostolului-masă de gorun. O, lume materială, creație sfântă! O, casă ce radiezi liniștea divină plăcut! Unitatea construcției și a căpriorilor nuntă Ai cununat nepământescul cu trupul de lut, Pentru fiul rătăcitor în noapte Tu ai ridicat-o. De pe streașină un cocoș continuă și el să cânte — Și inima fugară o lovește iute. Plângând în hohote, ca un gunoi păduchios, Mă întorc în noapte, te găsesc, cu patimă, Acoperiș părăsit cândva furios. Cum de îndrăznesc să moștenesc prin mizeria vieții, ultimă, Liniștea feciorelnică a preșurilor? Dar nu voi fi întrebat unde am fost, deloc, Doar fotoliul va fi tras mai aproape de foc.