Râuri

(fragmente din Cartea apei)

Sena

Este râul pe care l-am văzut cel mai mult în comparație cu alte râuri. Am trăit paisprezece ani pe malurile Senei. Sau aproape paisprezece ani. În orice caz, primii unsprezece am fost parizian serios. Este amuzant, dar sunt mai parizian decât locuitor al oricărui alt oraș! (La Moscova, de două ori, înainte de emigrație și după am trăit totuși mai puțin). Sunt un adevăratparido și mi-am iubit Paname a mea, așa numesc în jargon parizienii adevărați,parido, capitala lor:Paname, judecând după scandalul cu canalul Panama de la începutul secolului. A fost implicat în acest act de corupție al secolului Ferdinand Lesseps, adică parizienii își numesc capitala „Scandalul dolarului șerpuiește asupra Parisului”.

Sena. Pe insula Saint-Louis, pe cheiul Anjou, se află hotel „Pimodon” (se mai numea hotel „Lauzun”), unde la mijlocul secolului al XIX-lea a locuit Charles Baudelaire (precum și Théophile Gauthier) și se afla un club de consumatori de hașiș. Nu, nu degeaba menționez insistent de casa lui Baudelaire în câteva dintre cărțile mele. Problema este că Charles Baudelaire pentru mine nu este numai creatorul noii estetici urbane (până la el în artă domnea cea nobiliară: estetica moșieresc-agricolă), după care, ca după evanghelie, trăim și azi. Mai este și inventator al lumii moderne, și al lumii urbane. Ne-a inventat pe noi toți. El și Balzac.

De aceea mă duceam să mă bronzez mai aproape de Baudelaire pe insula Saint-Louis. Luam cu mine un mic rucsac american, puneam în el un covoraș, două cărți franțuzești, un caiet care-mi slujea drept jurnal și, în același timp, și laborator de creație. Uneori sandvișuri și vin. Aveam același traseu, pentru că toți anii mei la Paris (cu excepția a șase luni, în anul 1985) am locuit în arondismentul 3, pe malul drept, și anume în Marais. Acolo am avut trei adrese: Rue des Archives 54, Rue des Ecouffes (am uitat numărul) și Rue de Turenne 86. De la fiecare dintre locuințe până la Sena erau între cinci și șapte minute. Era și clar:ais în franceza veche înseamnă „mlaștină”. La începutul celui de-al doilea mileniu în locul malului drept vizavi de Notre-Dame se afla o mlaștină mare. De regulă traversam prima dată Sena pe podul Louis-Philippe, apoi traversam (mereu privind spre casa lui Baudelaire) mica insuliță Saint-Louis și ieșeam pe brațul celălalt al Senei, care mărginea insulița pe partea cealaltă. Acolo, puțin mai în stânga unui pod mic ce lega insula Saint-Louis de insula Cité, coboram pe un chei scund în acest loc, acoperit cu pavaj, și mă instalam acolo. Pe pavajul care slujise ca material pentru baricadele pariziene. Aveam un loc preferat pe aceste pietre urât mirositoare — lângă unul dintre inele ruginite de acostare. Acolo îmi întindeam covorașul, îmi scoteam pantalonii soldățești de pânză de culoarea măslinei (am adus straiele astea de bumbac în număr de câteva perechi din California, de la un second-hand cu haine militare). Pantalonii, ghetele și tricolul le puneam sub cap și mă culcam, cu pielea înroșindu-se. Treptat apăreau clienții obișnuiți ai acestei plaje pe pavaj. Ne știam unii pe alții, dar nu făceam eforturi prea mari de a ne apropia. Chiar în linie dreaptă se înălța catedrala Nôtre-Dame de Paris, se vedea din spate. Din spate semăna cu o navă cosmică așezată pe labe. Parțial catedrala era acoperită de o plasă de camuflaj de iederă. În acest loc Sena se mai despărțea încă o dată în două, și pe brațul mai apropiat de noi barje răgușite cu nisip, cărbuni și lemne mergeau spre piața Concorde, în direcția podului Alexandru al III-lea, spre Trocadero și Turnul Eiffel. Pe brațul îndepărtat și mai departe mergeau tot barje în sens invers, undeva pe lângă Grădina Botanică și Gara Austerlitz. Sena se acoperea imediat de asemenea plaje sălbatice, odată cu venirea zilelor călduroase. Mai ales partea centrală, pe insule, lângă Luvru, lângă grădina Tuilleries. Tot felul de golani numeroși din oraș se revărsau pe malurile Râului etern. La sfârșitul primului mileniu și începutul celui de-al doilea Sena a văzut pe apele sale corăbii ale luptătorilor normanzi. Germanii aceștia au făcut raiduri asupra Parisului. Dar, desigur, ei erau mai puțini decât noi.

