Îngerul

Ea nu mai există de mult în micul lor orășel din nord și nu mai locuiește nimeni în casa de culoare ocru dincolo de râul Koroga, dar când la Anisim Ivanovici se strecoară moțăiala amiezii și-și pierd duritatea umbrele și contururile turnurilor și al pereților de afară, el vede silueta feminină, nu prea înaltă, pe aleea curățată de zăpadă, vede ochii veseli strălucitori, aude vocea ei, înceată, dar foarte clară, și păcănesc în pridvor cizmulițe ei, foșnește o măturică ce scutură zăpada, ea intră în cămăruța foarte încălzită, se dezbracă, râde și, fără să se oprească nicio clipă, bea ceai, aplecându-se mult, cum fac femeile, spre cană, mușcă din covrigeii ei preferați cu sare, iar după aceea vine din nou autobuzul, din el coboară excursioniști care cască, obosiți de pe drum, și ea se ridică cu un zâmbet de părere de rău, îi conduce pe alee prin turnul înalt de deasupra porții cu o giruetă înfățișând un înger sunând din trâmbiță.

Ea spune ceva, arătând cu mâna la acest înger și chiar de la distanță Anisim Ivanovici vede vălătuci de abur care ies din gură și care se așează ca o promoroacă pe buclele ei de păr blond, dar bărbații și femeile somnoroși n-au nicio treabă nici cu ea, nici cu îngerul, vorbesc între ei, clipesc cu dispreț și Anisim Ivanovici nu mai poate suferi această ofensă a ei, el ar vrea să iasă în fugă din casă și-i zgâlțâie bine, ca pe niște copii prost educați, dar femeia mică și oamenii din jurul ei dispar într-un fum de zăpadă și cine știe cât timp va mai trece până ea se va întoarce înapoi, își va încălzi mâinile lângă ușița deschisă a sobei și în amurgul apropiat o să înceapă să-i strălucească ochii privind flacăra, așa cum doar femeile știu să se uite la ea.

— Anisim Ivanovici, spunea ea cântător, dragul meu, ce nume frumos, minunat aveți! Și dumneavoastră sunteți așa de minunat!

El se înroși, începu să tușească, iar ea se uita în ochii lui tulburați, mulțumiți cu o naivitate așa de mare, că și, chiar dacă el ar fi crezut că poznașa râde de el, oricum nu s-ar fi supărat pe ea, și el asculta cum admira ea cupolele bisericilor, pantele verzi, turnurile severe, pereții groși cu ferestruici înguste ca niște fante, de tragere și aruncă totul asupra lui, ca un copil. Dar repede, foarte repede a venit amurgul și ea porni spre strada pustie, întunecată, spre căsuța de serviciu dincolo de râu și, privind în urma ei, își imagina cum femeia aceasta tânără, frumoasă, care făcuse o facultate, va căra apă, va sparge lemne, va aprinde soba, va face masa, iar mai apoi toată seara va sta singură, ascultând fiecare foșnet și urlet al vântului pe horn.

O să plece, neapărat o să plece, repeta el, o să plece cum au plecat toți cei care au locuit aici înainte de ea, dar a trecut o lună, două, a trecut iarna și ea nu a plecat nicăieri, ochii ei străluceau din ce în ce mai aproape, vocea ei devenea din ce în ce mai sonoră, pe potriva picurilor primăvăratici ce curgeau de sub streșinile bisericilor. Ore întregi scormonea prin depozite, se uita la icoane și cărți vechi, inventar, îl chema, îl întreba ceva, explica tot ea, nota, fotografia și în ochii ei era o asemenea fericire, că paznicul posac și sălbatic căruia îi era total indiferent ce păzea deodată începu și el să fie interesat, mai întâi rușinându-se de această curiozitate, dar mai apoi, încurajat de ea, se apucă să mediteze.

— Uite, Liubov Fiodorovna, spui tu că a fost sfântul Ignati, cuviosul lui Dumnezeu* și că a avut o apariție: du-te, chipurile, la Krovozero și construiește acolo o mănăstire. Dar eu cred că Ignati acela a fost pur și simplu un ins înțelept. Se săturase de uneltirile moscovite de acolo și uite, s-a dus în pădure. Și cum a ajuns el la lacul nostru, a prins primul somonaș, l-a gustat și a rămas să locuiască aici. Ei, iar în privința aparițiilor sau semnelor lui, fie oamenii le-a făcut după aceea, fie chiar el le-a născocit, ca nimeni să nu-l gonească de aici.

