Profesorul de limba germană
Partea 1. Dimineața
În fiecare dimineață, chiar la lumina stelelor, Iakov Ivanovici Bach se trezea și, stând sub plapuma groasă, vătuită, de puf de rață, asculta lumea. Aceste >sunete slabe ale vieții altora, care se prelingeau undeva în jurul lui și deasupra lui, îl linișteau. Pe acoperișuri se jucau vânturile — iarna grele, amestecate din belșug cu zăpadă și bucățele mari de gheață, primăvara hotărâte, respirând a umezeală și electricitate celestă, vara apatice, uscate, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie. Lătrau câini care-i salutau pe stăpânii adormiți ce ieșeau în pridvor, urlau cu voce joasă vitele mânate spre adăpătoare. Lumea respira, pârâia, fluiera, mugea, lovea din copite, răsuna și cânta pe diferite voci.
Iar sunetele vieții proprii erau așa de sărace și strigător la cer de neînsemnate, că Bach se dezobișnuise să le mai asculte: segmenta în linii mari șuvoiul sonor și-l lăsa să treacă pe lângă urechile lui. Sub rafalele de vânt zăngăneau geamurile de la singura fereastră din cameră, crăpase de mult hornul necurățat, din când în când fluiera de undeva de sub sobă un șoricel. Mă rog, cam asta era tot.
Era incomparabil mai interesant să asculți viața mare. Uneori, când trăgea cu urechea, Bach chiar uita că și el este o parte a acestei luni, că și el ar fi putut, dacă ar fi ieșit în pridvor, să se alăture polifoniei: să cânte ceva pătimaș sau să trântească cu putere ușa sau, în cel mai rău caz, pur și simplu să strănute. Dar Bach prefera să asculte.
La 6 dimineața, îmbrăcat cu grijă și pieptănat, se afla deja lângă clopotnița de lângă școală cu ceasul de buzunar în mână. După ce aștepta ca ambele limbi să se unească — cea orară la 6, minutarul la 12, trăgea cât putea de tare de funie și clopotul de bronz răsuna surd. În mulți ani de exercițiu Bach ajungese în această privință chiar la o anumită măiestrie, astfel încât sunetul loviturii se auzea exact în momentul când minutarul atingea zenitul cadranului, nicio secundă mai târziu. Peste o clipă toți oamenii din sat se întorceau în direcția sunetului și șopteau o rugăciune scurtă. Urma o zi nouă...
Partea 2. Ziua
...În anii în care fusese profesor, fiecare amintind de celălalt și neieșind deloc în evidență, Iakob Ivanovici se obișnuise așa de mult să rostească aceleași cuvinte și să citească aceleași exerciții, că se deprinsese mental să se dedubleze în interiorul trupului: limba bâiguia textul unei alte reguli gramaticale, mâna ce ținea strâns o linie lovea apatic ceafa unui elev extrem de gălăgios, picioarele îi purtau apăsat trupul prin clasă, de la catedră spre peretele din spate, apoi înapoi, într-un du-te-vino. Iar un gând moțăia, alinat de propria voce și de legănatul ritmic din cap, în acordul propriilor pași.
Limba germană era singurul obiect în timpul căruia gândul lui Bach căpăta fosta prospețime și vioiciune. Bach asculta și traducea: refăcea inversiunile scurte dialectale și frazele elegante ale limbii germane literare. Înaintau fără să se grăbească, propoziție cu propoziție, cuvânt cu cuvânt, de parcă mergeau undeva prin zăpada adâncă, dintr-o urmă în alta. Lui Iakov Ivanovici nu-i plăcea să piardă timpul cu alfabetul și ortografia și, după ce făcea puțină conversație, grăbea binișor lecția spre partea poetică: versurile se revărsau generos asupra capetelor tinere, lățoase, ca apa dintr-un hârdău, într-o zi de baie.
Bach fusese aprins de iubirea pentru poezie încă din tinerețe. Atunci i se păruse că nu se nutrește cu supă de cartofi și varză acră, ci numai cu balade și imnuri. I se părea că ele pot hrăni întregul popor, de aceea s-a făcut profesor. Până acum, când își recita la oră versurile dragi, Bach încă mai simțea fâlfâitul răcoros al entuziasmului din piept.
Copiii nu împărtășeau pasiunea pedagogului: fețele lor, de regulă poznașe sau concentrate, de la primele sunete ale versurilor căpătau o expresie supusă, somnambulică. Romantismul german acționa asupra clasei ca un somnifer. Mă rog, citirea versurilor putea fi folosită pentru calmarea auditorului poznaș, în locul strigătelor și loviturilor obișnuite cu linia...
