Mitraliera de lut

(fragment din roman)

În curând Mariei începu să i se pară că merge prin sala lungă a unei galerii de artă — segmente din lumea înconjurătoare care din când în când apăreau din negura ce >învăluia lumea, prin caracterul său obișnuit, banal semănau cu obiecte ale artei actuale. Îi apăreau în fața ochilor tăblițe cu inscripția „schimb valutar”, bănci scrijelite cu briceagul și o cantitate uriașă de doze goale care demonstrau faptul că noua generație în masă alege totuși berea.

Din fum tot ieșeau la lumină, din nou se scufundau în el niște oameni neliniștiți cu automate în mâini. Chiar lăsară impresia că n-o observă pe Maria și ea le plăti la fel. Și fără ei erau destui cei care o țineau minte și se gândeau la ea. Câți să fi fost, milioane? Zeci de milioane? Maria nu le știa precis numărul, dar era convinsă că dacă toate inimile în care se înscrisese destinul său ar fi bătut la unison, zgomotul lor reunit ar fi fost mult mai puternic decât exploziile asurzitoare de dincolo de rîu.

Maria se uită în urmă și-și miji ochii plini de raze, încerca să-și dea seama despre ce este vorba.

Undeva, aproape, unde anume, nu se vedea din cauza fumului, din când în când se auzea un huruit și după fiecare salvă a lui se auzeau câini lătrând și zgomotul a numeroase voci, cum se întâmplă pe stadion după ce se dă gol. Maria nu știa ce să creadă în legătură cu asta — poate dincolo de râu se filma un film, poate niște noi ruși voiau să se lămurească care dintre ei este cel mai nou. Ar trebui să împartă cât mai repede totul, își spuse ea oftând, că altfel câți alți mulți băieți frumoși o să cadă pe asfalt și-l va umple cu sângele țâșnind din inima atinsă.

Maria începu să se gândească cum să ușureze povara insuportabilă a acestei vieți a tuturor celor care Dumnezeu știe de ce se chinuie acum în norii negri de fum care acoperă cerul și soarele. Îi veneau în minte imagini senine, luminoase, deloc sofisticate — uite, ea într-o rochie simplă, intră într-un apartament uriaș aranjat de proprietari pentru o asemenea ocazie. Și uite-i și pe proprietari, stau la masă lângă samovar și o privesc cu ochi de îndrăgostiți și ea știe că nu trebuie să spună nimic, trebuie doar pur și simplu să stea vizavi de ei și să-i privească cu tandrețe, pe cât posibil să nu acorde atenție camerei care păcăne. Sau așa: un salon de spital, oameni bandajați care stau culcați în paturi incomode, și imaginea ei care atârnă pe perete într-un loc în care să fie văzută de toți — se uită la ea din paturi și uită o vreme de necazurile și durerile lor...

Toate acestea erau minunate, dar ea înțelegea vag că asta nu este suficient, nu, în lumea aceasta era nevoie de o forță, severă și neabătută, capabilă, dacă trebuie, să se opună răului. Dar de unde să ia forța asta? Și cum să fie ea? Maria nu știa răspunsul la aceste întrebări, dar simțea că tocmai de aceea merge ea acum pe chei în acest oraș din care țâșnea suferința.

Pentru o secundă o rafală de vânt risipi fumul care o înconjura și asupra Mariei căzu o rază de soare. Se feri cu palma de ea și deodată înțelese unde să caute răspunsul, desigur, era în acele inimi nenumărate și în mințile care o chemaseră aici și o puseseră să se întrupeze pe acest chei fumegos. Toți parcă se contopiseră în același ocean al conștiinței care, prin milioane de ochi, se uita la ecranul televizorului și tot acest ocean era deschis privirii ei.

Ea se uita la el și la început nu văzu nimic ce-ar fi putut-o ajuta. Nu, desigur, în acest ocean al conștiinței era reprezentată o forță atotvictorioasă și în majoritatea cazurilor, cam la fel, astfel că se contura o anumită imagine generală: un tânăr cu cap mic și lat în umeri, într-un sacou zmeuriu cu două rânduri de nasturi, stând cu picioarele depărtate lângă un automobil lung, scund.

Acest automobil era foarte tulbure și parcă era diluat în aer, pentru că toți cei ale căror suflete le văzuse Maria prezentau în locul lui diferite modele. Același lucru se putea spune și în legătură cu fața tânărului — era foarte aproximativă, numai tunsoarea, un arici castaniu, puțin ondulat, era puțin mai clară. Însă sacoul se contura cu extrem de mare claritate și ai fi putut chiar, dacă făceai puțin efort, să citești inscripția de pe nasturii aurii. Dar Maria nu a făcut asta. Doar nu era vorba de ce scria pe nasturi, ci cum să unești această forță atotînvingătoare cu iubirea ei sfioasă.

