Cartea călătoriilor prin imperiu

O singură țară

Călătoria unui tânăr

Poarta Asiei. Începutul

Din copilărie am visat la Asia. Semionovi-Tian-Șanskie, Prjevalski și încă... Grum-Grjimailo — ei au călătorit cu cămilele lor, au tras în iacii lor, au nimerit în simoom-ele* lor și și-au făcut marile descoperiri geografice. Mi-am căutat un pseudonim demn (nici numele meu, nici prenumele nu mă mulțumeau, mă mulțumea slava lor...). Serghei Karamîșev! Este binișor. Grum-Grjimailo și Karamîșev! Prjevalski îmi pune o mână pe umeri, iar cu cealaltă cuprinde depărtarea. Acolo este culmea Serghei Karamîșev. Marele călător Karamîșev-Mongolski pe fundalul cămilei sălbatice descoperite de el. O cărticică din seria „Viața oamenilor excepționali” — fotografii: mama călătorul, tatăl călătorului, marele călător în copilărie.
Am dat fuga cu cartea la mama.
— Uite ce scrie Prjevalski... Cum să devii mare călător, ce calități sunt necesare... Iar eu am de toate: m-am născut călător, sunt foarte pasionat de asta, m-am pregătit, îmi educ caracterul, puterea de muncă mi-o dezvolt, iar energia se adună.., spuneam eu, îndoind degetele.
Uite, sunt student la Institutul de Geologie. Știu deja că probabil nu sunt pete albe. Că poate de ultima a avut parte Grum-Grjimailo (ce minune de nume!). Și că, de fapt, asta este o copilărie. Dar încă nu știu că copilăria, poate, face parte din puținele lucruri de care nu trebuie să te rușinezi.
Visez la Japonia, țara unui gust ireproșabil și a unei mișcări șlefuite de mii de ani... Uite, stau pe vine în niște haine japoneze așa de frumoase. Se deschid ușile pictate cu cocori. Este în spatele meu, dar nu mă întorc: știu de ce s-a deschis și cine este acolo. Știu cum va veni ea, cum va face o plecăciune, cum va pune în fața mea o cană și va face din nou o plecăciune și cum va ieși, mergând cu spatele și făcând plecăciuni, și cum va trage după sine ușa, parcă dispărând în perete. Și eu nu-mi schimb nici poziția, nici expresia feței: știu toate astea. De o mie de ani toți știu asta. Este cunoscută camera asta și ce se află în ea. Și femeia aceasta. Și eu, care știu toate aceste lucruri...
Japonia... Se încheie prin aceea că mă căsătoresc cu o fată roșcovană și cârnă, așa de ciudată și așa de minunată. Și acum Japonia vine din ce în ce mai rar la mine.
Iar descoperirile? Specializarea mea este să scormonesc pământul, la 23 de ani știu deja că asta este muncă.
Și uite practica. Plec o vară întreagă în Asia Centrală. Mă duc să muncesc. Dar mă duc în Asia de care mă leagă copilăria din evacuare.

Încă o poartă

— Unde este aici secția de cadre?
— Înainte și la dreapta.
Înainte și la dreapta. Un coridor întunecat. Pe coridor — o ușă larg deschisă. De pe ea se revarsă pe jos o fâșie de lumină. Închizând puțin ușa, citesc: „Secția de cadre”. Ceea ce doream. Deschid din nou ușa, intru. Niște dulăpioare mici. Un cufăr de fier jos. La birou un uriaș blond cu o față masculină. Taie ceva concentrat cu un foarfec. Mă apropii de el, mă uit. Decupează dintr-o foaie roșie o literă Ș uriașă. Asta devine clar după o vreme. Uriașul este concentrat. În cele din urmă, cu un oftat puternic decupează ultima codiță. Lasă mâna jos, se uită cu ochii mijiți.
— Așa..., spune. Ei, ce-i?
— În opinia mea, este bine, spun.
Uriașul tresare, se uită nedumerit la mine, se înroșește.
— Ce, nu știți să citiți?, muge el.
— Știu, ș, zic.