Am petrecut pe Sena multe sute de zile fericite, fluide, asemănătoare cu niște miraje. Pielea iritată de soare și de poluarea din oraș mă ardea. Vinul mă ajuta să mă păstrez într-o stare de amețeală ușoară — groggy, cum spun americanii. Fetișele pariziene se aflau alături topless, sânii albi cu sfârcurile în sus, iar deasupra, de pe parapet și de pe pod se holbau la ele reprezentanții unor populații puțin dezvoltate — arabii buclați. Dar, de fapt, nu erau slab dezvoltate, să mă ierte Allah, spun asta ironic, având în vedere faptul că în cultura lor nu se cuvine ca fetele să stea întinse în centrul orașului, expunându-și țâțele. Uneori apărea soția mea, Natașa, care se ducea undeva. Putea să mi se alăture o oră, dar de fiecare dată considera că nu este deloc confortabil felul în care îmi petrec timpoul. Adesea, de fapt, se uita la mine, pustnic sau, cum îmi spuneam chiar eu după titlul cunoscutului roman al lui Louis Aragon, Paysan de Paris, adică unui țăran al Parisului, pictorul William Brui. Pe atunci locuia în apropiere, primise o chilie îngustă, un apartament-celulă pe insula Saint-Louis. De câteva ori chiar aici, spre Nôtre Dame, în miresmele gazului de eșapament al automobilelor, strigătelor turiștilor, sub privirile arabilor și ale topless girls, făceam picnicuri. Eu, Natașa, Will Brui, Thierry Marignac și alți oameni, erau mulți în acei ani. Așa că acel locșor de lângă Sena era apartamentul-statul meu major! Nimeni nu risca să intre în apele Senei. De-a lungul anilor țin minte doar câteva excepții. Când se făcea extrem de cald, intram de câteva ori în apă până la genunchi. Pavajul, ca un drum, cobora inteligent, în pantă, în apă. Dacă cineva deodată, epuizat de lupta cu valurile, voia să iasă, va avea în sus o șosea confortabilă, nu va trebui să se smucească epuizat, să înoate lângă malurile inaccesibile.

Anii în care am locuit la Paris vor rămâne fără îndoială cei mai fericiți din viața mea. Și cu pielea mea până la genunchi nu s-a întâmplat nimic în toate acele dăți când le-am spălat cu apele Senei. Probabil apa nu era așa de periculoasă.

Există o fotografie frumoasă făcută de Lautrec-ul fotografiei din anii 80, Gérard Gastaut: eu stau pe acoperișul Nôtre Dame de Paris și în depărtare se află toată, până la Turnul Eiffel, sub poduri, Sena. Și mai există o altă fotografie a aceluiași Gérard Gastaut: eu într-o manta sovieticiă stau în întuneric, lângă extremitatea nordică a insulei Saint-Louis, flashul mă smulgea din întuneric. La Paris, oriunde te duci, dai de Sena. La sfârșitul anilor 80 eram gata să scriu o lucrare: Influența râului Sena asupra „Florilor răului” ale lui Charles Baudelaire, dar nu a ieșit, însă este păcat.