Ea începu să râdă în hohote, scuturându-și părul risipit pe umeri, sonor, ca o fată tânără:

— Vai, Anisim Ivanovici, ar trebui nu să păziți muzeul, ci să țineți un curs de ateism. I-ați avea la degetul mic pe profesori.

— Fetițo, să nu mă ocărăști pe mine cu ateismul, se supără el, ce, eu sunt câine? Tăcu, dar trecu mult timp în păstrarea tăcerii și ochii lui priveau așa de blând, că iar s-a aprins: Păi ce crezi tu? Călugării erau ca bărbații aceia. Îți spun eu: se săturaseră de muieri, uite, și au început să trăiască separat. Dar acuma?

El dădu din mână, se încruntă, se încruntă și ea și începu să se plângă de directorul care nu este interesat de nimic, fondurile sunt ca vai de ele, lucrurile cele mai valoroase sunt duse la Moscova și Leningrad.

Anisim Ivanovici asculta compătimitor și spuse ca alinare:

— Șeful de dinainte era și mai rău. În timpul lui, chiar până la război icoanele erau pe jos, cu fețele în sus, iar oamenii erau puși să mearg pe ele. Acuma măcar nu se mai vede o nerușinare așa de mare.

Orășelul se afla destul de departe, excursiile nu veneau des și deși era de mult timpul să se facă o renovare, era amânată, bisericile învechite se închideau una câte una și toți se obișnuiseră cu asta: mai puține expoziții, mai puțină muncă, numai Liubov Fiodorovna începu să se indigneze:

— Ei, explicați-mi, de ce, țara cea mai bogată, trimitem în cosmos mii de sateliți, construim uzine, stații și nu putem să găsim câteva zeci de mii pentru renovarea muzeului care nu are valoare și care, dacă ar dispărea, nu poate fi înlocuit cu nimic. Înțelegeți, cu nimic!!!

— Lasă, Liubov Fiodorovna!, protestă el ferm, despre ce cosmos vorbim? În 1961 tocmai fusese trimis Gagarin — conducerea a venit aici și voia să distrugă catedrala centrală. Spuneau — nu există Dumnezeu, acum este demonstrat științific, iar biserica voaastră este tare înaltă, cea mai înaltă din oraș și-i tulbură pe oameni. Așa că oamenii muncii o cer, au adunat semnături, irozii, scuipă el cu furie, un singur lucru a salvat atunci: nu le-a ajuns explozibilul. Nimeni nu ne atinge, slavă Domnului!

— Dar ce prostii spuneți?, se înroși ea. Cine va permite acum să se arunce în aer un monument?

— Ei, dacă n-o să-l arunce în aer, oricum o să se gândească la altă nenorocire.

— Ei, nu se poate, spuse ea ferm, o să mă duc la regiune și o să obțin ce vreau.

Și chiar s-a dus, iar când s-a întors, după fața ei înfierbântată, supărată, se vedea că călătoria se încheiase fără nimic, așa cum se și aștepta paznicul. El n-a mai întrebat-o, dar a doua zi ea, supărată, a spus:

— Nu mă uimește obrăznicia acestor mizerabili. Și el tresări — nu ajunseseră la ea aceste cuvinte grosolane. Aveți dreptate, nu va fi niciun ajutor de la ei. Dar sunt oameni, totuși, oameni obișnuiți, de ce privesc lucrurile așa de liniștiți? Indiferent ce i-am rugat, le-am spus să vină să ne ajute măcar să ia gunoiul — tac sau râd. Și doar orașul a apărut datorită mănăstirii, însă, dacă întrebi care dintre oamenii din oraș a fost la muzeu măcar o dată, eu personal nu am văzut pe nimeni în acest timp. Aici vin oameni de la mii de kilometri, iar cei care locuiesc chiar lângă zidurile ei nici nu vor să știe că peste zece ani zidurile acestea poate o să se ruineze.