— Ei, atunci ieșiți și citiți ce scrie pe ușă, spune el deja mai liniștit și mai binevoitor.
Ies, citesc. Mă întorc.
— Scrie „Secția de cadre”.
— Și mai jos? Mai jos!
Zâmbește și mai larg. Ies, citesc. Mă întorc.
— „Intrarea străinilor interzisă”, spun.
— Uite, vedeți, râde el, duceți-vă la ghișeul acela.
Într-adevăr, în perete se află un ghișeu cu gratii. Mă apropii de ghișeu.
— Uite, zic.
— Ei, ce-i?, măcăne uriașul.
— Am nevoie de șeful secției de cadre.
— Eu sunt. Deci ce-i?
— Uite, am venit...
— La stânga și înainte. Semnați cererea la șef.
— Dar de ce sunteți în spatele grilajului?
— Ce ciudat sunteți, râde el, sunt acte... La stânga și înainte.
Bat la ușă. Intru.
La birou se află un om gras cărunt. Mă duc hotărât lângă biroul lui. Grasul ridică ochii la mine. Îi explic mult timp cine și ce sunt, de ce și pentru ce. Am decis să mă explic așa de temeinic, să nu mă mai plimbe. Mă ascultă cu atenție, mă privește cu ochii lui albaștri. Îmi place. Și uite, am terminat de vorbit.
— Așa..., spune el. Deci trebuie să mergeți la șef.
Și-mi arată spre un om mic, negruț, parcă un copil, care stă la biroul vecin.
Am transpirat. M-am dus la celălalt birou. Șeful nu ridica privirea, citea o hârtie. Am scos trimiterea și i-am pus-o pe hârtie. A continuat să citească.
— Nu mai înțeleg nimic, spuse el deodată.
A ridicat ochii la mine.
— A, este a dumneavoastră?
Are ochii obosiți, îndurerați.
— A mea.
— Mai devreme de o săptămână nu pot să vă ofer un loc de muncă.
Începu să sune telefonul.
— Așa că veniți peste o săptămână, o să vă aranjăm, spuse el ridicând receptorul. Da, eu sunt. Da, șeful. Ei, cât să vă spun că acum nu pot! Vreau să dorm, înțelegeți? Ia mai duceți-vă...
Trânti receptorul. Ei, ca un copil! Ridică ochii spre mine.
— Încă mai sunteți aici? Peste o săptămână.
M-am înmuiat.
— Aaaa, înțeleg! nu aveți bani?
— Nu, ce spuneți! Am, am spus eu fără să știu de ce.
— Aha, atunci probabil nu aveți unde să dormiți.
— E ridicol, am spus, jumătate din Asia sunt rudele mele!
— Hm, atunci ce să zic, veniți după o săptămână.
Am ieșit. Unde să mă duc?
— Hei!, mă strigă cineva. Era uriașul blond de la cadre. Probabil nu știți nimic aici, nu? Să mergem împreună. Apropo, o să vă arătă unde este aici cea mai bună bere...
Mi-a arătat și hotelul, și berea. Peste trei zile mi s-au terminat banii.

Însemnările unui gurmand

Cum am mâncat pe săturate

Mergeam la o adresă pe care am descoperit-o în agendă. Era un tovarăș, rus. Am făcut cunoștință cu el în tren, când am venit aici.
„La el o să și mănânc puțin”, mi-am spus.
Era o stradă cu totul nou unde locuia el, nimeni nu-mi putea explica cum să ajung acolo. Unul mi-a explicat și am mers multă vreme prin orașul vechi...
Străzi late de un metru și case înalte de doi metri. Mergeam, mai să agăț cu umerii gardurile de lut dintr-o parte sau alta. Pe marginile netede ale ulicioarelor din loc în loc erau făcute spărturi în care erau puse niște uși micuțe. Lângă uși se aflau fetițe desculțe, cu rochițe viu colorate cu o mulțime de codițe, cu cercei, cu degetele pictate la mâini și la picioare și se luptau cu frățiorii lor grăsuți; sau nimeni nu stătea lângă ușă și ea era larg deschisă și se putea vedea un coridor mic între două garduri, de parcă era o străduță și mai mică, și acolo era o altă ușă deschisă, iar dincolo de ea era o grădină mică și în ea aceeași fetiță avea grijă de frățiorul ei; ceva fierbea într-un cazan pus pe un trepied, atârna vița de vie întinsă pe un spalier din lemn; în grădiniță era scoasă o canapea mică și era întins un covor, iar de acolo, dintr-o magazie mică, se vedea o motocicletă...