Maria se opri și se sprijini de unul dintre stâlpii de granit care delimitau rețeaua de fontă a gardului. Trebuia să caute din nou răspunsul în mințile și sufletelor care avuseseră încredere în ea, dar de data aceasta — Maria știa asta extrem de precis — gândurile medii nu erau bune. Era nevoie...

„Doar acolo trebuia să fi fost măcar o singură muiere deșteaptă”, își spuse.

Și muierea asta deșteaptă a fost găsită aproape imediat. Maria nu știa cum o cheamă, cine este și chiar cum arată — îi licăriră numai o clipă niște rafturi înalte de cărți, un birou acoperit cu hârtii cu o mașină de scris și o fotografie ce atârna sus deasupra lui, a unui om cu niște mustăți uimitoare care se încolăceau și cu o privire sumbră — totul era tremurător, strâmb și alb-negru, de parcă Maria vedea asta în interiorul unui televizor foarte vechi cu ecranul ce nu mai mare decât un pachet de țigări, care pe atunci se afla nu în mijlocul camerei, ci undeva într-un colț. Dar imaginile vizuale au dispărut prea repede ca Maria să apuce să se gândească la cele văzute, mai târziu în locul lor au venit gândurile.

Maria nu înțelese aproape nimic din acel vifor al noțiunilor care se deschise în fața ei; mai mult că acest viscol era cam umed și sumbru, ca un val de praf care se ridică când din magazie cade un paravan vechi. Maria concluzionă că are de-a face cu o conștiință tare murdară și nu prea normală și, când totul s-a terminat, a simțit o mare ușurare. Captura, rămasă în vidul roz al sufletului ei, era formată din cuvinte neclare până la capăt. Erau asemenea cuvinte — „doamnă minunată” (aici era clar despre cine este vorba), „necunoscută” (la fel), apoi licărea cuvântul „Logodnic” (și de ce cu literă mare), apoi cuvântul „Musafir” (tot cu literă mare), mai departe erau tot felul de combinații de neînțeles „căsătorie alchimică”, iar după el ceva chiar obscur de tot: „odihna este zadarnică, bat la poartă”. Cu asta se terminau gândurile, după ele a mai licărit încă o dată fotografia omului cu privirea obosită și mustăți lungi, atârnând, care semănau mai degrabă cu o barbă care îi creștea direct de sub nas.

Ea se uită în jur pierdută. Ca de obicei în jurul ei era în primul rând fum. Maria își spuse că poate undeva alături se află poarta la care trebuie să bată și făcu câțiva pași sfioși în negură. Negreala o înconjură imediat din toate părțile, i se făcu frică și sări înapoi pe chei, unde totuși era puțină lumină.

„Și dacă bat la poartă, își spuse, oare o să deschidă cineva?”

În spate se auzi huruitul unui motor de automobil. Maria se lipi de gardul cheiului și începu să aștepte temătoare să apară din fum. Au trcut câteva secunde și pe lângă ea a trecut încet o mașină lungă neagră, „Ceaika”, împodobită cu panglici multicolore — era, așa cum își dădu seama, o mașină de nuntă. Mașina era plină de oameni concentrați, tăcuți; pe ferestrele ei ieșeau câteva țevi de automat, iar pe capotă străluceau două verighete galbene, una mai mare și alta mai mică.

Maria petrecu „Ceaika” cu privirea și se lovi cu palma pe frunte. Ei, desigur, își dădu ea seama. Da. Chiar așa e. Cele două verighete unite, Logodnicul, Musafirul, Sponsorul, Căsătoria alchimică, e adevărat, nu este clar ce mai este și asta, alchimică, dar, în caz de ceva, are un avocat bun. Maria dădu din cap și zâmbi. Cum a putut atâta timp să nu vadă lucrul cel mai simplu, cel mai important? Și, de fapt, la ce se gândise?

Se uită în jur se orienta aproximativ după punctele cardinale și întinse mâna spre vest (într-un anume fel era clar că Logodnicul de acolo o să apară).

— Vino!, șopti ea rugător și simți imediat o prezență nouă, apărută în lume.

Acum a rămas numai să aștepte întâlnirea. Ea o luă la fugă înainte, simțind bucuroasă că distanța dintre ea și Logodnic se micșorează — el, ca și ea, știa deja, venea în întâmpinarea ei pe același chei, dar, spre deosebire de ea, nu se grăbea, pentru că nu stătea în firea lui să se grăbească.

După ce sări ca printr-o minune peste o gură de canal ce a apărut pe neașteptate din fum, Maria începu să meargă mai încet și începu să pipăie febril buzunarele. Îi trecuse prin minte că nu are nici oglinjoara, nici fardurile. O clipă o cuprinse disperarea — chiar începu să-și aducă aminte dacă era vreo baltă pe drum unde își putea vedea reflectarea. Dar disperarea i se risipi la fel de ușor cum apăruse — Maria își aduse aminte că poate să apară în fața Logodicului așa cum vrea.

