Pe acoperișul locomotivei am mers în orașul Ufalei...

Pe acoperișul locomotivei am mers în orașul Ufalei și-mi îmbrățișam cu amândouă mâinile prieteni — pe Duhul Apei și pe Broască țestoasă, ochii de copil mijind. Peste urechi și nasurilor vedeam ceruri zburând. Pe albastrul aer te poți întinde și aproape zbori, pe întinderile necuprinse cu ochi umezi te uiți: pădure-n stânga, pajiște-n dreapta, camioane cu lemne, tractoare. Uite, muncitori hoinari de dimineață-s în picioare. Uite, se zăresc femei, copii cu coșuri, ciuperci adună. Băieți posaci lângă râu își fac motoarele lună. Te poți întinde pe vântul cald și te gândești, stai culcat așa: poate că nu ar trebui să plecăm nicăieri de aicișa... Că altfel degeaba, nu, un prostuț cu două tuleie, mă duc pe acoperișul locomotivei în orașul Ufalei! Și pe fiecare vagon, beți de marea libertate toți micii borfași din Sverdlovsk mergeau și „Prima” fumau, frate!