Mergeam prin orașul vechi și nu reușeau să ajung la strada de care aveam nevoie. Am început să întreb din nou și s-a dovedit că nu merg în direcția bună.
M-am întors, înjurând în sinea mea și cu voce tare, amintindu-mi furios de acel individ care mi-a arătat drumul greșit. În amintiri părea extrem de gras, mulțumit de sine și l-am înjurat pentru că era sătul și mulțumit de sine. L-am dăruit cu toate defectele și monstruozitățile până m-am liniștit și asta nu s-a transformat pur și simplu într-un joc în ritmul pasului.
Și burta îmi era așa de goală... Simțeam în ea niște bolți. Ca într-o catedrală. Și parcă acolo se auzea un vuiet și ecoul. Și mi se uscase și gura.
Am ieșit în magistrală. Pe lângă mine alergau autobuze. Puteam să-l iau pe oricare dintre ele și merg așa, pentru că obosisem tare, dar nu aveam nici bani de bilet. Era o mare caniculă. Nu era la amiază, cum crede toată lumea, atunci este suportabilă, ci de după amiază, era cam ora patru. Am trecut pe lângă niște kvas, înghețată, apă gazoasă, am încercat să nu mă uit: îmi răneau inima.
Dat totul are un sfârșit. Am ajuns la obicetiv.
Am găsit și strada, și casa.
Aici o să mănânc și să beau pe săturate.
L-am găsit pe el chiar în curte. Se agita în jurul unei mașini. Nu mă aștepta. M-a salutat mult prea vioi și vesel, ca să mi se pare. Nu mi s-a părut. Îi curgea filtrul de ulei și avea fața tristă. Se scuza foarte tare și m-a rugat să aștept puțin, pentru că deja începuse, când era să se mai apuce de asta? A intrat cu capul sub capotă și a uitat de mine și, când a ieșit, m-a văzut, și-a adus aminte imediat, pe fața lui s-a strecurat o umbră și a început să mă întrețină. Întrebările și cuvintele lui făceau ca șederea mea pe taburetul de lângă mașină să fie și mai incomodă, mult mai incomodă decât atunci când uitase de mine. Dacă nu m-ar fi „întreținut”, aș fi uitat și eu de el, și de tot în lumea asta, în așteptarea răbdătoare și stupidă a mâncării.
Iar gândul că trebuia de mult să mă scol, să mă scuz și să plec, promițând că voi trece altă dată (acum am venit numai așa, în trecere, mă grăbesc), ca mai apoi să nu mai vin niciodată, am alungat gândul acesta în năzuința mea insistentă de a mânca. Și mai apoi deja stătusem așa de mult timp lângă mașină, că mi s-ar fi părut pur și simplu neplăcut să mă ridic și să plec, după toate acestea. Iar el, ticălosul, parcă deja râdea de mine, făcând-o pe importantul, de parcă îmi ghicise intenția, deja nu se mai jena și nu se mai scuza în fața mea. Și eu eram din ce în ce mai enervat și mai furios de situația aceasta a unei rude sărace.
Și el se ocupa cu o treabă aproape fără rost: ștergea piulițele, le băga în ulei, le strângea, le desfăcea, sufla praful. De fapt, era încântat de mașina sau și de ziua de duminică și în mod clar nu mă băga în seamă.
Iar când uneori se scuza totuși în fața mea, în mod clar era ceva formal, asta suna cumva extrem de ofensator, ironic.
Și eu continuam să stau pe taburet și nu plecam, nici măcar nu puteam măcar să par dezinvolt. Nu mă puteam forța să vorbesc despre orice. Stăteam și căutam în ziar măcar o informație pe care să n-o fi citit-o.