O vreme medita. Las să vadă el o fată tânără de tot, își spuse ea, cu două codițe roșcovane, o față pistruiată și... și... Era nevoie de un detaliu drăguț,o liniuță naivă — un cerceluș? O șapcă de baseball? Rămăsese foarte puțin timp și, în ultimul moment, Maria se împodobi cu niște căști de un roz viu care parcă îi continuau rumeneala de pe obraji. După aceea își ridică privirea și începu să privească înainte.

Înainte, în cocoloașele jerpelite de fum licări ceva metalic și imediat dispăru. Apoi apăru puțin mai aproape și din nou dispăru în întuneric. Deodată o rafală de vânt dădu fumul la o parte și Maria văzu o siluetă înaltă strălucitoare, care venea încet spre ea. Concomitent remarcă — sau așa i se păru ei — că, cu fiecare pas făcut de silueta aceasta pământul tremură puțin. Omul metalic era mult mai înalt ca ea și fața lui lipsită de patimă, frumoasă, nu exprima absolut niciun sentiment. Mariei i se făcu frică și se retrase în spate — ținea minte că undeva, în spatele ei, rămăsese canalul deschis, dar nu-și putea lua privirea de la torsul metalic ce se îndrepta spre ea, precum vârful unui uriaș spărgător de gheață pe o bucată de gheață.

În acel moment, când ea era deja gata să strige, omul metalic avu o transformare uimitoare. Mai întâi pe pulpele lui strălucitoare au apărut niște chiloți în dungi extrem de casnici, apoi un tricou alb, apoi trupul lui căpătă culoarea normală a pielii omenești bronzate și imediat după aceea se îmbrăcă cu niște pantaloni de culoarea canarului, o cămașă și o cravată în dungi și un sacou zmeuriu, de o culoare minunată, la două rânduri de nasturi aurii. Abia atunci Maria s-a liniștit. Dar sacoul zmeuriu nu-i bucură multă vreme privirea — el dispăru sub un impermeabil lung, cenușiu, ce apăruse deasupra. În picioarele Musafirului au apărut pantofi negri, iar pe față — niște ochelari negri oglindă. Părul a rămas înghețat într-o tunsoare arici roșcovană și Marina, cu inima cuprinsă de o emoție bucuroasă, l-a recunoscut în Logodnic pe Arnold Schwarzenegger — el, și nimeni altul era, după cum își dădu ea seama imediat.

Stătea în fața ei și o privea tăcut cu lentilele pătrate negre; pe buzele lui juca un zâmbet abia vizibil. Maria își văzu reflectarea în ochelarii lui și-și îndreptă căștile.

— O, Fecioară Maria!, spuse încet Schwarzenegger.

Vorbea fără nici o expresie, cu o voce surdă, dar plăcută.

— Nu, dragule, spuse Maria, zâmbind enigmatic și ridicându-și mâinile împreunate spre piept,simplemente Maria.

— Simplemente Maria, repetă Schwarzenegger.

— Da, spuse Maria. Iar tu ești Arnold?

— Sure, spuse Schwarzenegger.

Maria deschise gura să spună ceva, dar deodată se dovedi că nu are nimic ce să spună. Schwarzenegger se uita la ea tot așa, în tăcere și zâmbea. Maria își plecă ochii și roși și atunci Schwarzenegger, cu o mișcare blândă, dar extrem de puternică, o trase și o aduse lângă el. Maria ridică ochii spre el și zâmbi cu zâmbetul său celebru prostuț-enigmatic. Schwarzenegger îi puse mâinile pe umăr. Maria se lăsă puțin în jos sub greutatea lui și imediat îi apăru din memorie un tablou neașteptat — Lenin care ducea o bârnă la subbotnik. În tablou, deasupra umărului lui Lenin se vedea numai o margine a bârnei și Maria își spuse că poate de fapt nici nu era o bârnă, ci mâna vreunei făpturi puternice la care Lenin putea arunca numai o privire cu un zâmbet neputincios, cum îi zâmbește ea acum lui Schwarzenegger. În clipa următoare Maria își dădu seama că se gândește la ceva nepotrivit și aruncă toate astea afară din minte.

Schwarzenegger își întoarse fața spre ea.

— Ai niște ochi, spuse el monoton, ca în tabloul lui Aivazovski.

Maria tresări, luată prin surprindere. Nu se aștepta la asemenea cuvinte și Schwarzenegger, se vede, înțelese imediat asta. Și mai departe s-a întâmplat ceva ciudat sau, poate, nu s-a întâmplat în realitate, numai i se năzărise Mariei — prin ochelarii întunecați ai lui Schwarzenegger licăriră dinăuntru niște litere roșii abia observabile, așa cum se întâmplă la o reclamă electronică și concomitent ceva înce să pârâie în capul lui, de parcă acolo a pornit hard-diskul unui computer. Maria se dădu în spate speriată, dar își aduse aminte imediat că Schwarzenegger, ca și ea, este o creatură convențională și este făcut din mii de conștiințe ruse care se gândesc în aceaastă secundă la el, iar gândurile oamenilor despre el pot fi dintre cele mai diferite.