Ea dictează starea vremii din oraș. Pe ea sunt pescăruși. Toate traseele Parisului includ Sena. Am lucrat mult în acest oraș: am scris zece romane, șase cărți de povestiri, aveam nevoie de relaxare. În a doua jumătate a zilei, după ce mâncam, ieșeam la râu, de regulă spre podul Louis-Philippe, și mergeam pe malul drept de-a lungul podurilor, din ce în ce mai departe. Traseul meu se încheia fie în piața Concorde, fie chiar ajungeam până la podul Alexandru al III-lea, o luam la stânga, ieșeam pe Champs-Elysees și mergeam spre Arcul de Triumf. Mă întorceam tot pe jos. Traseul mare până la Arcul de Triumf și înapoi era de peste doisprezece kilometri. Iarna de regulă îmi puneam niște cizme americane înalte roșii, până la genunchi, o pufoaică chinezească fără guler kaki, fular. Pufoaica o prindeam cu o curea. Am uitat numai ce purtam pe cap.

Mergeam repede, mă gândeam. De la podul Saint-Louis ieșeam repede la primăria Parisului, Hôtel de Ville. Clădirea primăriei, era adevărat, era relativ nouă, construită în anul 1871, în locul celei vechi distruse în timpul Comunei din Paris. Dar plăcile cuviincioase, lucioase ale primăriei, care dădea spre râu, acopereau un pământ care a suferit mult, piața Grève, locul torturilor și al execuțiilor. Administratorii moderni vicleni au luat Grève de pe harta Parisului, acum se numește Place de l´Hôtel de la Ville. Denumirea Grève desemnează și azi grevele. De mult, în vechime, încă înainte de a deveni loc al execuțiilor, platforma aceasta pe malul Senei era locul unde se adunau cei care nu aveau de lucru, care se afla în starea de en greve. Adică, de fapt, cândva piața se numea Piața Șomerilor. Mai departe Sena (dinspre ea mereu miroase a ceva: vara a căldură umedă, domestică, iarna a umezeală și frig pătrunzător) trece pe lângă magazinele „Samaritain” spre Pont-Neuf și Podul Artelor. De-a lungul său Sena este mărginită de castani. Dacă este primăvară, florile lor miros frumos, dacă este toamnă, pe trotuar se află numeroase coji sparte, verzi sau pietrele mari maronii ale fructelor. În dreapta se întinde monoton, negru-cenușiu, cu o înălțime de numai trei etaje scunde, Luvrul-cazarmă. Apoi Luvrul se încheie și începe gardul parcului Tuileries. Vizavi de Tuileries pe Sena se află niște barje locuite, la ancoră. Acolo locuiesc oameni bogați. Vara îi poți vedea pe locatarii barjelor în șezlonguri pe punțile lor, între vase cu flori și cu cupe în mâini. De-a lungul Senei poți merge veșnic. 150 de ani și mai mult și nu te vei sătura. Undeva în jurnalele mele lăsate la Paris (mii de pagini) probabil că sunt însemnări despre aceste plimbări lungi de paisprezece ani.

Mergi, bocănești ritmic cu cizmele. Sunt singur. Singur cu râul și cu pietrele vechi. S-au încheiat clădirile negustorești ale magazinelor universale „Samaritain” și în spațiul dintre clădiri vizavi de Luvru se vede o biserică de unde s-a dat semnalul în noaptea Sfântului Bartolomeu pentru uciderea hughenoților. La o sută de pași de Sena. Sena îi auzea pe toți. Pe cheiul Voltaire se plimba singur Rudolf Nureev, bolnav de Sida, în ultimele lui luni și zile.

