Cea mai lungă zi

Cea mai lungă zi, știți și dumneavoastră, este în iunie. Din data de 19 până pe 25. Ține 17 ore și 30 de minute. Și pe 26 deja a devenit mai scurtă. Cu un minut, dar mai puțin. Apoi din nou cu un minut, cu două, cu trei. O ia la vale. Desigur, încă mai sunt în față multe zile de vară, dar sunt din ce în ce mai scurte...

În ziua cea mai lungă m-am trezit în zori, la ora 4. Deja se crăpa de ziuă. Zorii se zăreau sfioși, gălbui. În sat, prin curți, începuseră să cânte cocoșii. Roua apărea chiar sub ochii tăi: pe frunzele late de varză picături luminoase se umpleau și deveneau din ce în ce mai grele. Penele ca o săgeată ale cepei erau cenușii de la rouă. Și în livadă, sub copaci, era uscat și încă întuneric.

Cocoșul vecinilor începu să bată din aripi, cântă o dată, a doua și imediat și a treia oară. A întârziat și acum se grăbește.

La răsărit cerul se face roz. La început o fâșie îngustă, apoi se dezvoltă tot mai sus și mai mare. Și uite, deja pe jumătate de cer zorii sunt purpurii. Undeva acolo, dincolo de copaci, nu-l văd, dar uite, acum o să se ridice soarele.

E răcoare ca dimineața. Termometrul arată 10 grade. Dacă respiri zgomotos, îți ies aburi din gură. Cocoșii încet, încet amuțesc. Dincolo de sat, lângă cimitir, în plopii bătrâni, s-au trezit ciorile care au dormit acolo. Au început să cârâie. Și în livadă a apărut primul pițigoi. O vrabie care a dormit și ea prea mult a ieșit de sub streașină, s-a așezat pe un vișin, a început să ciripească, să ciugulească fructele rozalii. E timpul să ciugulesc și eu câte ceva.

Coacăzele încep să se coacă încetișor. Sub tufa mare pământul este negru de la poame. Vișinele timpurii sunt încă roșietice, dar te ademenesc. Ajung pentru toți, și pentru vrăbii, și pentru noi, păcătoșii.

Zarea se aprinde. Focul ceresc este din ce în ce mai jos: roz, purpuriu și uite, în partea cea mai de jos este zmeuriu, cărbunii lui ard. Undeva acolo, dincolo de copaci, soarele mare, zmeuriu, se cațără repede din spatele râpei.

Cocoșii amuțesc. Se lasă liniștea. În livadă, strecurându-se printre copaci, s-au întins fâșiile galbene ale luminii soarelui. S-a terminat dimineața devreme.

Iar dimineața târzie, când soarele s-a ridicat deasupra copacilor și roua se usucă, e bine să iei micul-dejun, punând masa afară, în soarele care încă nu te arde.

Vara, mâncarea, în manieră țărănească, este simplă: brânză dulce sfărâmicioasă, aurie în lumina soarelui; în smântâna proaspătă, care încă nu s-a închegat, e bine să întingi o ridiche roz suculentă și s-o rupi în dinți; o ceapă verde cu pana de un verde închis și capul alb și dulce; dantelă de mărar mirositor; amăreala frunzei de hrean; mirosul proaspăt, dulceag, al castraveților cu bubulițe. Sub soare, în libertate, pe masă, ca într-o palmă generoasă, totul este auriu, înverzește, se face roșu purpuriu, bucură ochiul. Să tot mănânci.

Nu este cald. Vrăbiile ciripesc în liniștea dimineții. Undeva în cerul înalt — nu le poți ajunge cu privirea — zboară piuind rândunele. Lângă picioaele mele înflorește mușețelul, puțin mai departe se alintă petuniile, ca niște mici gramofoane liliachii și albe. Albinele corpolente nu de acolo își iau tributul. Bine că lângă vișin, dându-i la o parte frunzele, s-a ridicat o nalbă înaltă și a făcut flori roz. Albinele intră câte două, chiar trei într-o floarea încăpătoare, zăbovesc acolo. Este dimineață. Căldura blândă a soarelui te încălzește. Simt cum niște degete fierbinți îmi tămăduiesc spinarea, acolo unde iarna, când este curent, totul este înghețat și uneori mă sâcâie. Căldura soarelui intră în vinele bolnave ca un remediu bun. Mor de plăcere. Vântul a început să fremete în frunze și iarbă. A răcorit tot ce se încinsese deja.

Și din nou degetele soarelui îmi ating carnea, îmi încălzesc oasele, deloc tinere.

Doi fluturi ușori, fâlfâind, dau roată curții. O libelulă mare albastră, după ce a licărit și și-a agitat aripile, a zburat. A licărit pe pământ umbra unei păsări. Șuieratul aripilor.

Ceaiul s-a făcut. Pe masă este miere proaspătă. Abia ieri a fost scoasă. Este de un verde transparent. Salcâm alb și sălcioară înțepătoare. Ca în stepă: mi-a venit în față mirosul vântului fierbinte de iunie, într-un val aromat. Salcâmul și sălcioara înfloresc în același timp: ciorchinii albi și steluțele aurii, tot în ciorchini — dulceață mirositoare.