Schwarzenegger își ridică în față mâna liberă și-și mișcă degetele în aer, căutând cuvinte potrivite.

— Nu, spuse el în cele din urmă, nu ai ochi, ci perle!

Maria se lipi de el și privi încrezătoare spre el de jos în sus. Schwarzenegger întinse bărbia spre gât, ca pentru a o împiedica pe Maria să se uite sub ochelarii lui.

— Aici este mult fum, spuse el, de ce mergem pe acest chei?

— Nu știu, răpunse Maria.

Schwarzenegger se întinse și o împinse la distanță de gard, chiar prin fum. După câțiva pași Maria începu să se simtă îngrozitor, pentru că fumul devenise așa de compact, că nu se mai vedea nimic, nici Schwarzenegger, se putea vedea numai acel segment al mâinii lui care-i îmbrățișa umărul.

— De unde este atâta fum?, întrebă Maria. Parcă nu arde nimic.

— CNN, răspunse Schwarzenegger.

— Ce, ard ceva?

— Nu, spuse Schwarzenegger. Transmit.

Aha, înțelese Maria, probabil cei care se gândesc la ea și la Schwarzenegger se uită acum la CNN și CNN arată fumul acesta. Dar totuși durează cam mult.

— Nu-i nimic, spuse Schwarzenegger invizibil. O să se termine în curând.

Dar fumul nu se termina deloc și ei mergeau din ce în ce mai departe de chei. Deodată Mariei îi trecu prin minte că în loc de Schwarzenegger se află alături de ea deja de câteva minute altcineva, ei, măcar cel care-l îmbrățișase pe Lenin la subbotnik, și gândul acesta o speriase așa de tare, că automat își îndreptă căștile și dădu drumul la muzică. Muzica era ciudată și cumva fragmentară — ba începea să se cânte dulceag despre iubire, chitare și trompete, când deodată se auzea un urlet prelung, electronic, foarte asemănător cu urletul unui lup. Dar orice era mai bune decât să audă numai exploziile îndepărtate și amestecul neclar al vocilor omenești.

Deodată din fum apăru repede în fața Mariei o siluetă și o lovi cu putere în piept. Maria țipă și văzu în fața sa un om cu niște haine cu pete, cu un automat în mână. Omul ridică ochii spre Maria, vru să deschidă gura, dar imediat Schwarzenegger își luă mâna de pe umărul Mariei, îl luă pe om de cap, îl întoarse încet într-o parte și aruncă trupul moale dincolo de zona vizibilului. Mâna lui reveni pe umărul Mariei și Maria se lipi cu fața de torsul lui.

— Ah, bărbații, bărbații! spuse ea încet.

Fumul începu să se risipească ușor. Maria începu din nou să vadă fața lui Schwarzenegger, iar după aceea și tot trupul lui mare, ascuns, ca un monument înainte de dezvelire, sub acoperământul cenușiu al unei mantii.

— Arnold, întrebă ea, dar unde mergem?

— Păi tu nu știi?, spuse Schwarzenegger.

Maria roși și-și plecă privirea.

„Și totuși ce să însemne asta, căsătorie alchimică?, își spuse ea. Și n-o să mă doară? Adică după aia? Doar s-a întâmplat de atâtea ori”.

Ea ridică ochii spre el și văzu pe obrajii lui renumitele gropițe — Schwarzenegger zâmbea. Maria închise ochii și, fără să creadă fericirii sale, se duse acolo unde o îndrepta mâna ce stătea pe umărul ei.

Când Schwarzenegger s-a oprit, ea a deschis ochii și a văzut că în jur aproape că nu mai rămăsese fum. Se aflau pe o stradă necunoscută, între niște blocuri vechi acoperite cu granit. Strada era pustie, numai în depărtare, acolo unde, dincolo de fâșia de fum, rămăsese cheiul, se agitau fără rost niște siluete aplecate cu automate. Schwarzenegger se agita oarecum ciudat pe loc — Mariei i se păru că îl chinuie îndoielile firii de neînțeles și își spuse speriată că aceste îndoieli se puteau referi la ea.

„Imediat trebuie să spun ceva romantic, își spuse ea. Dar, la drept vorbind, ce să spun? Nu are importanță”.

— Știi, Arnold, începu ea lipindu-se de el, deodată... Nu știu, poate ți se pare o prostie... dar pot să fiu sinceră cu tine?

— Desigur, spuse Schwarzenegger întorcând spre ea lentilele negre.