Anisim Ivanovici tăcu, dar își spuse în sinea sa că aici nu este nimic grav. Sunt oameni și sunt și oameni care sunt neliniștiți de cele cu care se confruntă în fiecare zi, că sunt magazinele pustii, drumurile sunt desfundate, spitalul se ruinează, iar mănăstirea este o ciudățenie, există pentru cei care vin și pleacă cu un autobuz frumos, iar dintre magazine intră numai la librărie. Și dacă mâine mănăstirea n-ar mai exista, probabil că nimeni nu ar suferi din cauza asta, nici măcar el, ce bucurie are el de la acest muzeu? Dar mica femeie pătimașă îl tulbura, îl făcea să se uite la tot cu ochii ei și trezea în paznic o melancolie surdă. Niciodată neîmpovărat de trăiri străine, supus mereu, iar, în ultimii ani, și indiferent, Anisim Ivanovici începu deodată să se gândească că viața lui aproape s-a dus, și s-a dus aiurea: și-a distrus sănătatea încă din tinerețe, la combinatele de prelucrarea lemnelor, unde fugise pentru a scăpa de colhoz; soția, care toată viața fusese grav bolnavă, acum câțiva ani a scăpat în cele din urmă de suferințe, copii nu le-a dat Dumnezeu și nimic în afara acestei căsuțe de pază nu mai avea și nu va rămâne în urma lui.

Gândurile acestea îi veniseră și înainte paznicului, mereu se temea de ele, dar știa să le evite, bea vin, însă acum îl chinuia o întrebare — cum de a ieșit așa și cine a avut nevoie de asta, dacă s-au chinuit atâtea forțe, atât de tare s-au chinuit oamenii, dacă au câștigat războiul, iar viața devenise și mai rea, și mai urâtă și, lucrul cel mai înfricoșător, oamenii încetaseră să mai fie oameni, se sălbăticiseră, își pierduseră conștiința. Și din cauza acestui lucru vedea negru înaintea ochilor, furia i se ridica ca un nod în gât, dar o femeie străină, care nu se știe din ce depărtări venise, după ce stârni în el din întâmplare aceste gânduri, în mod ciudat îi adusese și o ușurare, și dacă ea ar fi plecat acum, el ar fi îndurat această pierdere mult mai greu decât acea fugă de atunci, din casa mare, spațioasă, a tatălui, în pădurea mlăștinoasă.

Îi povestise puțin despre sine, crezând că în viața lui pentru ea nu poate fi nimic interesant, dar și atunci când, pierzându-și vocea din cauza vântului, ea tăcuse toată seara și băuse cu înghițituri mari ceai cu plante, lui i se păru că numai prezența ei în această cameră îl alină și-i atenuează durerea de mulți ani și, concomitent cu aceasta veneau neliniștea și grija pentru ea, de parcă ar fi fost fiica lui cu o un destin feminin neîmplinit. Dar, cât de puțin îi povestea el despre sine, tăcea și ea și Anisim Ivanovici nu știa nimic despre ea și nu putea pricepe de ce o femeie inteligentă, interesantă, în anii săi cei mai buni, pleacă singură așa de departe de casă. Ea nu se apropiase de niciunul dintre locuitorii de aici, nu mergea nici la dansuri, nici la cinematograf, și Anisim Ivanovici, nici el remarcându-se printr-un prea mare curaj în chestiunile de suflet, presupuse că este vorba numai de indecizie. Dar ea atrăgea atenția asupra sa și începu să aducă vorba de femeia venită la ei prietenul lui de pescuit al cărui fiu se întorsese din armată.

— Nu se potrivește cu arharovul tău, spuse sec Anisim Ivanovici și discuția se încheie aici, dar a doua zi, când o servi cu ciorbă de pește, în treacăt, încurcându-se și bâlbâindu-se, începu să vorbească despre acel băiat.

Ea îl asculta în tăcere, mânca ciorbă de pește și, entuziasmat de supunerea ei, portarul începu să vorbească și mai vioi în sensul că, desigur, băiatul nu a terminat nicio facultate, dar nu e huligan, câștigă destul de bine. Ea ridică capul și spuse încet:

— Nu mai vorbiți cu mine pe tema aceasta, vă rog.

S-a ridicat și s-a dus spre ușă și totul începu să-l chinuie în piept pe bătrânul împietrit, i se păru că n-o s-o mai vadă venind la el să bea ceai, doar se vor saluta rece, când trece pe lângă el, privind cu ochi străini și vorbind cu o voce străină, și el nu știa ce să facă, cum să-și îndrepte greșeala, dar parcă se milostivi de el și se întoarse.

