Amintindu-mi tabloul lui Gustave Courbet „Căsuță în munte”

..Acum nu se exclude niciun nor, Nici casa lui Courbet — în creier e un muzeu Plin de liniște... Un dor sfios Intră încetișor în lumina felinarelor. Într-o asemenea cămăruță, la Courbet în alcov, Aș vrea restul zilelor să-mi trăiesc Și să adaug cuvinte la destinul mov, Măcar ceva minunat să creez, Să văd cum Esența întunecă lumina. „În munți Este întuneric? În munți deja este noapte”, Șoptesc și delirul vântului ascult, Privesc pânza aceasta în linii detaliate Și beau vin simplu, din poame coapte, Din când în când o gură de apă rece sorbesc... „În munți este întuneric? În munți deja este noapte”, Șoptesc și cu întunericul mă contopesc, Și ascult ceainicul — micul ceainic o să cânte Cu o limbă subțire, șuierătoare, În întuneric orice notă va cuprinde, Șoptindu-i un vers muzicii îmbietoare. Și în vers viața o văd lămurit, Ca odată pe pânză un provincial neștiut Și departe de lume sunt adormit, Cum și pictorul adormea în trecut.