— Când sunt alături de tine, vreau așa de mult să zbor în înalt! Mi se pare că cerul este așa de aproape!

Schwarzenegger ridică privirea și se uită în sus.

Între fuioarele de fum chiar se vedea cerul de un albastru deschis, nu se putea spune că era extrem de aproape, dar nici departe nu puteai să spui.

„A, își spuse Maria, ce prostii mai spun și eu!”.

Dar era deja târziu să se oprească.

— Dar tu, Arnold, ai vrea să zbori în înalt?

Schwarzenegger se gândi o clipă.

— Aș vrea, spuse.

— Și o să mă iei și pe mine? Doar eu..., Maria zâmbi rușinată, doar eu sunt așa de pământeană.

Schwarzenegger se mai gândi o secundă.

— OK, spuse el. O să te iau în înalt.

Se uită în jur, ca și cum ar fi încercat să găsească în jur niște repere cunoscute și probabil le găsi, pentru că o luă ferm pe Maria de braț și o trase înainte. Maria fu uimită de o asemenea rapiditate a trecerii de la abstracția poetică la acțiune, dar imediat își zise că tocmai așa treebuie să procedeze un bărbat adevărat.

Schwarzenegger o trase de-a lungul unei case staliniste lungi. După câțiva pași Maria se obișnuise cu zborul lui rapid și rămase fricoasă alături, ținându-se de mâneca impermeabilului său. Ea simțea că este suficient ca el să mărească viteza și mâna lui Schwarzenegger, din galantă, care-i oferea un punct de sprijin, se va tranforma într-un mâner de oțel care o va trage fără milă pe caldarâm și gândul acesta, nu se știe de ce, o umplea de o fericire fără margini care apărea în partea cea mai de jos a pântecelui și, prin valuri de căldură, se risipea în trup.

Când a ajuns la capătul clădirii, Schwarzenegger a cotit-o pe scara ce semăna cu un arc de triumf. Când au ajuns în curte, Mariei i se păru că s-au teleportat în alt oraș. Aici era o liniște de dimineață nederanjată de nimeni; în jur nu era nici urmă de fum și era greu să crezi chiar că undeva, foarte aproape, umblă oameni îngrijorați cu automate.

Schwarzenegger știa foarte bine unde o duce pe Maria. Ocoliră un mic loc de joacă cu leagăn și intrară într-un labirint de alei înguste printre garajele ruginite. Maria, cu o groază dulce, își spunea că undeva, aici, repede și puțin cam stângaci, avea avea loc căsătoria aia alchimică, când deodată aleea îi scoase într-un loc viran înconjurat din toate părțile de pereți de diferite culori și înălțimi.

De fapt, spațiul nu era deloc pustiu. Sub picioare, așa cum se cuvine, erau sticle, două anvelope vechi, o ușă boțită de la o „Lada” și o cantitate mare de gunoi diferit, mai mult mecanic, așa cum se adună mereu lângă garaje. Mai mult, era și un avion.

El ocupa aproape tot spațiul liber, dar Maria îl văzu în ultimul moment, probabil pentru că creierul ei câteva secunde filtra semnalele venite din ochi ca o halucinație cunoscută. Mariei i se făcu frică.

„De unde a apărut aici un avion?, își spuse. Deși, pe de altă parte, de unde a apărut aici Schwarzenegger? Dar oricum, este foarte ciudat”.

— Ce-i asta?, întrebă ea.

— Un avion de vânătoare cu decolare și aterizare verticală „Harrier”, spuse Schwarzenegger, modelul A4.

Maria văzu pe obrajii lui gropițele celebre — Schwarzenegger zâmbea. Își încruntă puțin sprâncenele groase și teama din sufletul ei fu înlocuită de gelozie față de această insectă uriașă din sticlă și metal care în mod clar ocupa în inima lui Schwarzenegger nu mai puțin loc decât îl ocupa ea.

Schwarzenegger se duse spre avion. Cufundată în gândurile sale, Maria nu s-a mișcat imediat și a fost trasă înainte, de parcă Schwarzenegger era un tractor și ea un agregat agricol atașat în fugă.

— Dar aici este numai un singur loc, spuse ea când văzu sub cupola de sticlă a cabinei spătarul unui scaun.

— Asta nu este nicio problemă, spuse Schwarzenegger, o luă și, dintr-o mișcare ușoară, o puse pe aripă.

Maria își întinse picioarele și se ridică pe suprafața netedă de dural. Începu să bată puțiun vântul, hainele ei începură să freamăte și ea își spuse că mereu îi reușeau rolurile romantice.

— Și tu?, întrebă ea.

Dar Schwarzenegger era deja în cabină, se urcase uimitor de repede și abil și Maria își spuse că probabil este un montaj sau niște filmări combinate. Scoțând capul din cabină, el zâmbi și-i arătă un cerc făcut din degetele mare și arătător îmbinate; Maria își spuse că poate considera asta o verighetă.