— Credeți că sunt nefericită, da? Sunt aici liberă, înțelegeți? Trăiesc așa cum vreau, fac ce-mi place, nu depind de nimeni. Eu, ca și Ignati, am fugit aici din cauza uneltirilor moscovite și mi-e dragă această mănăstire, iazul, dumneavoastră, căsuța mea mică de dincolo de râu, aceste cărți vechi, arhivele; până și turiștii tâmpi cărora uneori reușesc să le bag în cap măcar puțin, și ei îmi sunt dragi. Și când sunt melancolică, mai țineți minte îngerul deasupra porții? Atunci mă uit la el și mă gândesc: uite, a fost pus acolo acum câteva sute de ani și privește cu trâmbița lui la viața noastră urâtă, nerușinată, este bătut de vânturi, ploaia îl șfichiuie, și vântul, soarele, și el este indiferent, se cântă liniștit până va veni vremea să trâmbițeze tare ultimul său cântec. Ei, de ce vă uitți la mine așa de plin de milă? Mai bine luați-mă la pescuit, Doamne, n-o să vă deranjez.

El își spuse că despre pescuit vorbise așa, simplu, dar peste o săptămână s-au dus. La începu ea se comportă reținut, tăcea mai mereu și se uita cum se descurcă el cu momelile, dar mai apoi a început să se înveselească, râdea, scoțând din apă plutele și bibanii, și ce flexibilă și elegantă era, încât lui i se năzări că ea semăna cu o femelă de somon frumoasă și puternică, scăpată din timpuri imemoriale, care-și trăise singură viața și ce să facă ea, aceste pește prețios, într-un lac pustiu? Și când ea făcu noapte albă și stătea întinsă lângă foc, pe crengile de conifere, acoperită ușor cu ceva, sufletul lui era chinuit de o suferință dulce și din nou paznicul se simțea copil în fața tainei viitoarei vieți, care încă îl mai striga neclar și-i promitea fericire.

Și se pare că ea nu dormea, se uita la flacăra fantomatică, jucăușă a focului și deodată spuse:

— Uite, ați spus că și călugării au fost bărbați. Corect, și prindeau pește, pășteau și vacile, aveau și livezi în floare, dar nu asta este important. Dragul meu, toată lumea se ține pe ei. Asta numai în cărți se scrie că același lucru se și întâmplă. Dacă nu ar fi așa, atunci totul se ține pe ceva. Uite, imaginați-vă, acum este noapte, toți dorm, și numai călugării fac de veche, se roagă cu toții pentru lume și-și iau această povară. Doar nu s-au dus în pădure pentru a se salva de lume, ci pentru a salva lumea.

Doamne, ce-i mai plăcea vocea ei, dar pentru el nu era important ce spunea ea, ci faptul că ochii îi străluceau, cum stătea ea jos, cu picioarele strânse, încălțate în niște cizmulițe mici, îngrijite, și ce minunat se simțea în suflet, nu-i venea să cread că că totul se întâmplă cu el. Atunci a și trântit-o paznicul, că uite, ea chiar este îngerul întregii lui vieți, iar ea început să râdă, sperie pădurea adormită înainte de vreme, astfel încât o pasăre de noapte țipă și porni iute în desiș un cerb venind de la adăpătoare. Ea se aplecă spre el, îi cuprinse capul cu mâinile, îl strânse la piept, îl sărută pe obrajii nebărbieriți și șopti:

— Ah, dragul meu, dacă ați fi mai tânăr cu vreo treizeci de ani, ei, Doamne, m-aș fi măritat cu dumneavoastă!

A spus și a plecat mai departe în tufe și Anisim Ivanovici a auzit cum apa a plescăit. Cum a plutit ea spre adormitul Korozero, s-au făcut numai cercuri și e bine că nu se uita la el, care roșise și care se sufocase până la lacrimi de fierbințeala ei.

„Liubușka, Liubușka mea”, șopti el și șoptea și acum în căsuța sa acoperită de zăpadă, nemaiauzind alte voci și nevăzând alte chipuri. Nu mai era nimeni în afara ei și au trăit așa an de an, ca un călugăr și o călugăriță, ultimii dintr-o mănăstire abandonată, și nu se puteau plictisi unul cu altul. Veneau grupuri de turiști și ea le povestea, ca un basm, istoria despre preacuviosul Ignati care, în vremuri de demult se stabilise aici la schit, iar după aceea venea în casa portarului la samovarul clocotind și la covrigeii obligatoriu sărați; iarna curățau aleile de zăpadă, toamna adunau frunzele, iar în serile lungi de vară mergeau pe dealurile din preajma orășelului — de câți ani locuia aici paznicul, niciodată nu urcase pe aceste dealuri.