Volga

Oamenii mor mereu. Și bătrâni, și tineri. Țin minte un băietan tânăr din orașul Kimrî, bătăios și dezghețat. Porecla lui era „Vasia”. Odată m-am dus în orașul Dubna, unde fusesem invitat să vorbesc la bibliotecă. Călătoria s-a transformat într-un act sălbatic de huliganism. Mai bine zis, am ajuns acolo normal și m-am întâlnit cu cititorii, așa cum se cuvine. Dar uite, la întoarcere, țin minte că „Vasia” a lovit în prezența mea, un ofițer total nevinovat, până i-a dat sângele, i-a sărit cascheta de pe cap. Ei, dar nu de asta era vorba. Odată „Vasia” a ieșit din casă în chiloți, a fost chemat să stea puțin de vorbă. Și nu s-a mai întors niciodată. Era mic și poate de aceea era așa de certăreț.

La Kimrî am fost de câteva ori. Pentru că acolo locuiau părinții fondatorului partidului nostru, Taras Adamovici Rabko. Acest om istoric m-a îndemnat să fondez ziarul „Limonka”. Și înainte de asta a înregistrat Partidul Național Bolșevic. În ultimii ani s-a îndreptat treptat de noi. Țin minte că m-am dus la el la Kimrî cu Liza. Cel mai probabil era în vara anului 1996, pentru că în anul 1997 în principal am călătorit în mod extrem prin Asia Centrală și apoi am stat la aburi în Stavropol, la granița cu Cecenia, am candidat la alegerile pentru Duma de Stat. Deci în anul 1996.

Taras și Liza seamănă. Ca un frate și soră. Aceiași ochi albastru-cenușii, ambii sunt slăbănogi ca niște vergele pentru frigărui, au fețe înguste, o piele mată. La jumătatea anilor 90 lui Taras i-a spus cineva că numele său ucrainean vine de la aceeași rădăcină ca și Rabin și Rabinovici și astfel trimite la profesia de rabin. Lucru pe care Taras mi l-a împărtășit cu groază. În felul acesta se poate că Taras și Liza sunt din aceeași spiță a lui Israel. Când Liza stătea deja pe strada Ceapaev din Kimrî pe canapea, i-am spus mamei lui Taras: „Ia uitați-vă ce mai seamănă, frate și soră”. Mama lui Taras s-a uitat și a îndrăgit-o pe Liza. E altceva să te folosești de iubire. Liza nu a putut, ea nu a rămas mult timp lângă mine, deși în martie 1998 ne redacta „Limonka”. Liza ne plăcea tuturor — și mamei mele. La Moscova mama mea îi spunea Lizei „vrăbiuță”. Dar era o vrăbiuță cu gheare de pterodactil, femeile bune, mamele noastre, nu puteau ști asta. Ei, probabil am exagerat cu ghearele de pterodactil, dar Liza, of, Liza — s-o explic pe ea și motivele vieții ei? nu, nu putea fi singuratică și independentă, cum probabil voia să creadă dorea numai să depindă de mulți, de toți, de toată lumea, nu de un singur bărbat. Deja peste jumătate de an de când începusem să locuim împreună, mi-am dat seama că n-o să renunțe la vechile ei legături, va continua să locuiască în ele, așa cun un păianjen în plasa sa din când în când vizitează și colțurile vechi și-i pipăie muștele moarte, părăsite deja. Ea se ducea și la iubiții vechi.

La drept vorbind, în ce constă crima? Așa era ea... De fapt, există o crimă, împotriva iubirii noastre. Pentru că o iubire vie vrea să fie plină și nu suportă concurență din partea moartelor iubiri.