Este uimitor, îmi spuneam, cum omul acesta poate să trântească atât, să devină disprețuitor și insensibil, când simte că depinzi de el, că ai nevoie cu adevărat de ceva. Ei, măcar să fi înțeles despre ce este vorba... Dar, dacă aș fi fost într-o altă situație, probabil s-ar fi jenat să mă țină așa lângă mașină și probabil că de mult ar fi pus pe masă totul și și-ar fi manifestat în toate felurile ospitalitatea. Și numai să arate că el nu este mai sărac, nu este mai rău... De câte ori am fost invitat la masă, când eram absolut sătul, și de câte ori, deși chiar gândul acesta la mâncare îmi era neplăcut, m-am așezat la masă și am mâncat a doua oară, temându-mă, nu știu de ce, că l-aș putea supăra pe omul ce mă invitase. Și insistența lor creștea, dar și eu refuzam și mai convins. Mai convins... Poate că nesiguranța mea îi permite să nu mă observe acum? Doamne, câte lucruri nu am lăsat eu nemâncate în viața mea la tot felul de sărbători, nunți!... Să fi fost tot distribuit în viață. Doamne, câte inegalități sunt aici...
Și ăsta este o jigodie.
Și am început să fac același joc cum am făcut-o și în orașul vechi: găseam la gazdă tot felul de părți mizerabile, fantazam, luam la mână toate ticăloșiile posibile pe care cu siguranță acela trebuia să le fi făcut. Și mă tot înfierbântam.
Și ca el să nu creadă că nu am ce mânca, am început să mint ceva în legătură cu activitatea mea de geolog și acei bani frumoși pe care-i primeam de aici. Și mă luat tot mai mult valul. Și în tren începusem același cântec (atunci era pur și simplu o copilărie), dar atunci am spus că am trimis o sumă astronomică la Moscova, că mi-am lăsat acolo lucrurile „la o cunoștință”, că în expediție am luat numai niște cârpe, iar acum îndrugam ceva nepotrivit (slavă Domnului, și asta era o copilărie): cum ieri am fost jefuit la plajă, de exemplu. Atunci îmi oferise o tratație la vagonul restaurant (o, atunci încă eram sătul și mințeam dezinteresat), atunci mă credea și mă „respecta” pentru povestirile mele și era entuziasmat de mine. Dar acum se uita la mine disprețuitor, scormonind în mașina sa, stând în curtea casei sale, gonindu-și câinele ciobănesc, strigând la fiul său.
„Oare un om flămând așa își pierde demnitatea, că oamenii nu-l mai bagă în seamă? Dar, lucrul cel mai important, nu știu de ce nu mă ridic și nu plec...”
Și, dându-mi seama că el înțelege asta, o lungeam mai departe.
Și copilașul lui, bolnăvicios, cu niște ochi blânzi triști, se tot încurca printre picioarele lui, răsturna căldări, vărsa uleiul, alerga după câine cu cheia franceză... și nici el nu mă respecta.
Așa mi se părea.
Se înserase când gazda, ștergându-și mulțumită mâinile cu o cârpă, a spus:
— Ei, nu-i așa, acum putem lua o gustare.
A strigat la soția sa, a dat dispoziții.
Ce mai masă a fost! Salată de roșii! Un borș rubiniu cu luciri aurii. Carne! Carne cu cartofi tăiați mare, rumeni. În centrul mesei asuda un cofer. Și o fructieră uriașă cu fructe.
Și când masa a fost deja pusă și gazda, cu același dispreț al unui om care m-a citit, cu un zâmbet care mi-a părut ofensator, m-a invitat să iau loc, am spus:
— Mulțumesc, sunt sătul.
Nu am spus, mi-am zis în gând. Mi-am zis așa și m-am așezat.
Gazdele, Doamne, ce oameni plăcuți și drăguți sunt!

Bazaria

Orașul vechi — orașul nou. Noul bazar — vechiul bazar.