De acolo nu se vedeau urmele ruinii, orășelul de lemn se înghesuia lângă zidurile uriașe ale mănăstirii, cătând la ei adăpost în fața taigalei nesfârșite, dar așa era numai de la depărtare și nu aveau chef să se întoarcă în noroi, la ocările bețivilor, la lozincile și afișele decolorate. Și cel mai mult se ruina chiar mănăstirea, de parcă în toți acești ani o rosese o boală invizibilă și acum începea să iasă la suprafață. Se prăbuși turnul și cupola unei biserici, era periculos să mergi pe ziduri și pe lângă ele și lui Anisim Ivanovici începu să i se facă frică, dar nu pentru mănăstire, ci pentru femeia care cu orele alerga neobosită să facă fotografii ale fisurilor și locurilor prăbușire.

Ea scria scrisori, trimitea fotografii, apoi tot concediul s-a dus la Moscova, iar, când s-a întors, în primul moment el s-a tulburat — așa de obosită și de nesănătoase i se păru paznicului fața ei. El văzu cu durere că îmbătrânise, pielea și se ofilise și apăruseră riduri în jurul ochilor și-și spuse că chiar ea se ruinează, precum această mănăstire nefericită, neapreciată de nimeni și nefolositoare nimănui.

— Trebuie să plecați de aici. Să plecați de tot, spuse el prinzând curaj și înăbușindu-și ceva în suflet și de data aceasta ea nu i se mai opuse și nu mai dădu din mână, ci doar zâmbi mândru.

— Și unde să mă duc acum? Anisim Ivanovici, acolo nu am nimic, nimeni nu mă așteaptă acolo. Poate degeaba am venit aici și am tot lungit-o, numai că nu am unde să mă duc. Îmi pare rău numai că nu am reușit să fac nimic — doar am fost și la patriarhie, și acolo la fel: draga mea, nu avem fonduri pentru mănăstirea voastră. Și, zic, atunci ce se întâmplă, n-are decât să piară? Și ei doar desfac mâinile. Dar știți ce gândesc eu: chiar dacă suntem numai doi doi, măcar tot o să putem face ceva, ei, să strângem gunoiul, să văruim pereții, lucrul cel mai important este să începem, nu-i așa? N-o să mă abandonați?

El dădu din cap și se simți mai ușor. S-au apucat să vorbească de treabă. A doua zi într-una dintre sălile muzeului au instalat o cutie de donații și i-a rugat pe excursioniști să dea fiecare cât poate pentru restaurare și nu au refuzat. Dar a venit sectoristul, s-a interesat de donații și a declarat că banii sunt ilegali. Ea a răspus ironic la întrebările lui, mușcându-și buzele, și mai că nu i s-a făcut rău lui Anisim Ivanovici când omulețul mizerabil, sătul, care aduna mită din toată regiunea, făcu aluzie că poate că ea va băga banii ăștia în buzunar. Dar povestea cu cutia de donații ajunse mai departe și a schimbat atitudinea locuitorilor față de ghid. Au venit odată niște femei și au întrebat-o tulburate pe Fiodorovna dacă nu are nevoie de ajutor, au trimis bărbați cu instrumente, le-a părut rău că s-a chinuit atâți ani singură. Dar au venit o dată, a doua oară n-au mai venit și bărbații numai pentru vodcă au fost de acord să ajute, toți aveau treburi până la gât, și ce muncă mai era și asta — să văruiască pereții, când totul trebuia consolidat, este nevoie de materiale, tehnică, cu mâinile ce poți să faci?

Și așa au rămas ei doi și ar fi fost bine să fi rămas și așa, să nu se fi schimbat nimic, doar nu s-ar fi ruinat tot imediat, ar fi avut timp pentru ei, ar fi trăit în voie, dar schimbările despre care se vorbea în oraș alene și cu neîncredere de atâția ani, blestemând puterea pentru taloanele de vodcă, s-a ajuns și până la bârlogul ursului.

— Ați auzit, spuse odată Anisim Ivanovici, l-au alungat pe nemernicul nostru?