Am iubit-o la început cum își iubește un estet statuia manieristă. Și mai apoi am început s-o iubesc ca pe o curvă. Aceste două cârlige erau suficiente pentru a mă reține mult timp alături de ea. Era extrem de lungă, peste măsură (tatăl ei pictor era ca o funie afumată aproape de doi metri), cu oase subțiri, șolduri de copil, picioare nesfârșite cu niște genunchi jalnici de copil, cu o deschidere îngustă între picioare, cu niște țâțe minunate, niște pepeni galbeni așa de eleganți, grei. Avea înfățișarea unei evreice străine — este ultimul lucru care-mi venea în minte, înfățișarea unei franțuzoaice ideale, dacă ar exista, din înalta clasă a societății. Sophisticated look* — iată ce avea. Cu toate acestea nu știa niciun cuvânt în vreo limbă străină, orizontul ei era limitat la viața de zi cu zi, se interesa numai de viața cunoștințelor și a celor apropiați. Surorile, tata, mama, nepotul, Nikita — soțul surorii și un mare număr de iubiți vechi și noi.

În primele luni de viață alături de mine a început să se topească și a devenit pentru puțin timp un copil moale, leneș, liniștit și fericit. Apoi din nou s-a strâns până a devenit imposibilă. Când era copilă, stătea cu mine pe jos ore întregi, asculta Edith Piaf și traducerea cântecelor făcută de mine, bea vin și privea cu ochi fericiți. Dar am putut să-o păstrez în această stare. Nu m-a lăsat să fac asta. Se tot grăbea undeva. Și a început să se grăbească des. Dar uneori o invadau niște porniri de tandrețe față de mine. Se poate că ea se apropia de mine din cauza cruzimii altuia.

Într-una din aceste porniri ne-am dus în orașul Kimrî. Am asediat trenul electric în gara Sverdlovsk. Am lua loc la o masă familială în apartamentul mare, primitor, al părinților, la o masă din belșug, frumos mirositoare. Eu beam vodcă cu tata Adam. Cu huliganii care deveniseră bandiți — prietenii din copilărie ai lui Taras, — am mers pe drumurile din Kimrî cu o viteză nebunească. Cu treburi de neînțeles, care apar mereu în orașele din provincie. Ne-am dus la piață, am cumpărat carne de porc, am marinat-o în casa de lemn a unuia dintre huligani care devenise un bandit fără frică. Am mers printr-un drum în pădure pe malul Volgăi tulbure. Am făcut cărbuni. A început să plouă. Eu și băieții ne-am scăldat în Volga tulbure. Treceau pe lângă noi barje mari, sunând din sirene. Madam Liza, în blugi, cu o țigară și cu scurta unuia dintre bandiții tineri, fuma țigară de la țigară. Și nu se scălda. Am mâncat carne fierbinte.

Era o zi întunecoasă, rece și ploioasă. Ne ajuta vodca. Aveam un semn — niște cicatrici întunecate pe fesa dreaptă, în spate. De aceea preferam să stau cu fața înaintea femeii iubite. Cred că eram bărbatul cel mai interesant care putea fi găsit în acei ani de la Vladivostok la Gibraltar. Ei, unul dintre puțini cei mai interesanți. (Cu toți ceilalți bad boys — Arkan, Karadjici, Denar, Jirinovski, Hudoiberdîev eram cunoscut). Și am rămas. Ea, în urma tuturor manipulațiilor și rocadelor, locuiește (mai bine zis, el locuiește în apartamentul ei) cu o făptură ascultătoare și urâtă, albicioasă, de sex masculin. Este uimitor. De ce? El o ascultă orbește și merge pe urmele ei. Am certat-o că nu citește cărți și nu se uită la știri. Mai târziu o cunoștință mi-a spus că ea l-a ispitit. Lua tot felul de poziții. „Ei, sărută-mă. Știi cum se face asta?”...

Avea mai mult decât își dădea seama că are. Putea să-și pună obiectivele în viață foarte sus. Manieristă, ca o pisică rară pervertită, și curvă dură, și look-ul acesta al ei de străină din lumea bună. Semăna cu eroina filmului „Nikita”, dar nu a serialului german nereușit, ci versiunea lui originală, filmul franțuzesc. Ei, și ce va fi în continuare? Anul acesta o să facă 29 de ani. Îi era frică să nu-și piardă independența? Ei, Lizka. Cine nu riscă nu bea șampanie.