Partea 3. Seara
...Bach cobora din pridvorul școlii și ajungea în piață, lângă o biserică măreață cu o sală spațioasă de rugăciune învelită de dantelăria ferestrelor ascuțite în vârf și cu o clopotniță uriașă ce semăna cu un creion extrem de ascuțit. Trecea pe lângă căsuțele de lemn ordonate, cu chenarele ferestrelor azurii precum cerul, roșii ca poamele și galbene ca porumbul; pe lângă gardurile strunjite; pe lângă bărcile răsturnate în așteptarea dezghețului; pe lângă grădinițele cu tufe de scoruș. Mergea așa de repede, pârâind tare cu cizmele de pâslă zăpada sau lipăind cu pantofii prin noroiul primăverii, că aveai impresia că are o mulțime de treburi ce nu suportă amânare, care trebuie neapărat rezolvate azi...
Trecătorii, când remarcau silueta profesorului, cu pași mărunți, uneori îl strigau și deschideau discuția despre succesele la învățătură ale progeniturilor lor. Totuși acela, gâfâind din cauza mersului rapid, răspundea fără chef, cu fraze scurte; din când în când și hodoronc tronc. Pentru a confirma își scotea ceasul din buzunar, arunca spre el o privire tristă și, dând din cap, fugea repede mai departe. Unde fugea, nici Bach nu ar fi putut spune.
Trebuie spus că mai avea un motiv de a se grăbi: când vorbea cu oamenii, Iakob Ivanovici se bâlbâia. Limba lui antrenată, care funcționa ritmic și ireproșabil în timpul lecțiilor și fără nici cea mai mică opintire rostea cuvinte compuse foarte lungi din literatura germană, dovedea ușor niște șiruri de subordonate așa de complicate, că vreun elev ar fi uitat începutul până să ajungă el ca capăt. Aceeași limbă deodată începea să-i facă feste stăpânului, când Bach trecea la dialect, în discuțiile cu sătenii. Limba voia, de exemplu, să recite pe de rost fragmente dinFaust; dar nu voia deloc să-i spună vecinei: „Păi cap-pătrat al dumneavoastră azi iar și-a făcut de cap!” Nu dorea deloc, limba se lipea de cerul gurii și se împleticea printre dinți, ca o gălușcă mult prea mare și prost fiartă.
Lui Bach i se părea că, o dată cu trecerea anilor, bâlbâitul i se accentuează, dar era dificil să verifice asta: discuta cu oamenii din ce în ce mai rar... Așa curgea viața lui în care erau de toate, în afară de viața însăși, liniștită, plină de bucurii neînsemnate și neliniști de două parale, într-un oarecare fel destul de fericită.
În fiecare dimineață, chiar la lumina stelelor, Iakov Ivanovici Bach se trezea și, stând sub plapuma groasă, vătuită, de puf de rață, asculta lumea. Aceste >sunete slabe ale vieții altora, care se prelingeau undeva în jurul lui și deasupra lui, îl linișteau. Pe acoperișuri se jucau vânturile — iarna grele, amestecate din belșug cu zăpadă și bucățele mari de gheață, primăvara hotărâte, respirând a umezeală și electricitate celestă, vara apatice, uscate, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie. Lătrau câini care-i salutau pe stăpânii adormiți ce ieșeau în pridvor, urlau cu voce joasă vitele mânate spre adăpătoare. Lumea respira, pârâia, fluiera, mugea, lovea din copite, răsuna și cânta pe diferite voci.
Iar sunetele vieții proprii erau așa de sărace și strigător la cer de neînsemnate, că Bach se dezobișnuise să le mai asculte: segmenta în linii mari șuvoiul sonor și-l lăsa să treacă pe lângă urechile lui. Sub rafalele de vânt zăngăneau geamurile de la singura fereastră din cameră, crăpase de mult hornul necurățat, din când în când fluiera de undeva de sub sobă un șoricel. Mă rog, cam asta era tot.
Era incomparabil mai interesant să asculți viața mare. Uneori, când trăgea cu urechea, Bach chiar uita că și el este o parte a acestei luni, că și el ar fi putut, dacă ar fi ieșit în pridvor, să se alăture polifoniei: să cânte ceva pătimaș sau să trântească cu putere ușa sau, în cel mai rău caz, pur și simplu să strănute. Dar Bach prefera să asculte.
La 6 dimineața, îmbrăcat cu grijă și pieptănat, se afla deja lângă clopotnița de lângă școală cu ceasul de buzunar în mână. După ce aștepta ca ambele limbi să se unească — cea orară la 6, minutarul la 12, trăgea cât putea de tare de funie și clopotul de bronz răsuna surd. În mulți ani de exercițiu Bach ajungese în această privință chiar la o anumită măiestrie, astfel încât sunetul loviturii se auzea exact în momentul când minutarul atingea zenitul cadranului, nicio secundă mai târziu. Peste o clipă toți oamenii din sat se întorceau în direcția sunetului și șopteau o rugăciune scurtă. Urma o zi nouă...