Piața din fața bazarului este plină de peticele dughenelor de placaj, chioșcurilor, tarabelor, corturilor și șoproanelor. Iar spre bazar duce un tunel lung și înalt, acoperit. Cum vii din soare, acolo este foarte întuneric. Lângă pereții tunelului se înghesuie aceleași prăvălii cu pervaz. Iar prin tunel merg alături de voi și vin din față bătrâne negre ce țin în mână punguțe și care-și acoperă fața cu baticul; și tinere uzbece care țin de coarne biciclete și care apasă cu plăcere pe soneriile lor: și bărbați burtoși în halate, care tocmai s-au ridicat de la ceaiul băut în ceaihanaua din bazare, și mulți alți oameni.
Tunelul s-a terminat și lumina a căzut din nou asupra mea, pătrunzătoare, fierbinte. Un spațiu uriaș presărat cu pepeni galbeni și roșii, umplut de soare, gemând, oftând; camioane, căruțe ce descarcă marfa; măgari care urlă trist și prelung; bătrâni ciudați, din trecut, care încă mai păstrează meserii ce se duc. În fața bătrânilor sunt întinse batice cu modele-vitrine întunecate și ruginite. Dar nimeni nu se apropie de bătrâni. Beau ceai adus de un băiat de la ceaihana, schimbă între ei cuvinte neînțelese și dau din cap unul spre altul.
Iar un bătrân vindea cărți arabe. Altfel de ce le-ar fi înșirat pe basmaua sa? Cărțile erau negre, vechi și arătau misterios. M-am dus la el, al luat prima carte la îndemână și am început s-o răsfoiesc cu înfățișarea unui cunoscător.
Mi-am dat seama imediat că nu trebuia să-l sperii așa pe bătrân. S-a uitat la mine ca la unuil venit de pe lumea cealaltă. Și, parcă trezindu-se, a început să se uite în jur. Probabil își dăduse seama pentru prima oară unde se află și a văzut bazarul, mi-am spus.
— Bun aksakal!**, spuse el privindu-mă speriat și blând.
Începu să împungă cu degetele spre toți bătrânii din jur, chemându-i gutural să confirme ceva. Bătrânii dădeau din cap, începură să bolborosească.
Îmi arătă buletinul.
Rămăsesem împietrit.
Și atunci s-a apropiat un uzbek zdravăn, o minune așa, de bronz, într-un halat murdar. Și a început să vorbească cu bătrânul. Și bătrânul, îndreptându-se deodată, împunse spre mine cu degetul și toți bătrânii, ridicându-și bărbile spre mine, arătau cu degetul spre mine.
Am preferat să dispar.
Și tarabele de fructe... Mai bine nu le mai vedeam! O forță de neînțeles mă împingea spre ele, mă lega de ele. De ce sunt aici? Doar pur și simplu hoinăream prin oraș și deodată a trebuit să tai la un colț de stradă, să trec prin bazar... Dar de ce trebuia eu s-o scurtez, din moment ce pur și simplu hoinăream și nu aveam unde să mă grăbesc?
Atunci am văzut cum comerțul poate fi minunat. Cum își prezintă fructele. Acești oameni au suflete de artiști.
Mergeam de-a lungul corturilor nesfârșite, printre struguri, negri și roșii, albi și aurii, cu sâmburi și fără, rotunzi și mari ca niște nuci, și lungi ca niște degete de femeie; mergeam pe lângă mere și pere, smochine și rodii, piersici, piersici... Piersici feminine și suculente. Era o nebunie să te uiți la toate astea în situația mea. Și când fugeam de lângă corturi ajungeam în marea revărsată de pepeni verzi: mormane uriașe de pepeni, ca niște valuri verzi. Sau în deșert, unde se vedeau dune aurii de pepeni galbeni. Și în această mare pluteau, dând din mâini, și în aceste dune pătrunse de soare se deplasau uzbeci în halate desfăcute.
Și, fugind de la pepeni, ajungeam din nou lângă corturi.
Totul părea a fi un vis. Când totul se întinde și nu este timp, și totul se repetă, și vrei să fugi și nu poți, și vrei să strigi, și nu poți.
Și m-am năpustit din nou în marea de pepeni verzi. Și încercam să vâslesc spre ieșire, spre ieșire...