Și aici, prin curte, a început să foșnească vântul. Și din nou este liniște. Soarele de iunie îmi încălzește trupul și sufletul. Vară călduroasă. Cea mai lungă zi a ei. Cât am așteptat-o... Apoi, toamna și iarna, o să ne aducem aminte și o s-o așteptăm din nou.

Albinele adorm în florile roz de nalbă. Deci sunt dulci. Uite și eu, creatură a lui Dumnezeu, am adormit și eu, ca într-o floare, deschisă pentru mine: în jur este numai verdeață și albastrul cerului și căldura aurie a soarelui. Zi de vară.

Încă este lungă. Și totul este înainte: amiaza fierbinte și seara călduroasă. Și toată ziua lungă nu te adăpostesc pereții înguști, nu tavanul văruit, ci verdeața pământului și cerul amplu, de la o margine la alta.

Cerul nopții, înstelat, este solemn și misterios. Dar te uiți mult timp la el și fără să vrei sufletul ți se răcește, de parcă atingi veșnicia. Soarele de vară, din timpul zilei — cu albastrul și azuriul lui, cu albastrul deschis, cu întinderea de nemăsurat și de necuprins a lui, cu norii înalți — nu face decât să te bucure mereu, în orice moment. Oricât te-ai uita cu privirea cufundată în albastrul răcoros sau când petreci un nor după altul, te uiți și nu te mai saturi de el.

Și ploile de vară... Furtunile gălăgioase ziua. Și ploaia orbitoare „cu soare”, care strălucește în soare.

Într-o zi de vară sunt multe lucruri bune. Și ea ține mult, mult, ca un dar generos, nemăsurat.

Amiaza fierbinte. 32 de grade la umbră. Dar sub măr, sub coroana lui întinsă, tot să stai în scaunul de pânză și nu simți nicio caniculă. Un vânt ușor agită frunzișul, îți răcorește capul. În grădină se leagănă umbrelele mărarului. Vântul s-a potolit. Și totul a amuțit. Numai un cosaș singuratic țârâie adormit în iarbă. În albastrul cerului au înțepenit nori rari, îngrămădiți. Deasupra lor este chiciura norilor ca niște firișoare albe. Două găi se învârtesc în cerc. Mai întâi jos, îi văd. Apoi din ce în ce mai sus, pleacă învârtindu-se. Acum nu-i mai vezi. S-au dus în înaltul albastru al cerului, în adâncul lui. Acolo este răcoare. Îmi aduc aminte cum am încercat să mă răcoresc în Oceanul Indian, unde apa este ca într-o baie caldă: mă scunfundam din ce în ce mai adânc, în albastrul transparent. Dar cât să reziști acolo... Și gaia a dispărut repede în sus, n-o mai vezi.

Vântul bate în rafale. A foșnit prin frunze și s-a liniștit. Val după val îmi răcorește capul în ziua caniculară.

Dar uite, deja se înserează, după ceas. Soarele este încă sus, dar găina grijulie, cloșca, și-a luat puii și s-a dus la odihnă, în cotineață. Floricelele purpurii ale „soarelui” întinzător s-au închis, după ele au urmat petalele gălbenenelor. Și doar soarele strălucește deasupra lor.

Și totuși este seară. Un greiere din livadă și-a început cântecul lung. Geme o porumbiță în crengile unui plop înalt. Plânsetul grangurilor. Ochiul soarelui se răcește, se îngălbenește.

Lumina înserării. Purpuriul fructelor ce strălucesc în frunzele de vișin. Umbra casei este neagră, acolo te ia cu frig. Printre copaci, prin verdeață se lasă dungi de lumină a înserării. Păienjenii din curte se grăbesc să-și țeasă pânzele pentru noapte.

Pe cer albastrul închis din timpul zilei și drumul lung, încet al norilor înalți, cu margini strălucitoare. De la un capăt la altul. Spre seară devin din ce în ce mai mulți. Iar când soarele apune, în partea de vest, parcă rămân adormiți, formând o armadă uriașă. Adorm și se bronzează, de la culme spre picioare. Și atunci jumătate de cer arde cu fum și flăcări purpurii. Și după aceea focul se duce, lăsând curată multă vreme o dungă verzuie.

Pe pământ se lasă amurgul luminos. Ziua este pe trecute. La înserarea verii va lumina încă mult timp. Și acolo, unde se revarsă, se strecoară cu claritate mica seceră de argint a lunii, iar alături o stea tânără, tot din argint.

Mâine foaia din calendar va spune: ziua scade, a devenit mai mică, deocamdată nu cu mult. Picătură cu picătură, dar va scădea, ca viața. O să ne încălzim cât vom putea. Într-o dimineață târzie, la un soare care deja nu mai este fierbinte. Apoi vom avea ce să ne amintim în timpul iernii lungi.