Mantaua

Când prin țară zbura viscolul ca un armăsar încenușat, I-am luat mantaua lui Bașmacikin din Piterul întunecat. Era bună mantaua, se potrivea la fix, pentru mine, și ca dar. Însă o dată cu ea începea pentru suflet un calvar. Îmi aduc aminte oftând de haina cea nouă, groaznică. În ea am tăiat două bătrâne și am luat Kisteniovka. Mantaua m-a dus în neguri, în capcane, în țărână. M-am dus cu ea să-l înec pe Mumu și s-o chinui pe Katerina. În ea, spre bucuria ciorilor, ca o jertfă sângeram Și c-un glonte familia țarului la cer trimiteam. Îmi plăcea să tai lemne cu ea și să lațuri la gât să șnuruiesc. Mai departe mi-e frică să spun, dar mi-e și mai frică să trăiesc. Pe resturile focului viu, pe scârțâitul eșafodului mâncat de rugine Tot mai mult hoții și patriarhii cred în mine! Nimeni nu știe pe pământ cine pe cine a dezbrăcat, Că eu mă aflu la Kremlin cu mantaua de furat.