Unde se termină bazarul începe bazarul. Bazarele sunt nesfârșite...
Acesta era deja un alt bazar. Aici nimic nu mă hăituia. Dar și comerțul era altul.
Acolo era un șir nesfârșit de tarabe și femeile făceau larmă deasupra a numeroase bucăți de țesătură multicoloră, uneori aranjată frumos în teancuri, alteori revărsate în mormane generoase.
Și un om amplasat lângă o adunătură mare de galoși cu vârful ascuțit, care arătau neplăcut de fierbinți.
Și crește iritarea...
Și deodată un basm — covoare. Covoare agățate pe funii între copaci, uriașe ca niște piste de aterizare, viu colorate, pestrițe precum... Dar nu ai cu ce să le compari. Formează coridoare și străzi și aceste străzi și coridoare se intersectează; pe aceste străzi merg oameni și se întind pe la răspântii. Aici te poți rătăci.
Am ieșit din covoare și am ajuns la motociclete. Era un loc nebunesc. Discuțiile păreau niște strigăte, gesturile semănau cu bătăi. Erau apăsate claxoane, era mângâiat nichelul, se băteau în piept oameni umezi, agitați, chiar pătimași.
Și apoi veneau taurii, vacile, măgarii, caprele... Oile își legănau grăsimea de la coadă, fantastică. Grămezi de grăini legate. Toate mugeau, behăiau, cotcodăceau și deasupra tuturor se auzeau voci omenești guturale nu așa de puternice și totuși care acopereau larma. Când eram acolo au fost aduse două cămile. Se ridicau deasupra tuturor capetelor mici, mulțumite de sine, se ridicau și-și întindeau pieptul ca niște comandanți la paradă. Și undeva, în față, parcă licărea ieșirea.
Iar lângă ieșire se afla un omuleț rotund, chel, care te uimea prin importanța și varietatea mărfurilor aflate în fața lui. Aici erau și mormane de haine de la toate neamurile, și niște vase, și un primus, și un lighean de aramă, și un deșteptător de Moser, și tocul unui Mauser — toate mi se păreau întruparea monstruosului în lumea minunată a Bazariei. Și deasupra tuturor, deasupra capului lui, un anunț: „Niciun obiect nu costă mai mult de 10 ruble”.
„Așa da!, îmi spusei. Și asta este o modă...”
Foarte aproape de acest pietroi ce se legăna, în partea lui stângă, se afla o pălărie minunată din pai de orez, cu forme nobile și nouă de tot. Și, desigur, costa 10 ruble.
Un drăcușor începu să se agite în mine.
Am luat pălăria și am băgat mâna în buzunarul gol:
— 10?
Nu știu cum este posibil: să sari în sus, dacă stai jos turcește. Dar el a sărit, și nu mai puțin de jumătate de metru. M-a sfredelit furios cu ochii lui ca niște prune negre ce-i ieșeau din orbite, precum tuburile unui binoclu. Fața i se pusese în mișcare, parcă sub piele începu să alerge un șoricel. Se părea că nu-și găsește cuvintele.
Și deodată mi-a smuls pălăria și a început să urle:
— Ieși afară din magazinul meu!!
Și am ieșit...
Străzile liniștite, fără oameni, parcă adormite, copacii împietriți, gardurile de lut și umbra copacilor și a gardurilor, și canicula împietrită în mijlocul străzii...
Ce ciudat!

Pilaf, Leningrad

Treptat un gând, la început sfios, că voi găsi niște bani pe stradă, se transformă în convingere. Cu cât hoinăream mai mult prin oraș și cu cât îmi îngrășam mai mult pofta de mâncare (aveai impresia că mai mult nu se poate!), cu atât mai clar pulsa în mine: uite, acum, după colțul ăsta, după coșul ăsta de gunoi... uite acum. Câte hârtii total neînsemnate și murdare n-am ridicat, pentru că semănau cu niște ruble!
