Nu este nimeni în jur, nici apropiați, nici neamuri...

Nu este nimeni în jur, nici apropiați, nici neamuri, Numai ți se năzare, nu se știe de ce, o mare Și astrul ca o monedă s-a instalat în înălțimi, Un val se ceartă cu altul arțăgos... Nu este nimeni în jur (otravă e în stopuri), Doar seara, al întunericului însoțitor, Acoperă viața: nu este un fel de pedeapsă? A spus cândva așa ceva al Cărții Negre cititor Într-un film (cine să-l mai știe?), De fapt, acolo era un vânător al Creatorului... Nu este nici țipenie, numai năzăreala unor camere pustii, Doar o arătare — unde? — un intermediar al adversarului Între lumea aceea și — o vreme — cea a noastră: Între stratul nostru și cel al cărții întunecat, Uite, ne scufundăm acolo și atunci o să jucăm pe ață Ca un curajos oare, ca un fricos, ca orice erou adevărat... Acolo sunt ai noștri cu lumină... sau sunt mai mulți de-ai lor? Nu este nimeni în jur, nici rude, nici apropiați, Numai lumina stelelor și băutură, nu mai amară, dar nici mai dulce, ca în „Însemnări de aur”. Nu este nimeni în jur... În fiecare literă este Yahve Sau o aspidă cu patru capete? Cât o să stau eu în Kastalia de șase? Ce să vezi acum — toate versurile au note pe margine, Se intersectează cu Moira (de atâta tors s-a săturat) Și, desigur, cu fata pe care Vermeer (Ca să înțelegeți...), ne-a lăsat Chiar cu Cel care ieri a slăbit adierea vântului, Cu Cel care ieri, sub forma unui norișor peste cimitir, Ca un mic heruvim s-a ascuns În acele ținuturi dincolo de Podul Negru, la azil E asemeni un creștet tăcut.