— Și ce-i cu asta, răspunse ea indiferentă, o să trimită altul, au destui din ăștia buni.

— Ei, nu, cel nou, se spune, a renunțat la casa de vacanță, conduce singur mașina, face totul în prezența oamenilor.

— Alte mănăstiri nu-i dau pace, zâmbi ea.

Au vorbit și au uitat, dar peste vreo două luni noua conducere își făcu apariția pe nepusă masă în orășel și după-amiază veni și la muzeu.

Așa cum era, într-o salopetă murdară, Liubov Fiodorovna coborî de pe schele și, tăcută, privindu-i fix, se apucă să-i studieze pe musafiri. Din suită ieși de undeva dintr-o parte un bărbat în vârstă, lungan, într-un impermeabil și, cu o veselie intenționată, începu:

— Ei, stăpână, ia să ne arătați domeniul.

— Mihail Mihailîci, ce aveți azi?, spuse ea ridicând sprâncenele. Nu cumva v-ați îmbolnăvit? Atâția ani ați trecut pe lângă noi și acum, hodoronc, tronc, arătați-ne.

Toți se uitau la ea cu răceală, numai un bărbat mic de statură, vânjos, îmbrăcat într-un palton simplu și cu șapcă o privi curios.

— Liubov Fiodorovna, vă rugăm.

— Să mergem, dacă nu vă plictisește, ridică ea din umeri.

Și-i conduse prin mănăstire, dar nu așa cum se face acum excursia, mai departe de pereți, îi ducea pe acolo de unde cădeau pietrele. Și când au intrat în biserică, Anisim Ivanovici chiar el deschise lacătul și totul deveni înfricoșător — vântul începu să bată, era umezeală, sub cupola găurită erau numai ciori și un chip care lumina îngrozitor în penumbră. Ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, începu să urce pe scara șubredă, din care se scurgea ceva, până în cor și deodată, întorcându-se, se încruntă:

— Pălăriuțele.

— Vă rog, nu am înțeles.

— Trebuie să dați jos pălăriuțele când intrați într-un templu al Domnului. Și, fie că i se păru paznicului, fie într-adevăr mai strecură printre buze: Păgâni.

— Vă rog să mă scuzați, spuse vânjosul, dându-și șapca jos, și imediat după el, toți ceilalți, pufnind nemulțumiți, își descoperiră cheliile.

I-a tot purtat așa până la lăsarea serii, a arătat toate fisurile și găurile, se urca pe niște schele ce se legănau, de parcă îi punea la încercare — acră, fără nicio milă, el nici nu știa ca ea era și așa, dar ce rost avea totul? Doar ei obosiseră de mult, nu ascultau nimic, înghețaseră, se murdăriseră, dar așa erau educați că, până ce acest vânjos, cu cizme, nu va da ordin, hai să mergem, deși el le-ar fi fost ca un fiu tututor. Dar el tot punea întrebări, nu despre stareț, totuși, ci mai mult despre câte grupuri pe lună vin, ce venit aduc ei, cât primește orașul, cât revine muzeului și cât ia biroul de excursii, s-a încruntat, a tot calculat ceva, iar mai apoi se întoarse spre însoțitorii care respirau greu — se aflau în acel moment la nivelul de sus al clopotniței, de acolo se vedea toată întinderea, cu taigaua și Korozero uriaș, insulele, malurile decupate, pantele, dealurile împădurite și spuse sonor:

— Uite, banii sunt la picioarele voastre. Aici ajung pentru tot.

Și se întoarse spre ea, întrebând blând, moale:

— Dumneavoastră cât primiți, Liubov Fiodorovna?

— 120, răspunse ea furioasă, dar dumneavoastră cât v-ați stabilit? 500, 1000?

— Degeaba sunteți așa, răspunse el împăciuitor, la bani numai am pierdut. Și, la despărțire: Liubov Fiodorovna, vă promit ferm că vă ajut. O să refacem tot.

— A, dădu ea din mână, nu vă cred, nu mai cred pe nimeni.

— Credeți că eu cred?, zâmbi el. Ei, bine, cum spuneți, o să mă ocup de mănăstire în primul rând.

Și porni, ridicând pe drum o scândură, o trase într-o parte, după el au pornit toți, evitând să se uite la femeia în salopeta murdară de var.