— Stai jos pe fuselaj, spuse Schwarzenegger, acolo unde se termină aripile. Nu te teme. Imaginează-ți că este un carusel. Imaginează-ți că stai pe un căluț.

— Păi ce, ai de gând...

Schwarzenegger dădu din cap.

Ochii lui negri se uitau drept în sufletul Mariei și ea înțelese că acum, chiar acum se hotărăște soarta. Fără îndoială, ăsta era un examen. O femeie demnă de a fi alături de Schwarzenegger nu putea fi o făptură fricoasă și trivială, bună numai de niște intrigi anemice de telenovelă pe tărâm sexual-cotidian. Ea trebuia să fie capabilă să se întâlnească cu pericole mortale și simți că zâmbetul iese puțin cam anemic.

— Este o idee minunată, spuse ea. Și n-o să îngheț?

— Nu mergem mult, spuse Schwarzenegger. Stai jos.

Maria ridică din umeri, păși cu grijă pe fuselajul care, precum o coloană vertebrală a unui pește, se întindea sub aripile plate, apoi încălecă cu grijă pe el.

— No, spuse Schwarzenegger. O să fii amazoană atunci când o să mergem la ranchul meu din California. Acum așează-te normal. Este curent.

Maria ezită o clipă.

— Întoarce-te, spuse ea.

Schwarzenegger zâmbi cu colțul stâng al gurii și se întoarse. Maria își ridică piciorul peste culmea de dural și se așeză pe fuselaj. Metalul sub ea era rece și puțin umed de la rouă; ea se ridică puțin pentru a-și pune scurta sub ea și deodată i se năzări că părțile cele mai delicate ale trupului ei s-au lipit de șoldurile colțuroase ale unui om metalic întins pe spate — fie dărâmat de vânt, din vremea lui Dzerjinski, fie un robot infernal. Ea tresări, dar halucinația asta de scurtă durată se termină imediat. În locul ei veni senzația că stă pe o tigaie scoasă din congelator. Ce se întâmpla îi plăcea din ce în ce mai puțin.

— Arnold, spuse ea, ești sigur că trebuie să facem asta?

Cuvintele acestea le păstrase pentru cu totul alte circumstanțe, dar acum îi țâșniră singure de pe limbă. Schwarzenegger se gândi câteva secunde.

— Doar tu ai vrut în înalt, spuse el. Dar, dacă ți-e frică...

— Nu, spuse Maria depășindu-și frica, nu mi-e frică deloc. Pur și simplu îți fac atâtea încurcături!

— Nicio încurcătură, spuse Schwarzenegger. Acum o să fie mare gălăgie, așa că pune-ți căștile. Apropo, ce asculți?

— Jihad Crimson, spuse Maria, îndreptându-și peste urechi căștile mici roz.

Fața lui Schwarzenegger împietri. Dacă nu ar fi fost vântul care-i zburlea părul decolorat cu apă oxigenată, Maria ar fi crezut că este un manechin din echipa de filmare care l-a înlocuit pe adevăratul Schwarzenegger.

— Ce s-a întâmplat?, întrebă ea speriată.

Schwarzenegger o vreme nu s-a mișcat. În lentilele ochelarilor lui începură să tremure niște fulgere roșii — Maria își spuse că se reflectă frunzele uscate ale arțarilor care se ridică de deasupra garajelor.

— Arnie, îl strigă ea.

Lui Schwarzenegger de câteva ori îi tresări colțul gurii, apoi îi reveni, se pare, capacitatea de a se mișca. Întoarse capul — făcu asta cu efort, de parcă în rulmentul pe care se învârtea nimerise nisip.

— Crimson Jihad?, întrebă el.

— Jihad Crimson, răspunse Maria. Nusrat Fateh Ali Han și Robert Fripp. De ce?

— Așa, spuse Schwarzenegger, nimic.

Capul lui dispăru în cabină. Jos, undeva sub pântecele metalic al avionului, se auzi un zumzăit electric care în câteva secunde ajunse un răcnet monstruos ca stil — Mariei i se păru că simte cum pernuțele de porolon îi intră în urechi. Apoi fu legănată ușor și garajurile încerpură să plutească în jos și în urmă.

Legănat dintr-o parte în alta, ca o barcă, „Harrier” se ridica în sus vertical — Maria nici nu știa că avioanele pot zbura așa. Ea își spuse că dacă închide ochii nu va fi așa de îngrozitor, dar curiozitatea se dovedea fi mai tare decât frica și în nu mai puțin de un minut îi deschise din nou.

Primul lucru pe care l-a văzut când a deschis ochii era o fereastră care venea direct spre ea — era așa de aproape, că Maria văzu clar pe ecranul televizorului deschis din cameră un tanc care întorcea tunul în direcția ei. Tancul de pe ecran trase și în aceeași secundă avionul se aplecă puternic și pluti departe de perete. Maria, cât pe ce să zboare de pe aripă, începu să ține de groază, dar avionul se echilibră repede.