Partea 2. Ziua
...În anii în care fusese profesor, fiecare amintind de celălalt și neieșind deloc în evidență, Iakob Ivanovici se obișnuise așa de mult să rostească aceleași cuvinte și să citească aceleași exerciții, că se deprinsese mental să se dedubleze în interiorul trupului: limba bâiguia textul unei alte reguli gramaticale, mâna ce ținea strâns o linie lovea apatic ceafa unui elev extrem de gălăgios, picioarele îi purtau apăsat trupul prin clasă, de la catedră spre peretele din spate, apoi înapoi, într-un du-te-vino. Iar un gând moțăia, alinat de propria voce și de legănatul ritmic din cap, în acordul propriilor pași.
Limba germană era singurul obiect în timpul căruia gândul lui Bach căpăta fosta prospețime și vioiciune. Bach asculta și traducea: refăcea inversiunile scurte dialectale și frazele elegante ale limbii germane literare. Înaintau fără să se grăbească, propoziție cu propoziție, cuvânt cu cuvânt, de parcă mergeau undeva prin zăpada adâncă, dintr-o urmă în alta. Lui Iakov Ivanovici nu-i plăcea să piardă timpul cu alfabetul și ortografia și, după ce făcea puțină conversație, grăbea binișor lecția spre partea poetică: versurile se revărsau generos asupra capetelor tinere, lățoase, ca apa dintr-un hârdău, într-o zi de baie.
Bach fusese aprins de iubirea pentru poezie încă din tinerețe. Atunci i se păruse că nu se nutrește cu supă de cartofi și varză acră, ci numai cu balade și imnuri. I se părea că ele pot hrăni întregul popor, de aceea s-a făcut profesor. Până acum, când își recita la oră versurile dragi, Bach încă mai simțea fâlfâitul răcoros al entuziasmului din piept.
Copiii nu împărtășeau pasiunea pedagogului: fețele lor, de regulă poznașe sau concentrate, de la primele sunete ale versurilor căpătau o expresie supusă, somnambulică. Romantismul german acționa asupra clasei ca un somnifer. Mă rog, citirea versurilor putea fi folosită pentru calmarea auditorului poznaș, în locul strigătelor și loviturilor obișnuite cu linia...
Partea 3. Seara
...Bach cobora din pridvorul școlii și ajungea în piață, lângă o biserică măreață cu o sală spațioasă de rugăciune învelită de dantelăria ferestrelor ascuțite în vârf și cu o clopotniță uriașă ce semăna cu un creion extrem de ascuțit. Trecea pe lângă căsuțele de lemn ordonate, cu chenarele ferestrelor azurii precum cerul, roșii ca poamele și galbene ca porumbul; pe lângă gardurile strunjite; pe lângă bărcile răsturnate în așteptarea dezghețului; pe lângă grădinițele cu tufe de scoruș. Mergea așa de repede, pârâind tare cu cizmele de pâslă zăpada sau lipăind cu pantofii prin noroiul primăverii, că aveai impresia că are o mulțime de treburi ce nu suportă amânare, care trebuie neapărat rezolvate azi...
Trecătorii, când remarcau silueta profesorului, cu pași mărunți, uneori îl strigau și deschideau discuția despre succesele la învățătură ale progeniturilor lor. Totuși acela, gâfâind din cauza mersului rapid, răspundea fără chef, cu fraze scurte; din când în când și hodoronc tronc. Pentru a confirma își scotea ceasul din buzunar, arunca spre el o privire tristă și, dând din cap, fugea repede mai departe. Unde fugea, nici Bach nu ar fi putut spune.
Trebuie spus că mai avea un motiv de a se grăbi: când vorbea cu oamenii, Iakob Ivanovici se bâlbâia. Limba lui antrenată, care funcționa ritmic și ireproșabil în timpul lecțiilor și fără nici cea mai mică opintire rostea cuvinte compuse foarte lungi din literatura germană, dovedea ușor niște șiruri de subordonate așa de complicate, că vreun elev ar fi uitat începutul până să ajungă el ca capăt. Aceeași limbă deodată începea să-i facă feste stăpânului, când Bach trecea la dialect, în discuțiile cu sătenii. Limba voia, de exemplu, să recite pe de rost fragmente dinFaust; dar nu voia deloc să-i spună vecinei: „Păi cap-pătrat al dumneavoastră azi iar și-a făcut de cap!” Nu dorea deloc, limba se lipea de cerul gurii și se împleticea printre dinți, ca o gălușcă mult prea mare și prost fiartă.
Lui Bach i se părea că, o dată cu trecerea anilor, bâlbâitul i se accentuează, dar era dificil să verifice asta: discuta cu oamenii din ce în ce mai rar... Așa curgea viața lui în care erau de toate, în afară de viața însăși, liniștită, plină de bucurii neînsemnate și neliniști de două parale, într-un oarecare fel destul de fericită.