— Gata, s-au instalat toți, spuse Anisim Ivanovici nesigur, stăpânul ăsta, la el nimic nu dispare. Înainte a fost președinte de colhoz, oamenii nu au plecat de la el.

— Nu are ochi buni, ci lacomi, răspunse ea fără chef și din cauza acestui presentiment rău i se strânse inima paznicului, în ziua aceea nici nu au băut ceai — ea s-a dus tăcută să se schimbe și s-a dus acasă, abia dând din cap spre Anisim Ivanovici.

Totuși din mai au început să vină la muzeu mașini cu cărămidă, ciment, scânduri, a venit o brigadă de restauratori, au adus niște căsuțe din prefabricate și le-au montat pe malul lacului, iar în oraș a început să se vorbească că acum o să se facă și drum, o să construiască un hotel nou, se pare că o să se dea bani și pentru spital, și ea în acea vară a devenit tânără și plină de putere, nu mergea, ci zbura, apucând să facă tot și să ajute, vocea îi era din nou sonoră, ca acum opt ani, dar senzația anterioară de nenorocire nu-l părăsea pe paznic. Sufletului era chinuit de situația fără ieșire și nu știa ce să răspundă la întrebările ei compătimitoare, iar mai apoi, într-una din zilele sumbre, pline de umezeală, ea intră la portar și se opri imediat, sprijinindu-se de ușă.

— Doamne Dumnezeule, ce rușine, spuse ea sprijindu-și cu palma obrazul roșu.

— Ce s-a întâmplat?

— Ce mai rușine, ce mai rușine, numai asta repeta, și apoi își luă mâna de la față și, privind rece la el, de o sută de ori mai rece de când el se băgase s-o pețească, zise: dar dumneavoastră nu știți nimic? Au vândut-o.

— Cum au vândut-o?, nu pricepu el.

Ea nu răspunse nimic, se duse la fereastră. Anisim Ivanovici tăcea și el, fără să se gândească la nimic și simțind doar cu tot trupul său liniștea îngrozitoare și pustiul din jur și atunci cineva bătu ușor la ușă și mai apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, intră bărbatul de atunci cu șapcă și cizme, numai că ochii nu-i mai erau siguri, ca atunci, și neliniștiți.

— Liubov Fiodorovna, o chemă el încet.

Ea nu răspunse și atunci el începu să vorbească, să se justifice, foarte repede, că nu era altă soluție, că este singura modalitate de a salva mănăstirea, mai bine așa, decât să se aștepte până se va prăbuși, regiunea o să primeasă valută, el s-a înțeles în această privință în privința ei, o s-o ia într-un post bine plătit. Treptat în vocea lui revenea siguranța, de parcă vorbea, i se adresa unei mulțimi de oameni. Ea se întoarse și paznicul îi văzu ochii plini de lacrimi și durere. Atunci, încă neștiind ce face și de ce face asta, Anisim Ivanovici se ridică și, fără să scoată un cuvânt, îl dădu afară din căsuța sa pe musafirul nepoftit.

— Degeaba vă purtați așa cu el, spuse ea pierdută, doar vrea binele. Oricum, numai că eu nu mai pot să stau aici.

Și dintr-o dată lui i se făcu rușine, de parcă el era vinovat că nu a putut să aibă grijă de bisericile albe și de zidurile vechi, că nu a avut grijă de somonașul său neprețuit, unic, că a plecat de la el Dumnezeu știe unde, a plecat chiar în acea seară, fără să-i spună nimic și fără să-și ia rămas bun, și de atunci n-a mai avut nicio veste de la ea — unde se află, cum o duce, ce se întâmplă cu ea. A rămas singur și se auzea numai vorbirea străină a muncitorilor îngrijiți, blondini. O singură alinare avea — peste câteva zile deasupra orașului a început să bată un vânt așa de puternic, așa de înfricoșător, că nici bătrânii nu-și aminteau să mai fi văzut. A luat pe sus acoperișurile caselor, a dărâmat magaziile de lemne și a risipit lemnele, iar a doua zi Anisim Ivanovici a văzut că s-a prăbușit de la înălțime îngerul ce cânta la trâmbiță și, după ce privi hoțește în jur, bătrânul și l-a pus în spinare și l-a luat acasă, pentru a-i asculta noaptea cântecul liniștit, delicat.

* Este vorba de Sf Ignati, episcop de Rostov, din secolul al XIII-lea.