— Ține-te de antenă!, strigă Schwarzenegger ieșind din cabină și făcând cu mâna.

Maria își coborî privirea. Chiar în fața ei din fuselaj se ițea un obiect metalic prelung cu o ceva rotund, gros la capăt — era de neînțeles cum de nu-l observase mai înainte. Semăna cu o aripă scurtă și îngustă, verticală și imediat îi stârni Mariei niște asociații deloc modeste, deși dimensiunea lui era mult mai mare decât ce se întâlnește în lumea reală. Numai de la privirea aruncată asupra acestei ridicături puternice în sufletul ei frica a fost înlocuită cu o excitare bucuroasă de care avea așa de mare nevoie cu toți acești Migueli obosiți, Lionia nespălați și Ivani bețivani.

Aici totul era cu totul altfel: vârful rotund din capătul antenei era acoperit cu niște găurele mici care aminteau oarecum cu un cap de duș și concomitent o făceau să se gândească la formele nepământești ale vieții și iubirii. Maria arătă cu degetul spre el și se uită întrebător la Schwarzenegger. Acela dădu din cap, zâmbi larg și în dinții lui începu să strălucească soarele.

Maria își spuse că ceea ce se întâmplă acum cu ea este împlinirea visului ei de copil. Într-un film ea stătuse mult timp lângă niște cărți de povești, se uita la desene și se imagina zburând pe spatele unui dragon sau al unei păsări uriașe — și acum chiar asta se întâmpla cu ea. Poate nu era chiar același lucru, dar, își spunea, punând palma pe proeminența de oțel a antenei, visele se îndeplinesc mereu altfel decât ne așteptăm noi.

Avionul se aplecă puțin și Maria observă că asta s-a întâmplat în mod clar din cauza faptului că ea a atins antena. Și mișcarea avionului i se păru uimitor de animată, ca și cum antena era cea mai sensibilă parte a lui. Maria își trecu mâna pe țeava de oțel și-i puse partea superioară în pumn. „Harrier” își legănă nervos aripile și mai urcă câțiva metri. Maria își spuse că avionul se comportă exact ca un bărbat legat de pat, care n-o poate cuprinde în îmbrățișări și în stare numai să-și tremure tot trupul — asemănarea era accentuată de faptul că ea stătea tocmai în spatele aripilor care semănau cu niște picioare desfăcute — incredibil de musculoase, dar incapabile să se miște.

Era amuzant, dar totuși cam complicat — Maria ar fi preferat ca în locul acestei păsări uriașe de oțel, în spațiul pustiu dintre garaje să se afle cel mai obișnuit pat pliant. Dar cu Schwarzenegger, își spunea ea, nu avea cum să fie altfel. Ea se uită spre cabină — nu se vedea prea mult, pentru că în sticlă se reflecta soarele. Părea că el stă în scaunul lui și dădea ușor din cap într-o parte și în alta, în ritmul mișcărilor mâinii ei.

„Dar uite, robotul ăsta din film, își spuse Mașa punând și a doua mână pe antenă, făcut din metal și care-și putea schimba forma cum voia, ca la el, este interesant, avea și el? Probabil, cum voia?”

Între timp avionul se ridicase din ce în ce mai sus. Acoperișurile caselor rămăseseră mult în jos și în fața Mariei se deschise panorama măreață a Moscovei.

Peste tot sclipeau cupolele bisericilor și orașul, din cauza lor, părea o geacă de piele uriașă presărată din belșug cu catarame inutile. Deasupra Moscovei era mai puțin fum decât i se păru Mariei, când mergea pe chei. Din loc în loc chiar se înălța deasupra caselor, dar nu mereu era clar ce este — incendiu, deșeuri ce ieșeau pe turnurile uzinelor sau pur și simplu niște nori joși.

În ciuda monstruozității totale a fiecăreia dintre părțile sale componente, înfățișarea generală a orașului era extrem de frumoasă, dar sursa acestei frumuseți nu era clară. Așa este mereu cu Rusia, își spuse Maria, mișcându-și mâinile pe oțelul rece — admiri și plângi, dar când te uiți mai atent la ce admiri, poți și să borăști.

Deodată avionul tresări sub ea și ea simți că partea de sus a țevii se mișcă cumva ciudat în palma ei. Își dădu mâinile la o parte și imediat măciulia metalică cu găuri se desprinse de antenă, se lovi de fuselaj și zbură jos, iar din fosta putere rămăsese numai țeava scurtă tăiată la capăt, din care se ițeau două cabluri răsucite rupte, unul albastru și unul roșu.