Era deja seara și mă năpădise din nou setea veșnică. Voiam așa de mult să beau, că nici nu mai simțea că vreau să mănânc. Hoinăream așa, privind în jos, la picioare, și în întunericul ce se lăsa îmi pierdusem ultima speranță că voi găsi ceva. Deodată ceva mă făcu să-mi încetinesc pașii mă trase înapoi: mi se păruse că lângă un gard, unde se pierdea lumina felinarului de pe stradă, licărise ceva, dar nu fusesem atent. Mi se mai întâmplaseră asemenea chestii și nu avuseseră nicio finalitate. Deja voiam să merg mai departe. Dar ceva nu mă lăsa s-o fac, m-am întors și... erau 3 ruble adevărate. Locul bucuriei fu luat de conștientizarea faptului că nu era așa de mult. Dar și asta...
Am cumpărat niște țigări și m-am dus la ceaihana, unde am luat un ceainic. Mi-am potolit prima sete și am simțit că vreau să mănânc. Am scos o țigară și am început să fumez. Un vecin tadjik începu să vorbească cu mine și apoi ceru o țigară. I-am dat. Tadjikul vorbea cu mine și din când în când se ducea să verifice pilaful pe care-l făcea la bucătăria de pe lângă ceaihana. Și eu vorbeam cu el și mă gândeam cum să fac să mă servească cu niște pilaf. Și, așteptând așa, am mai băut un ceainic, deși deja nu mai voiam să beam la fel de mult, deja mă gândeam că, în loc de ceai, aș fi putut să iau pâine de o rublă.
Tadjikul se dovedise a fi student la o școală tehnică.
— Și ce-o să fii?, întrebai.
— Inginer instructor pentru alimentație publică, spuse el important.
— O, este o profesie foarte interesantă. Am simțit că mă taie la lingurică. Și îți dau bursă?, spusei eu aproape amenințător.
— Și bursă, bani, uite!, duse el mâna la gât.
Și atunci am spus:
— Sunt geolog, am terminat institutul acum cinci ani. Primesc 3000.
— Oooo!, spuse tadjikul.
Ce dracu fac din nou asta? Mi-am luat seama și am trecut la o discuție normală.
— Dar într-un oraș străin banii zboară, mamă, mamă!, spusei. Am venit duminică, am cheltuit deja 100 de ruble și sunt flămând.
— Da, un oraș străin, așa e, spuse el și fugi să vadă de pilaf.
Am cântărit situația și, când s-a întors, am spus:
— Deci ești instructor... probabil că gătești foarte bine, nu?
— O, da, spuse el, o, da.
— Probabil este foarte greu să faci un pilaf adevărat, nu?
— O, o, orez, carne, slănină, ceapă, arde, roșii, stafide...
Vedeam negru în fața ochilor. Și am spus, înghițind în sec:
— Și ce fel de carne? De berbec, nu?
— De berbec, de berbec, confirmă tadjikul.
„Ei, și tu...”, îmi spusei. Și am zis:
— La noi, în nord, femeile spun că cel mai greu este să fierbi orezul cum trebuie.
— Orezul, orezul, spuse el. Dar probabil și la voi, la Leningrad, sunt ceaihanale și pilaf, nu?
— Nu, spusei, sperând că acum i se va face milă.
— O, nu! Nu este ceaihana, nu este pilaf..., începu să bocească tadjikul.
— Abia aici am gustat prima dată, și asta la cantină.
— O, o, o, își dădu ochii peste cap instructorul.
— Dar cel de la cantină probabil nu poate fi comparat cu cel de casă, insistai.
— O, de casă! La tine este Leningrad, la mine Uratiube.
— Și din cel de casă nu am gustat deloc..., spusei și instructorul fugi să vadă pilaful.
Iar eu am descoperit că ceaiul mi se terminase și să stau pur și simplu așa, mă rog, să creadă că mă invit.
Și am mai luat un ceainic.
Inspectorul s-a întors și a mai cerut o țigară. L-am servit cu țigară și ceai.
— Ei, cum este?, am spus.
— Este aproape gata. L-am acoperit cu capacul.
Mi-am imaginat cum iese aburul gras și se îngroașă, se întărește pe capac... Tabloul era mult prea clar.
— Da, spusei cedând definitiv, tare aș vrea să gust niște pilaf de casă...
