Oameni posaci

O, vai de noi, vai de noi!
Niște oameni posaci au venit la noi la sărbătoare,
oameni posaci!
Au îngăimat, au spus ceva fonfăit:
sărbătoarea voastră nu este sărbătoare!

Oameni posaci, fețe boțite,
în ochi — cherchelire.
Au venit și au început să se încrunte:
„Nu este bună pentru noi!
Nu este veselă veselia voastră!

Nu e bucuroasă pentru noi bucuria voastră, ne e silă,
suntem obosiți de voi, chinuiți!”
Oamenii posaci nu văd nicin rost la noi,
niciun folos, nicio noimă!

Au stat puțin, au bătut din picioare, cu o grimasă plină de dispreț
privind, au scuipat,
au pocnit din buze, au arătat cu degetul, indicator:
oare pe-aici, oare pe-acolo...

Au căscat, au înfulecat... Au asudat, au gemut,
au început să mârâie: asta nu e așa, asta nu e așa.
Nu așa am jucat noi, nu așa le-am cântat,
nu am păstrat ce trebuia pentru la urmă!

Pentru ei nu este așa la lumină, nu așa este pentru ei, când e vorba de o minune,
și împung, și înțeapă dureros,
și fac grimase oamenii posaci.
Ajunge,
            ajunge,
Nu vor nici în pială, nu vor nici pe farfurie,
nici trandafirul nu este același, nici pasărea.
Și posacii pleacă de aici ocărând...
Și sărbătoarea tot merge și merge mai departe!