Maria își mută privirea spre cabină. În spatele geamurui se vedea ceafa imobilă, blondă a lui Schwarzenegger, la început Maria își spuse că el nu observase nimic. Apoi îi trecu prin minte că el e leșinat. Ea se uită pierdută în jur, remarcă că vârful avionului se întoarce încet și parcă nesigur și bănuiala ei se transformă imediat în convingere. Aproape fără să-și dea seama ce face, se răsturnă de pe fuselaj pe platforma dreaptă dintre aripi (în acest timp ciotul antenei îi agăță scurta) și se târî spre cabină.

Cabina era deschisă. Culcată pe aripă, Maria se ridică puțin și începu să strige:

— Arnie! Arnie!

Dar nu răspunse nimeni. Se ridică cu teamă în patru labe și-i văzu ceafa cu o șuviță de păr ce tremura în vânt.

— Arnie!, îl mai strigă o dată.

Schwarzenegger întoarse capul spre ea.

— Slavă Domnului!, își spuse Maria.

Schwarzenegger își dădu jos ochelarii.

Ochiul lui stâng era mijit și exprima o gamă clară și concomitent extraordinar de complexă de sentimente, printre care erau, amestecate în proporții diferite, iubire de viață, forță, o iubire sănătoasă pentru copii, sprijin moral pentru constructorii americani de mașini în lupta lor grea cu Japonia, recunoașterea drepturilor minorităților sexuale, o ironie ușoară legată de feminism și conștientizarea liniștită a faptului că democrația și valorile iudeo-creștine, la urma urmelor, vor învinge neapărat răul în lumea aceasta.

Dar ochiul lui drept era cu totul altul. Acesta era și greu să fie numit ochi. Din găvanul răsturnat cu urme uscate de sânge se uita la Maria o lentilă rotundă de sticlă ce semăna cu un glob mare, într-un suport metalic complicat, de la care, pe sub piele, veneau niște cabluri subțiri. Chiar din centrul acestei lentile venea o rază de un roșu orbitor — Maria remarcase asta când raza îi nimeri în ochi.

Schwarzenegger zâmbi. Făcând asta, partea stângă a feței lui exprima ceea ce se cuvenea să exprime fața lui Arnold Schwarzenegger când zâmbea — ceva imperceptibil viclean și cumva copilăresc, astfel încât imediat îți era clar: omul acesta nu va face niciodată nimic rău, și dacă o să-i omoare pe câțiva fătălăi, asta numai după ce camera îi va fixa de câteva ori, din diverse unghiuri, convingător, pentru a arăta josnicia lor fără margini. Dar zâmbetul îi atingea numai partea din stânga a feței, cea dreaptă rămăsese total imobilă — rece, atentă și înfricoșătoare.

— Arnold, spuse pierdută Maria ridicându-se în picioare, Arnold, de ce faci asta? Încetează!

Dar Schwarzenegger nu răspunse. Și în clipa următoare avionul se aplecă brusc și Maria începu să se rostogolească în jos pe aripă. Pe drum se lovi de câteva ori cu fața de niște ridicături, iar mai apoi de sub ea dispăru orice punct de sprijin. Ea își spuse că o să cadă și-și miji ochii ca să nu vadă copacii și acoperișurile ce veneau spre ea. Dar au trecut câteva secunde și nu s-a întâmplat nimic. Maria a remarcat că motorul urlă în continuare lângă ea și întredeschise ochii.

Se dovedea că atârnă sub aripă — gluga scurtei ei se agățase de o proeminență înaripată în care recunoscu cu greu o rachetă. Racheta, prin partea ei frontală care se lărgea, semăna puțin cu antena cu care avusese de-a face acum câteva minute; când a văzut asta, și-a spus că Schwarzenegger pur și simplu își continuă jocurile sexuale. Dar asta era deja cam prea mult — avea probabil pe față câteva vânătăi, iar din buzele sparte sângele îi curgea în gură.

— Arnold, începu ea să strige, dând din mâini pentru a se întoarce cu fața spre cabină, termină! Nu vreau așa! auzi? Nu vreau așa!

În cele din urmă a reușit să vadă cabina și fața zâmbitoare a lui Schwarzenegger.

— Nu vreau așa, auzi? Așa cum vrei tu mă doare!

— No?, întrebă el.

— Nu! Nu!

— OK, spuse Schwarzenegger.You are fired.

În clipa următoare fața lui se trase înapoi și o forță inimaginabilă o duse pe Maria departe de avionul care, în câteva secunde, se transformase într-o pasăre micuță de argint, legată de ea printr-o trenă lungă de fum. Maria își întoarse fața înainte și văzu vârful ascuțit al turnului de televiziune Ostankino care venea spre ea. Partea mai groasă din segmentul ei median crescu repede în dimensiuni și cu o clipă înainte de lovitură Maria văzu clar niște oameni în cămăși albe și cu cravate care stăteau la masă și se uitau uimiți la ea prin geamul gros.