— Da, spuse tadjikul, da... O să mai iau o țigară.
Și luă. „Unde sunt și ce se întâmplă cu mine?”, îmi spusei trist și zisei:
— Și la noi, în nord, se fac lucruri gustoase. Altele decât la voi. Uite, când o să vii la Leningrad o să te servesc cu ele.
— O, da, o să vin, neapărat o să vin, spuse el. Trebuie să mă duc să văd, probabil este deja gata.
M-am sculat și eu și am spus cu o fermitate disperată:
— O să vin și eu să văd ce faci...
Am trecut de două samovare mari, cât un stat de om, de aramă, ce pufăiau, alături de un băiat de la ceaiahana care făcea niște farmece în jurul lor. Și am intrat într-o cămăruță.
Acolo se aflau, în jurul unui pepene galben, nu mai puțin de cincisprezece femei și vorbeau. Aveai impresia că se învârtea, funcționa un dispozitiv de spart piatra. Concomitent, în fiecare clipă, de pe limba fiecăreia zburau câteva zeci de cuvinte zuruitoare necunoscute.
Am apărut și eu și dispozitivul de spart piatra se opri.
Toate se uitau la instructor.
— Rafikon kolonsolon LENINGRAD, spuse el râzând, kanibadam hușt libos PLOV.
Toate au început să râdă. Mașina de spart piatră a început să funcționeze din nou. Râde de mine, îmi spusei, zâmbind tuturor fără rost.
— Pilaf, Leningrad, spusei eu cu un zâmbet aiurea.
Și am intrat în bucătăria oarbă (fără ferestre) și neagră. Lângă plită se vedea roșie o grămadă de cărbuni ușor încărunțiți și prin ușa întredeschisă de la camera vecină pătrundea ușor lumina. Întunericul făcea ca atmosfera să fie exotică. În plită fusese înfipt un cazan uriaș.
Instructorul ridică capacul.
Și, precum unda de șoc a unei explozii, era cât pe ce să mă doboare mirosul greu, tulbure și complicat. Era un cazan uriaș și era plin.
Instructorul ridică puțin capacul. Amestecă în cazan cu polonicul și spuse:
— E gata.
Mă uitam la desenele roșii, la pereții plini de grăsime ai cazanului și mintea mi se tulbură.
Instructorul strigă ceva la femeile din camera vecină și una dintre ele aduse o vas uriaș — nu mai văzusem un asemenea vas! — și unul mai mic. El vărsă tot ceaunul în vasul uriaș și femeia îl duse și-l puse în centru, în locul pepenelui.
El adună de pe pereți resturile și le puse în vasul mai mic.
Asta este pentru noi, mi-am spus.
— Asta este tot, spuse. O asemenea bucătărie nu vezi la Leningrad.
Am ieșit. Femeile băgau mâinile în vas, făceau biluțe din pilaf și le băgau în gură. Voiam să mă întind în vasul ăsta. Instructorul dădu vasul mai mic băiatului din ceaihana.
— O să mai luăm un ceainic, îmi spuse el și scoase pe al patrulea.
M-am uitat cu ură la al patrulea și într-o clipită am apucat să-l pictez în toate detaliile.
— De ce să schimbi bani mai mari, spusei, am încă mărunt.
Și i-am dat băiatului ultimele copeici.
Instructorul băgă înapoi hârtia de 25 de ruble. Ne-am băut ceaiul și el îmi spunea ceva, îi spuneam și eu.
— Kok-ceai*** este un ceai bun!, spuse el și turnă restul de ceai în farfurie și mi-o întinse.
Am refuzat: doi litri de apă fierbinte clocoteau în stomacul meu, acolo nu mai era nimic altceva.
Pe fața instructorului se citea obida.
— Neapărat să-l bei. La noi se spune: să nu dai ultimul ceai decât celui mai bun prieten.
Și ne-am sculat, ne-am bătut reciproc pe umeri și am râs ca frații.
Instructorul s-a uitat la ceas.
— Oho!, spuse. Douăsprezece fără un sfert... Mă grăbesc.
— Ei, noapte bună, am spus eu zâmbind larg și servil.